Mă întorc la tine, Poetule,
așa cum te găseam când eram în școală,
cu fruntea lipită de paginile subțiri ale Istoriei,
căutând un sens mai mare decât mine.

În seara aceasta de iarnă,
când lumina cade oblic pe târgul Ieșilor,
în care ninge și cuvintele își caută începutul,
ne întoarcem la el, cum se întorceau străbunii
la fântâna de la capătul uliței,
și mă întreb, din nou, într-o tăcere albastră,
ce ne-am fi făcut fără Eminescu,
fără felul în care a învățat limba română
să-și poarte cuvintele
cum pasărea dimineața în glas,
fără felul în care a ținut cerul
deschis deasupra noastră.

Poate că am fi vorbit mai puțin,
poate că am fi iubit mai puțin,
poate că am fi rătăcit prin propriile noastre vieți
fără să știm că poezia poate fi și lumină
nu doar povară.

Și poate că, fără dânsul, limba noastră
ar fi rămas înțepenită într-un ceas fără mișcare,
vorbele ar fi bătut a monedă veche,
târându-se pe podeaua unui han pustiu,
iar noi am fi grăit încă în umbra străbunilor,
așteptând și astăzi glia să iasă din iarnă.

dar pentru că a fost,
pentru că Poetul a umblat pe muchia nevăzută a timpului,
pământul acesta încă își strânge sevele,
stele încă se sting, lunecând pe marginea nopții,
iar noi încă rostim
cuvinte care aprind orizontul.