În marea lor majoritate, jocurile de cuvinte sînt prilej de amuzament și etalare a unor abilități personale ale celor care le practică. Unele, cum sînt anagrama, palindromul sau cuvintele încrucișate, pot fi practicate și savurate doar în scris. Altele, cele care recurg la omofonie (aceeași pronunție), precum încurcăturile de limbă și calambururile, se pretează doar (sau mai mult) la exprimarea orală.

O categorie aparte a jocurilor de cuvinte este calamburul (savant – parahreză). El scoate în evidență faptul că aceeași secvență de sunete poate avea mai multe înțelesuri. Mai savuroase decît cuvintele cu două înțelesuri sînt, pentru cei care agreează calamburul, acelea care leagă cuvintele (ligamentele) pentru a obține un alt cuvînt. Exemplu:

Antologia lor cuprinde
Sublime pagini de lirism
Dar vai și-atâtea pagini triste
De lamentabil delirism.

Vasile Bogrea, Pe o antologie lirică
Un alt exemplu în care calamburul nu este doar un joc de cuvinte, ci și o vorbă de duh: când i se vesti decesul unei mari personalități, Georges-François Mareschal, marchiz de Bièvre, părintele calamburului modern, zise: "Fausse nouvelle!" ("Știre falsă") – fals nefiind decesul ci categorisirea regretatului drept o mare personalitate.

De multe ori calamburul abuzează de paronime, cuvinte care diferă între ele printr-un singur sunet, uneori modificînd, cu efecte mai mult sau mai puțin hazlii, cuvintele cunoscute: tembelizor în loc de televizor, pozne în loc de poze, la o paișpe în loc de la o parte, poimarți în loc de poimâine, lipsus în loc de lapsus, pisicologie în loc de psihologie.

Jocurile de cuvinte care ne interesează în legătură cu haiku-ul sînt cele care se inspiră din existența firească în limbă a polisemiei și omonimiei. Între cuvinte poate exista o identitate formală, sonoră (omofonie), deși, contextual, ele pot avea înțelesuri diferite. În cazul polisemiei, de obicei, cuvîntul dezvoltă sensuri noi pornind de la un sens principal. Spunem că există un sens propriu și (măcar) unul figurat. În cazul omonimiei această legătură prin derivare nu există, iar semnificațiile nu sînt înrudite. Exemple de omonimie: bandă (de răufăcători) - bandă (adezivă), crud (necopt, proaspăt) – crud (violent, necruțător), banc (glumă) – banc (de pești, de nisip), leu (animal) – leu (ban).

Cele mai productive în haiku (în sens larg, dar mai ales în senryu, haiku-ul comic) sînt jocurile de cuvinte realizate folosind cuvintele cu două înțelesuri. Iar cele mai realizate sînt cele în care expresia care integrează cuvîntul cu două înțelesuri are fluența și naturalețea necesară pentru a nu părea forțată sau trasă de păr atunci cînd e citită și într-un sens, și în celălalt. Iată un poem care este exemplar în acest sens:

teatru-n ruină –
pe perete în afiș
actorii plouați

Dan Norea
Plouați poate fi înțeles aici la propriu: actorii (imaginile lor de pe afiș) sînt plouați (uzi) realmente și, contaminîndu-se de prima imagine, teatru-n ruină, la figurat, sînt triști și amărîți pentru că teatrul lor e în ruină. Există aici o mică elipsă, nu se spune explicit că afară ar ploua, faptul fiind subînțeles doar din context (pe perete în afiș). Jocul este simplu și eficace, fiecare dintre contexte admite (actualizează) doar unul din sensurile cuvîntului, poemul în întregime pe ambele.

bat clopotele -
șomerul se îndreaptă
grăbit la slujbă

Dan Norea
Și în acest poem cuvîntul slujbă are două înțelesuri. Primul este acela cerut de contextul bătăilor de clopote: serviciu religios, liturghie. Al doilea este mai ascuns și poate fi dedus doar din prezența în text a cuvîntului șomer (cel care n-are momentan o slujbă) și poate și din faptul că el este grăbit (ca atunci cînd s-ar duce la serviciu). Întrucît șomerul n-are slujbă, rămînem pe înțelesul că șomerul merge la biserică (și prepoziția la este cea folosită obișnuit în acest caz, pentru serviciu ar merge mai bine spre), dar resimțim cochetăria paradoxală și ironică cu celălalt sens.

ceasuri triste -
ceasornicarul pleacă
pe ultimul drum

Dan Norea
Și ceasurile din acest poem au două sensuri. Primul este actualizat în contextul înmormîntării, în care este vorba de ore, timp de tristețe. Al doilea în contextul ceasornicar care induce ideea că și ceasornicele de care s-a îngrijit o viață ar fi întristate de dispariția ceasornicarului.

