poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1686 .



nostalgia unui tren aglomerat si a unei generatii.
proză [ ]
oameni și fapte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danis ]

2008-03-28  |     | 



Nostalgia unui tren aglomerat și a unei generații.

Se spune despre vrun bătrân care s-a încăpățânat să trăiască prea mult că nu a știut nici când să moară. Ceaușescu a știut, că doar din propria-i voință s-a întors din Emirate ca să fie împușcat. Dacă aflasem până și noi, e clar că și el știa de fierberea ce previziona schimbarea lumii după ce Gorbaciov a dat mâna cu americanii.
România s-ar fi mișcat și fără el, dar așa s-a brodit, s-o modernizeze chiar el, asta ar merita cumva să îi atribuim.
Era nevoie de un regim ca al lui, căci acum vedem clar că fără, scârțâie totul.
Enclavele - în adevăratul sens al cuvântului - răspândite pe tot teritoriul țării, unde locuiesc pricopsiții peste noapte sunt o dovadă de netăgădiut. N-a mai făcut nimeni ceva pentru obște ci pentru ei singuri, viloaie cu dresinguri cât sufrageriile noastre, palate, din bănetul stors cu o lăcomie porcească de la alții. A venit la țanc atunci, căci în afară de casele bogaților vremii era plin de coșmelii și spre margini împărățeau bălăriile, maidanele, șerpăria.
El a înțesat țara de blocuri dând tuturor acoperiș deasupra capului, fără să îi îndatoreze până la moarte cu ipoteci.
Ne-a făcut splendida Mamaia râvnită de tot românetul și salba de stațiuni din zona sudetă a litoralului,fără să mai vorbim de Poiana Brașov și altele o sumedenie.
În Constanța pe faleza nord și sud erau maluri surpate și năpădit de răchitiș cât vedeai cu ochii. Era zonă de nudism. Pe locul actualului Inel unu, doi și trei erau porumburi.
Primele blocuri le-a făcut Dej-Ceurile turnuri de lângă Spitalul Județean și, pe lângă ele, o parte din Tomis unu. După aceea prin ’65 a început să prindă contur cultul lui și el a tot construit până a murit. Ne dădeau apartamente când ne întemeiam familii, fiecare primea de la serviciul lui, și nu plăteam nici un leu.
Noi o scăldam prin orașe și copiii pe la țară, la socri sau la părinți, până la vârsta de școală. Copila mea a petrecut ani frumoși la Cobadin la tătăiuțul și mămăița ei, acolo la curte, și normal că mă duceam s-o văd. Erau probleme și atunci.
De vară mai puțin, dar când era campania agricolă de toamnă se suspenda uneori cursa și stăteam în șir pe acostament la ia-mă nene.
Așteptam ore, era cumplit dar nu renunțam la plimbare. Aș fi umblat ca besmetic și mi-aș fi ieșit din minți dacă aș fi sărit mai mult de un week-end să nu mă duc la Cobadin să-mi văd copilița.
Către încolo oricum era mai simplu, căci se duceau mai pe rând, fiecare cum scăpa de la muncă, dar la întors se buluceau toți deodată să plece la Constanța cu singurul tren de duminica de după amiază.
Mergeau pe asfalt pe strada principală pâlcuri pâlcuri în pas ca de plimbare.
Așa își petreceau ei relexați rubedeniile sub privirea celor ieșiți pe canapelele de la poarta fiecăruia,care deasemenea tăifăsuiau cu pacea în suflet la ceea ce numeau ei autoironic radioșanț. Se aduna la gară o mare de lume.
Trenul acela cu vagoane zăcute pe linie moartă se forma chiar de acolo. Companionii asistau la lupta cu acea formidabilă aglomerație. Făceau galerie de pe margine, fluierau și încurajau pe ai lor și îi beșteleau pe ceilalți,că nu se împingeau spre înainte,încă și încă o opinteală,să mai apuce și alții să se urce măcar pe scară,și să înșface barele și să aibă satisfacția acelei prinderi ferme a fierului solid.
În tren erau îngrămădiți unii în alții, împingându-se cu burțile, pieptul, umerii.
