Iarna venea pe atunci altfel, ca într-un film vechi,
pe o peliculă de 8 mm,
ușor tremurat, ușor ars pe margini, în culori spălăcite,
copii alergând pe uliță, o mâță care trece prin cadru
fără să știe că e filmată.
Un film est-european, cu ierni lungi, cu lumini galbene de sodiu,
un film în care nu se întâmplă nimic, doar tramvaiele rare, zăpada
și oamenii care merg cu sacoșe, fără să privească la cameră.

Iarna venea, deci, pe atunci, altfel, ca o mâță albastră,
oamenii orașului mergeau seara pe străzile lor obișnuite,
orele erau cărate în sacoșe de pânză,
spre casele lor, spre copiii care îi așteptau în lumina puțină,
spre mesele mirosind a portocale.
Erau străzi care știau drumul în locul lor,
eram noi care știam cum mirosea iarna în serile acelea.

Mama și tata veneau din oraș cu brațele pline de cărți și zăpadă,
miroseau a hârtie crudă și a drum lung,
bunicii îi priveau cu un fel de mândrie tăcută,
ca și cum ar fi știut că toată iarna aceea,
ulița îngustă și tramvaiul troncănind departe în târg,
nu erau decât o punte între lumi,
una pe care noi o treceam fără teamă, pentru că ei
o țineau strâns, cu mâinile lor,
cu contururile lor de ceață.

Azi, merg pe ulița copilăriei și ninge,
iarna vine subțire în urma mea,
codul meteo e doar o lumină galbenă de ceară,
mașinile se pierd în urmele unei sănii din lemn,
sănia pe care căram zilnic pâinea pentru bunicii suferinzi,
ghiozdanele noastre prea grele,
ninsoarea care ne ținea împreună,
mai mult decât toate fotografiile alb-negru cu zimți,
cu bunicul care încă aprinde focul în sobă,
iar bunica ne întinde pâine cu unt
și dulceață de cireșe amare,
ca și cum ar ști că iarna aceea veche
se va strânge în mine ca un nod străveziu,
ca o peliculă păstrată cu grijă,
cu mama și tata, cu brațele lor pline de cărți,
trecând prin ninsoare,
cu tot ce aveam
să duc mai târziu singură.