În toate cazurile de mai sus este vorba de cuvinte polisemantice. Cele două sensuri derivă unul din altul sau din același cuvînt (din familie). Unul este sensul propriu și celălalt cel figurat. Din aspectul celui plouat, ud realmente, a derivat impresia că este trist, mîhnit; din a sluji a derivat slujba ca serviciu laic sau religios; din ceas (oră) ca etalon al timpului a derivat numele aparatului care măsoară orele. Putem spune că e vorba de un cuvînt care îngăduie o anume ambiguitate a sensului. Deși, mai curînd este vorba de două citiri, în două contexte diferite, unul al realității primare și unul alegoric: actorii plouați întîmplător pe afiș sînt în plan secund abătuți dintr-un motiv mult mai important; șomerul se duce poate la slujbă să se roage pentru a-și găsi un serviciu; în orele triste de la înmormîntarea ceasornicarului se resimte parcă și o tristețe a ceasurilor rămase fără cel care li se dedicase. Cuvintele cu două sensuri înlesnesc deci decolarea sensului într-un altă orizont și dau poemului volum și adîncime, mai multe straturi ale semnificației.

Aceeași funcție stilistică o pot îndeplini și omonimele. În poemul ce urmează, sintagma mușcată la geam poate fi înțeleasă și ca floare la geam și ca (persoană) apucată (drăgăstos) cu dinții la geam (exprimare cam rudimentară pentru că n-am găsit un sinonim mai bun pentru mușcată). Cele două cuvinte, în niciun fel înrudite și din categorii gramaticale diferite (substantiv și adjectiv provenit dintr-un verb), sînt prezente într-o sintagmă validă pentru ambele înțelesuri doar în această structură verbală simplă și restrînsă. Cu cratima după primul vers, sintagma, deși în ambiguitate, ar fi tins prioritar spre primul sens, înainte ca al doilea să fie deconspirat în versul doi și trei.

mușcată la geam
roșie de rușine -
“ne vede lumea”

Dan Norea
Se pretează la a funcționa cu dublu înțeles și substantivele compuse, formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar. Iată cîteva poeme care exploatează substantivul compus nume de sărbătoare ziua recoltei:

ziua recoltei -
tata își socotește
datoriile

Marcela Ignătescu

ziua recoltei –
mama–și numără încet
bătăturile

Vasile Conioși-Mesteșanu

ziua recoltei -
în pomii dintre blocuri
pungi vechi de plastic

Corneliu Traian Atanasiu

Ziua Recoltei -
alte probe de sânge
pentru oncolog

Cezar Florin Ciobîcă
Cum e și firesc ziua recoltei, aici mereu izolată ca primă parte a poemelor, este considerată cu predilecție, așa cum sîntem obișnuiți, ca sărbătoarea recoltei. Partea a doua însă are grijă să dea o replică antifestivistă primei interpretări, recoltele menționate nefiind deloc îmbucurătoare. Substantivul compus redevine astfel o sintagmă în care părțile componente nu mai sînt solidare, iar sensul festivist este drastic amendat. Recolta este luată în răspăr căci recoltarea este mereu mai curînd negativă.

Mai reputat pentru această tehnică este poemul lui Șerban Codrin

de ziua muncii –
la soare uscându-se
pielea unui cal
în care ziua muncii ca sărbătoare este vehement deconspirată doar prin simpla alăturare a unei imagini care infirmă alegoric și totodată categoric, prin etalarea efectelor ei finale, celebrarea și glorificarea muncii. Cumulate, zilele de muncă au consecința fatală a uscării trupești și sufletești.