Respirau gură în gură și gâfuiau toți de la aerul greu trecut succesiv prin atâția plămâni. Umpleau și spațiile de trecere din compartimente și stăteau oameni în picioare printre genunchii celor care apucaseră loc. Unii erau ieșiți prin ferestre cu bustul în afară, ca ăia care amenință că se aruncă în gol, dar făceau voioși cu mâna la cei care îi conduseseră.
Campania agricolă era un eveniment național.
Bântuiau șefi peste tot, de la tot felul de comandamente de coordonare și control, căutau soluții să dirijeze eficient activitatea. Totul era contra cronometru pentru că se răcea vântul, veneau ploile, cădea bruma. La noi la Constanța bătea câmpurile și prim secretarul de județ - el reprezenta chintesența... clarviziunii politicii de partid și de Stat.....- cu Gazul, bunăoară celebrul „nea Vâlcu”, sau mai apoi modernizat -cu ARO cu tracțiune integrală și cu stație, succesorul lui, cel pe care l-a prins revoluția în funcție și care nu a făcut greșeala lui Ceauș să se încreadă în recunoștința poporului ci și-a încărcat într-un camion toată agoniseala,nevasa și pe cele două fete,și dus a fost-tovarășul Prim Marina.
Județul era brici dar amândoi au fost oameni duri. Pe vremea lor cu cât erai mai șef, cu atât erai mai vulnerabil. La vreo neglijență nu numai că îți ratai cariera, ci puneau să te aresteze la clipă. Ce vot de blam în celula de partid,ci te trimiteau la camera de chibzuință...
Umblau cu staful lor în inspecții pe terenurile nesfârșite mai ales ale IAS-urilor ce exploatau pământurile în folosul statului. Bufetele sătești rămâneau cu lacătul pe ușă săptămânile cât oamenii mergeau la câmp la treabă. Scoteau soldații din cazărmi, deținuții de la Poarta Albă, elevii, studenții și participau toate mijloacele de transport la căratul recoltei și al oamenilor de la și spre câmp.
Acolo la gară pe poiana aceea largă traversată de liniile de fier, pe peron dar și pe traversele impregnate de creozot, față de câți urcaseră în tren, erau oameni încă pe atât.
Atmosfera însă nu părea deloc deprimantă și nimeni nu era abătut. Se recreau și făceau glume.
Era prilej de înveselire generală. Românul n-are răbdare să se limpezească vinul pe boască, umblă la butoi și trage tulburel. Tot așa și-a exersat permanent și spiritul său ironic.
-Ce cați bre în bâlciul ăsta asta așa lovit în freză, că prea ai lins glicerină?!
-Ce faci mă, ai pupat astupușul de la sticlă?
Copii făceau echilibristică pe luciul liniilor, se alergau, jucau mija, se piteau după fustele mamelor, trăgând poala în dreptul obrazului nebăgați în seamă de acestea.
Vedeai pe unii din cei mari cum trăgeau cu sfoară genți prin fereastră, cum fac italiencele de ridică coșul cu târguieli agățat de un fir lung deșirat tocmai de la etajele superioare. Îi vedeai cum se sprijineau de vagoane cu brațele în sus și picioarele îndepărtate – ca cei pe care îi pune poliția cu brațele pe perete și îi pipăie de arme, și se cățărau unii pe alții. Intrau prin fereastră măcar cu bustul,chit că fundul le rămânea pe afară. Scăpau apoi dincolo de geam și cu capul în jos, și îi vedeai chirciți ca fetușii în borcanele cu formol...și așa între ceartă și glumă se redresau cum puteau și ei.
E iarăși foarte drept, că noi românii, supuși oricărui regim, sau oricăror vremuri de răstriște,
le-am petrecut pe toate tot într-o zeflemea.
Nu suntem capabili să ne descortorosim nici de voioșie și nici de a beșteli, nici de luatul în derâdere, căci astfel împărtășim sentimente unii cu alții. Nu ne-a luat nimeni niciodată nici înjurătura sănătoasă și nici bancul sau bășcălia.
A fost,este și va rămâne felul nostru de a fi. Ce să facem, să întoarcem spatele vieții precum Copilul divin al lui Pascal Bruckner care nu dorește să se nască spunând că „refuză existența în mod liber”?
Și de ce să refuzăm? E ușor să fii român! Cel puțin era în vremurile celelalte.
