hai să scriem anul 2026
ca pe o rochie croită pe podeaua poeziei,
cu acele prinse între buze
și cu râsul nostru scăpat pe sub masă
să-l tăiem dintr-o mătase care știe ce-a fost,
dar nu se mai agață de trecut
ducă-se 2025,
să facem un 2026 suficient de lung
încât să ne acopere genunchii
când ne așezăm una lângă alta în scaunul poeziei
și povestim fără să ne corectăm
să coasem un tiv în dimineți poetice,
și în buzunare să punem
chei vechi, bilețele, o agrafă, un vers alb,
lucruri mărunte care ne-au ținut la greu în viață,
anul nou să fie elastic,
să se întindă când visăm prea mult
și să revină blând
când obosim pe neașteptate-
să nu strângă pe talie,
să nu judece,
să nu ceară să fim altfel decât suntem
hai să-i dăm culoare:
albastru de aer curat în piept,
roșu de inimă care încă îndrăznește,
puțin mai mult alb,
ca să mai intre ceva bun
să mergem în el cu pași de fete vesele
care au învățat să nu se grăbească
să numărăm apropieri:
o mână pe braț,
un „ești bine?”,
o tăcere care ține loc de răspuns
dacă se agață de vreun cui,
îl descoasem
dacă se rupe puțin,
îl peticim cu un zâmbet
nu aruncăm nimic
dacă nu a ținut de cald
iar la final,
nu facem pasul singure
intrăm în anul 2026
ca două propoziții corecte
într-un poem care nu se teme de sfârșit -
și dacă cineva întinde un covor roșu,
îl lăsăm să fie doar o țesătură moale
sub tălpile noastre obosite

an nou bun, poetă dragă,
să ne fie scrisul viu,
mersul adevărat
și prietenia -
mărimea noastră exactă