în fiecare dimineață mă trezesc mă uit în oglindă respir dacă se aburește e bine încă o viață
dacă nu mi-e totuna

sunt obișnuit cu starea de veghe amorțit în turnuri de lemn
soldat cu o pușcă închipuită aprind lumânări alung întunericul
de strajă liniștii tale

când răsare soarele mă așez la marginea palmei marginea drumului
marginea vieții respir sacadat
ca un cosaș ce spintecă aerul cu lama

clopotul bate amiaza pumnii răsfirați în țărână
ca o bocceluță cu de-ale gurii mănânc fără poftă mă odihnesc
pe frunte mi se coboară tot cerul

pe înserat închipui sate cu zbateri molcome
femei cu broboade albe se duc la biserică
tu nu ești niciuna eu umblu pe uliți
cu turma de bărbați însetată

mă uit în oglindă respir de strajă liniștii tale
trupul meu răsucit ca o țigară din care soldatul trage cu sete
din mine ies rotocoale miroase-a pământ ars
ori a ceva ce-mi lipsește

o cană cu lapte un doamne-ajută
poate mâine am să te văd spălându-ți la râu
fustele și absența ta de duminică

ochii închid ca pe o ușă
crestez în lemn încă o zi

*

încă o duminică în care mi-e dor de oameni ca o
biserică pustie așteptând pelerinii
toată noaptea întunericul a făcut ce-a vrut
m-a întors pe toate părțile

deocamdată e cald și bine
desenez scrisori pe asfalt
chiar dacă pașii următori le vor șterge
aprind focuri chiar dacă oamenii le vor șterge
toate gările sunt închise niciun tren nu mai pleacă
e ziua în care cei care știu să meargă
învață pe alții cum să se piardă

câteodată mă simt privit câteodată
cred că cineva se hrănește cu tot ce simt fiecare zi e un ciclop uneori blajin alteori nervos
întotdeauna înfometat

călătorule, m-ai strigat am tresărit a trecut
ceva timp de când n-am mai fost chemat pe numele meu de alint
mi-ai scris câteva rânduri ca să am cu ce mă înveli când o să cadă prima zăpadă

cât mai stau în orașul acesta îți dau întâlnire
într-o cafenea m-ai întreba cum ne recunoaștem eu ți-aș spune că e de ajuns parfumul nostru de
oameni pe care ploia nu i-a udat niciodată
dacă nu
la fereastra de unde se vede capătul lumii
să mă aștepți îmbrăcată în galben eu
am să vin în mânecă scurtă și cu sandale
ca un copil dintr-un alt anotimp ce aleargă
să nu-l prindă vântul

tu nu m-ai crede eu aș avea de ales între
a rămâne să povestim despre numeroasele noastre victorii
și
încă o duminică în care mi-e dor de oameni
încă o catedrală pustie niciun pelerin n-a călcat
pragul
poate carnea mea e prea proaspătă ori poate
oamenii s-au săturat să se mai roage
la oameni

*

m-am trezit cu teama că nu mai trăiesc
îmi spuneam că sunt bine dar nu eram
doar străzile mă înghițeau ca niște căpcăuni mâncători de rutină

erau și zile în care mi se părea că oamenii
nu mă văd și trec prin mine ca printr-o ceață
ce se ridică la prima rază
aș fi trimis o scrisoare dar nu știam dacă
mai ești acasă ți-aș fi scris despre
supermarket-urile în care intram ca un copil
citeam pe silabe toate anunțurile
ți-aș fi scris despre cum n-am dormit o săptămână
doar ca să aflu ce păsări de noapte are
orașul acesta

ai fi știut că aici
o pâine te ține trei zile iar foamea pare și ea
mai blândă
când plouă oamenii nu se udă nu tremură
ei deschid gura și se bucură ca niște copii
e semn că seara vor avea ce visa

o să-mi ia ceva timp să învăț
toate acestea

deocamdată nu am nici un prieten și nici un plan
deși mi-ar fi plăcut să stau la un gin tonic
de plictiseală dau nume pașilor pe care-i fac
într-o zi
noaptea fur indicatoarele de pe stradă și
le agăț de balcon poate cineva o să vadă că
sufletul acesta e locuit
nesigur
mai sting câteodată lumina
șiscriușimăscriușiîțiscriu