E și de-nțeles, căci am trăit dintotdeauna în o țară bogată, cu pământuri mănoase, dar nu am tânjit după prea mult.
Erau și pe atunci proști, care chiar își meritau soarta, cei care trăiau în prostia lor, în speță lenea și delăsarea ca și acum, dar era deajuns să fii cât de cât gospodar și aveai din toate căte puțin,și nu trebuia ca la fiecare pas să le faci față altora care încearcă să te fenteze.
Acum da, circulă autobuze tot timpul, și busuri maxi taxi, cu muzică, televizor și aer. De treci prin apropierea stațiilor de plecare, se bat băieții pe tine, răcnesc care mai de care îmbiindu-te să urci la ei.
La teve ne zgâim la zâne autohtone pe săturate dar și la dalea de pe red carpet, și la bârfă muultă, că știrile și talk show-urile asta sunt. Nu mai vezi numai și numai Telejurnicu’ cu știri de recolte bogate și vizite de lucru și TeleEnciclopedia, Scalve Isaura și Bulvardul Paulișta, sau din an în paște mai de vreo sărbătoare națională, ca și cadou, două episoade din Dallas date în aceeași sâmbătă.
Însă!... Duminicile de toamnă și în genere oricare din zile, în curtea lui socră-miu, nu mai sunt ca atunci. Erau de-a dreptul frumoase și pilduitoare. Când luai o gură de țuică îți trosneau măselele și parcă deveneai pe loc strong ca și dragonul de ziceai că poți sufla foc. Făcea soacră-mea un borș, niște musacale, ardei umpluți și un ostropel de pui și multe altele, de să le mănânci cu ochii. Vinul adus de el din beci cu ibricul, proaspăt scos din butoi, era suplu, susura la turnatul în pahar și aluneca mângâietor pe gât. Þuica distilată chiar de el făcea perluțe ca palinca. Ce e drept, nu prea dădea pe la biserică, zicea că asta e treaba de femei și că se duce nevastă-sa și pentru el, dar nu se culca niciodată fără să își facă rugăciunea de seară.
De sfârșeala muncii se așeza la masă dându-și drumul greoi pe scaun, și nu începea niciodată vreo pâine fără să îi facă înainte cruce cu vârful cuțitului și să îi mulțumească tatalui ceresc, închinându-se.
Cum ajungeam de la drum îmi alegeam singur după plăcerea mea o roșie inima boului dintre cele mai mari de pe lăstar. – Ia uite-o! i-o arătam. - E ca după carte!... zicea el, și se aprindea la față de o mândrie nedisimulată și pe deplin meritată.
Urma să primesc o porție ca lumea de felul unu și doi, însă odată cu două trei păhărele de tărie, serveam un fel de antreu tăind roșia frumos cu brânză și cu un ou ochi, și puneam așternut la vinul pe care se grăbea să mi-l pună dinainte.
Aiurea, nu se găsea.
Nu ne stătea gura toată ziua la niciunul, mestecam întruna câte ceva. Așternea soacră-mea o masă de te răzgândeai să mori ca să vii și tu să mănânci. Pâinea coaptă în cuptorul ei domol era o minunăție. Plăcinta cu mere sau cu brânză, mâncai și o tavă dintr-o dată. E de când lumea și pământul că omul sfințește locul. Acolo la socră-miu la ”conac”, cum zicea el, era loc sfânt.
Îl sfințea cu sudoarea frunții și era mândru de tot ce era făcut și sădit de mâna lui.
Dormea mereu „doișpea”. Zicea: „fie omul cât de mic după masă doarme un pic”, dar până la urma
nu îi ajungea ziua și ne antrena și pe noi la muncă prin grădină, în livăducă și la vie.
Nu e ușor lucru să ai un om harnic lângă tine, căci prin puterea pildei te trage și pe tine la treabă.
Am zice folosind cuvinte de acum că făceam „fitness” tot muncind și tot trăgând vârtos de genți pântecoase spre Constanța. Duminica era lege, stăteam tot familionul și ne iroseam timpul, tăifăsuind relaxați prin curte. Îmi era necaz că trebuie și nu îmi venea să plec. Canicula verii era slăbită și deja căutam soarele, care spre apus aurea blând cerul senin. Nimic nu se banaliza, deoarece erau multe lipsuri pe care le înduram. Aveam puțin liber și situațiile tot alternau, deci era variație.