Tot un substantiv compus, specializat ca nume al altei sărbători, este folosit și în următorul poem:

Ziua Eroilor –
salve de tun risipind
păpădiile

Cezar Florin Ciobîcă
Recuzita exagerată a unei celebrări fără spectatori, salvele de tun, evocată aici, reușește să scuture doar păpădiile. Deși nu există un alt înțeles mai profan al zilei eroilor, un gînd empatic ne duce către zilele de război în care viețile unor păpădii umane sînt curmate cu mijloace evident supradimenisonate. Iar eroismul devine unul de abator, eroii fiind de fapt doar carne de tun.

Sintagme mai puțin consacrate sau specializate, folosite cu deosebită abilitate, dobîndesc dublu sens în poemele lui Vasile Conioși-Mesteșanu:

tablou de iarnă –
bătrâna-nmărmurită
lângă factură

noapte albă –
în jurul bufetului
drum alunecos

Tabloul de iarnă este înțeles atît ca o priveliște hibernală, posibil mirifică, cît și ca unul al necazurilor financiar domestice prilejuite de costurile neverosimil de mari ale încălzirii. E firesc ca bătrîna să rămînă tablou în fața facturii. În al doilea poem, noaptea albă este o noapte de iarnă cu zăpadă și totodată noaptea petrecută-n birt de bețivanii pentru care drumul este alunecos din două motive cumulate – ghețușul și ebrietatea. La fel ca în poemele de mai înainte, sintagma cu dublu înțeles este izolată prin cratimă de restul poemului, astfel încît sensul prioritar să poată fi invocat înainte de a primi replica unui alt context care să actualizeze cel de al doilea sens.

Cu dublu înțeles sînt folosite și zilele babei din poemul lui Cezar Florin Ciobîcă:

zilele babei -
din cuptorul bunicii
niciun mucenic
Poemul poate fi interpretat și în sensul regretului că bunica s-a prăpădit și nu mai are cine coace mucenici, dar mai productiv ca sens este acela în care există o simultaneitate între zilele calendaristice ale babelor (între care intră și Mucenicii) și cele ale bunicii atît de babă încît nu mai e în stare să facă mucenicii cu care ne-a obișnuit.

Oarecare șarm are și folosirea unor nume proprii (asemănător cu numele de sărbători de mai sus) și în sensul figurat:

strada Toamnei
colț cu Viitorului -
ultimul tramvai

Corneliu Traian Atanasiu
O intersecție de străzi cu nume care spun și altceva face ca ultimul tramvai să însemne alegoric și faptul că, trecînd de această răscruce, viața nu mai are acces pe strada Speranței.

Jocul de cuvinte este și mai abil atunci cînd sintagma uzitată, la figurat un substantiv compus, este una deja consacrată.

cald la Chișinău -
înmugurește chiar și
coada de topor

Dan Norea
Poemul este o frumoasă și desăvîrșită alegorie politică. E o minifabulă. Totul e cu două înțelesuri. E primăvară (și la Chișinău) și totul înmugurește după cunoscuta pildă a lui Șerban Codrin: pînă și lemnul din gard. De ce nu și coada de topor? Numai că lucrurile sînt privite și pe plan politic: atmosfera este de multă vreme înfierbîntată (cald la Chișinău) și mulți politicieni au devenit înfloritoare cozi de topor (unelte-n mîna dușmanului).

Poemul de mai jos este o construcție superbă și complex structurată bazată pe mai multe jocuri de cuvinte. În varianta de mai jos se pune accentul pe efemeritatea și inconsistența zilelor, ale moșilor sau ale babelor, zile oarecare sau zile de sărbătoare, care se (tot) duc precum, iată, fumul florilor de cais. Se duc zilele anului și ale oamenilor (moșii și babele sînt înțelese și ca persoane și ca zile), căci iată a și venit primăvara: zilele și oamenii par doar fum (inconsistent) în cais.

moșii de iarnă
se duc precum babele -
par fum în cais

Maria Doina Leonte
Dacă însă citim poemul prin ligamentarea unor cuvinte, el devine:

moșii de iarnă
seduc precum babele -
parfum în cais

aceleași zile trecătoare rămîn totuși pline de seducție și de parfum, de diversitate și unicitate.

