merge desculță.
prin rochia albă și subțire, vântul se strânge pe trupul de acum firav.
se străduie cu fiecare pas.
din timp în timp, privește-n urmă fără să-și amintească
de unde a pornit ori unde vrea s-ajungă.
pe ochi, o folie de ceață e gata să se plângă, însă nu poate sta.
cândva tablou desăvârșit, lumea a devenit decor neînțeles.
culori amestecate ca norii în furtună așteaptă să se rupă ca să curgă.
câmpia a prins curbă și a trecut în deal.
un altul i-a urmat domol.
sub tălpi iarba s-a preschimbat în piatră,
iar stânca se înalța spre un cer ars, de frumusețe destrămantă, ce scutură cenușă.
clipește doar o dată și-atunci din nou, i-apare-n drum.
același chip de demon travestit în înger și-același zâmbet monstruos ce se vrea blând:
-întoarce-te la mine. încă nu-i prea târziu.
-nu! mai bine moartă! eu sclava ta, n-am să mai fiu!
îl ocolește și urcă mai departe cu forțe adunate din noua ei sfidare.
ca o fantasmă blestemată, el o urmează pe cărare:
-e-o cale moartă ce alegi și dincolo de ea, nu e salvare.
-vreau să dispari! să îmi dai pace! prezența ta mă doare!
-durerea e o boală pe care o hrănești.
-am ascultat povești destul și ele m-au adus aici!
-tot ce e-n jur, tu construiești. te lași sedusă de minciună.
-nu! abia acum te văd întocmai precum ești...
un fulger roșu taie cerul, iar cerul tună suferință.
din rană ploua în torente apă și sânge-mpreunate.
vântul se întețește, șuieră greu a moarte.
flăcări coboară și se urcă, legând înaltul cu pământul.
pe margine de stâncă, ea se oprește.
privește-n ochi adâncul.
iadul o cheamă-n limbi de foc, însă nu simte teamă.
-nu-i prea târziu...
-vreau să fiu liberă și am să fiu!
-pierdută pe vecie.
-am să renasc din propria cenușă. prin foc, mă voi rescrie...
mâinile lui se-ntind spre ea, dar fără ca ea să mai vadă.
deschide brațele și hăului, tăcută i se dă ofrandă.
se-aruncă-n gol.
ca aripi mari, dezordonate, din rochia albă și subțire,
valuri de pânză sfâșiate, flutură trist a despărțire.
se clatină pământul și muntele se surpă.
bucăți de stâncă se grăbesc în avalanșă,
însă o lege nou născută, grămadă-n aer le păstrează.
din locu-n care ea s-a prăbușit, se-nalță un izvor de lavă
și ca o creatură de poveste, călcând pe flăcări și mergând cu ele,
ea se ridică iar pe creste.
se-apropie de el.
când radioasă îi zâmbește, cerul se-nseninează.
prin crăpăturile din piatră, mai verde iarba crește.
vântul încetinește rotind petale și învârtind miros de flori.
focul se schimbă în cascadă și printre ramuri de copac bătrân,
se-mprăștie domoală lumina de la zori.
-vezi... sunt liberă acum! nu mă mai poți atinge. durerea a trecut!
-trecut e totul, da.
-ba totul e cum trebuie să fie! până și tu ești tot aici.
-voi dispărea curând.
-nu ai decât! ca tine altul, îmi pot găsi oricând! și nu doar unul. chiar mai mulți. ești relativ!
de ce-ai tăcut? nu mai ai lecții de-mpărțit? sunt gata să le-ascult din nou!
râde-ascuțit, răutăcioasă. el, transparent, privește în pământ:
-în universul tău fictiv, e inutil să mă explic.
-n-ai înțeles nimic, concept sărman și învechit! nici nu exiști! doar eu îți dau o noimă! în fond, precum și-n formă, nu ești decât un sclav de pus la jug când vreau filosofie!
-stăpână te găsești numai în lumea ta. rămâi cu bine, nebunie.