Poate de aceea ne bucuram așa de mult de peisajul acela idilic, tihna grădinii și a curții cu florile de vară pălite și tufănelele care abia îmboboceau, privind pârvanii care tocmai înfloreau strălucind,
privind pe vrejurile de roșii frunzele picnite de mana toamnei. Admiram nucii încărcați de rod, via cu struguri din belșug. Ciorchinii de Þâța vacii i se făceau în boltă cât găina și prunele brumării dulci crocante ce se desprindeau de pe sâmbure erau minunate. Se terminau perele Jambon, gălbui miere, altoite pe gutui la care plescăiam tot augustul pulpa fină, dulce și intens aromată, urmau merele Ionatan roșii ca focul și cele Parmen auriu. Rămâneau pe ramuri printre frunzele ruginite cele de iarnă - perele popești - până dădea bruma pe ele. Totul era real, palpabil și fără stropeli cu otravă.
Era ca în grădina Raiului.
Așa este. Raiul, pentru cine îl merită prin străduință, e întâi aici pe pământ în bătătura omului, unde și-l face singur și abia apoi în cer.
Chiar dacă viața omului devine alta și acel Rai se estompează în noianul anilor, totuși îl păstrează fiecare în tolba amintirilor. Gândindu-se intens la el în momentul plecării îl ia cu sine în împărăția lui Dumnezeu. Sunt sigur că socră-miu și-a câștigat locul, că atât de mult a muncit. După modelul celei de aici din lumea celor vii, poate și-a plămădit și o grădină la fel de frumoasă și ne așteaptă și pe noi să ne ducem să ne reântâlnim cu toții acolo în veșnicie.
El a plecat primul, și de atunci s-a potrivit că totul a luat-o razna. Multe s-au degradat, multe sunt rele, mai ales pentru cei care nu pot cu nici un chip să ia de la alții. Sigur e o coincidență, că pe lângă dezbinarea dintre oameni adusă de revoluție, ne-a dovedit timpul, ne este potrivnică și clima. S-a dus și armonia dintre natură și om.
Acum se îngălbeneasc frunzele de la carența de fosfor și sulf în sol și trebuie dat cu Champion. În unii ani e invazie de omizi păroase, care urcă cu miile pe ziduri, amenințând să intre și în case. Au devenit rezistente la Decis și chiar și la Mospilan.
S-au dus și anii aceia îmbelșugați și vremurile acelea când își câștiga fiecare pâinea prin efortul lui personal. Cine să mai fie vesel ca oamenii aceia atunci la gară?!...
Ce dacă impegatul dădea plecarea la semnele disperate ale mecanicului care îi ușuia-n zadar și nu-i dovedea căci fugeau care încotro, ocoleau și se urcau altundeva care unde apuca și cei mai îndrăzneți se cocoțau râzând pe tampoanele locomotivei sau chiar pe tender, chiar și sus pe vagoane.
Așa era, un amuzament general și sincer. Trenul pleca încet încet cu oamenii agățați ciorchine pe scări, până se alegeau cei care erau mai stăruitori de cei care se dădeau bătuți.
Cam așa se aleg și astăzi. Vreunul scăpa priza stând aninat și doar cu vârful piciorului pe scară. Ceilalți care aveau bagaje mai ușoare sau deloc alergau pe lângă vagoane și tatonau ici colo și îl trăgeau de turul pantalonilor pe vrunul pe care îl simțeau mai slab și mai năucit de băierile sacoșelor petrecute la câte unul chiar pe după gât.
Acela se lăsa smuls mai mult de bunăvoie și îi lua locul altul mai sprinten și mai insistent.
Mulți ar fi putut rămâne și chiar rămâneau pentru luni dimineața, dar nu le venea la socoteală să se trezească cu noaptea-n cap. Cert e că erau autobuze suficiente și la ore clare în afara acestor situații, dar nu conta. Nici pentru mine nu conta.
Precum fiecăruia la timpul lui, și mie îmi funcționa oarecum prostește... la capacitate maximă instinctul patern. M-aș fi dus și pe jos ca descreieratul.