Grupajul de poeme de mai jos aparținînd tot lui Dan Norea (ale cărui poeme valoroase au ilustrat expunerea anterioară) ne arată că tentativa de a uza de cuvinte cu două înțelesuri poate rămîne doar la nivelul unor simple exerciții de stil, calamburul nefiind integrat unui sens mai complex și manifestîndu-se doar ca o dexteritate exhibată care se adresează mai degrabă divertismentului. Iar jocul de cuvinte este mai mult o joacă decît o tehnică de compoziție pentru haiku.

poiana cu maci -
somnoros a răsărit
un copil din flori

cu soacra prin munți –
o fac atentă: uite,
alta viperă

statuie în parc
persoană însemnată –
stol de porumbei

o avalanșă -
la doi metri sub omăt
sunt cam prost dispus

afara ninge –
in casa doar eu si
vara lui Vivaldi

sosește soțul –
pe culoar se aude
doar fuga lui Bach

pân-acum credeam
ca vecina-i ușoară -
acum văd că-i grea
Jocurile de cuvinte existente în poemele anterioare apelează la cuvinte cu două înțelesuri (polisemantice sau omonime) care sînt prezente în text o singură dată, într-o singură sintagmă, în care pot fi citite (actualizate) în ambele sensuri. Modalitatea mi se pare mai organică decît a acelora în care cuvîntul cu două înțelesuri apare de două ori, de fiecare dată în alt sens sau se apelează la cuvinte apropouri la alte cuvinte.

Radu Patrichi, în Și în haiku, jocuri de cuvinte, citează poeme care se înscriu în această a doua modalitate de folosire a unui cuvînt polisemnatic.

asfalt încins –
umbra unui cîine
caută umbră

Iulian Dămăcuș

zi fierbinte de vară –
chiar și umbrele caută
o umbră

Dumitru Ifrim

Cele două înțelesuri ale cuvîntului umbră, pată întunecată și ființă debilă, sînt actualizate, cum se vede, în sintagme diferite, dar textul are suficientă cursivitate și naturalețe.

În alte cazuri insistența în a uza de cuvinte cu două înțelesuri devine prea transparentă și dorința de calambur eclipsează sensul poemului ca întreg. Folosirea jocului de cuvinte tinde să sară în ochi în defavoarea înțelesului poemului în care ar trebui să se topească.

Paști. Mănînc spanac.
Mielul meu zburdă, paște –
Asta-i viața.

Manuela Miga

șarpele și râul
merg alături
șerpuind

Iulian Dămăcuș
Gluma este evidentă, dar structura poemului este prea subțire și poemul nu are adîncime.

Tot ca jocuri de cuvinte sînt atestate și poeme în care se urmărește o ironizare prin apropouri într-un fel de cascadă: înot-apă-baie-baie de soare sau aluzii la recuzita unei specializări militare.

lecții de înot –
pentru început face
doar băi de soare

Virginia Popescu

infanteristul
venit în permisie –
ea, goală pușcă

Florin Grigoriu
Uneori e vorba pur și simplu doar de etalarea unei expresii cu dublu înțeles, restul fiind o umplutură de circumstanță.

de la Anul Nou
«e plecat cu sorcova» –
spun toți vecinii

Virginia Popescu

În aceste ultime cazuri e însă vorba mai mult de glume și nu de efecte ironice integrate unui sens cît de cît mai serios.

Pentru cei care apelează la tehnica jocurilor de cuvinte cred că importante sînt trei exigențe:

• să nu uzurpe supremația realei semnificații a haiku-ului, încercînd să pună în evidență jocul în sine care trebuie să fie subordonat finalității poemului
• să nu forțeze expresia textului din dorința de a fi remarcat, să păstreze fluența, naturalețea, eleganța textului
• să facă din jocul de cuvinte pivotul în jurul căruia textul își schimbă înțelesul, macazul care deviază sensul primar pe linia celui alegoric.

Bibliografie:

Jules Cohn Botea - Senryu – Kyoka, un surâs în stil nipon
Radu Patrichi – Și în haiku, jocuri de cuvinte
Jane Reichhold – Haiku Techniques
Dan Norea – Epigramatica - partea I
Concursurile Haiku Club din 2012