La sosire acolo când mă apropiam începea să îmi bată inima de emoție, din ce în ce mai tare. Impacientat, îmi imaginam cum o să vorbesc cu fiică-mea, și cum o să o pup pe obrăjori.
Pe vremea aceea nu mergea ca acum cu dibăcii de argumente, drepturi, traume emoționale de la vrun ordin intempestiv, eventual în afara fișei postului, chestii etc. Noroc că atunci nu erau mobile să te găsească și în gaură de șarpe, dar ce voia partidul era literă de lege. N-ai fi zis la telefon decât da.
Te-ai fi îmbrăcat repejor și la doisprezece noaptea și-ai fi luat drumul în tălpi. Nu se punea problema chiar de secunde sau minute, căci oricum era un ritm mai lent de viață, dar te-ai fi prezentat urgent unde s-ar fi hotărât de către superiori, mai ales atunci în campanie.
Mă gândeam totuși că dacă s-ar pune vreun caz să mă întorc înapoi la Constanța în momentul acela, adică înainte de a ajunge să o înlănțui în brațe și să strâng la piept trupul ei mic, și ea să îmi petreacă mânuțele ei pe după gât și să îmi zică: „nu te mai las să pleci niciodată”, îmi spuneam în mintea mea că nimic în lume nu ar fi putut să mă oprească din drum.
Știind zilele și orele cam când soseam, mă pândea socră-miu și aproape că mă simțea încă de la capătul străzii. Își întindea gâtul peste uluci. Uneori ieșea la poartă și se plimba pe
„trotuuar” - cum pronunța el - pe sub cei cinci nuci înșirați pe toată deschiderea de la stradă a proprietății lui. Se uita și într-o parte și în cealaltă, sucind capul cum faci când traversezi. Era vigilent căci aș fi putut apărea dintr-o parte sau alta, depindea de cum mă lăsa mijlocul te transport cu care nimeream să vin.
Eu îl reperam înainte că aveam zumul mai bun și eram și motivat. Chema fata de la joacă și îmi veneau înainte. Alinuța se repezea în pasul ștrengarului, dar el nu îi dădea cu nici un chip drumul la mână, și se lăsa glumeț tras de ea până o făcea de bufnea-n plâns de ciudă că nu înaintează spre mine suficient de repede.
Și mie mi se iuțeau pașii instinctiv direct către ea, să nu las să treacă nicio secundă în plus.
Înțelegea șmecherosul ce gânduri mi se prefirau în suflet.
- Vii la trap nepooate!...
Totdeauna a fost mai filozof așa și, deși era bătrâior, citea ziarul fără ochelari, căci de la constricția dată de cataractă vedea bine.
Era și cam eclectic, căci niciodată, deși era știut, nu m-a lămurit cu ajutorul cuvintelor, de ce i-au dat lacrimile atunci la revoluție când strigau peste gard ca apucații „dă drumul vecine la televizor că a căzut Ceaușescu” și când ne uitam perplecși și îi vedeam strigând aprinși: „libertate, victorie, Ceaușescu a fugit!” A ieșit din odaie și, căutându-l, l-am văzut cum se dădea după colțul casei cu ochii umeziți.
Nu era prea excelent în România, dar măcar era pentru oricare om la fel. Așa cum era eram cu toții împreună, aveam liniște sufletească și ne vedeam de trai.
De ce să fi dorit socră-miu revoluția? De ce s-o fi dorit-o eu?
-Au dorit revoluția, Tovule, îi ziceam, oamenii ambițioși, ăia dornici de înavuțire, să-și întindă peste noi ghearele de diavol!
-Vezi dumneata, așa o să ne călcăm în picioare și să ne cățărăm unii pe alții, așa ca la gară!
Vorbele pe care i le spuneam eu îl ungeau pe suflet.
El nu completa însă cu nici un cuvânt de la el, doar lăcrima.
Câtă dreptate a avut cu lacrimile lui, și ce ar fi putut să mai adauge.
De înșirat cuvinte înșiră ăștia acum de ne fac mintea praștie. După ce faptul e consumat, ăia care s-au bucurat pe atunci, înghit mult mai multe, acceptă totul ca pe ceva de neânlăturat, ca pe o fatalitate oarecum ghidușă de parcă am trăi cu toții niște întâmplări într-un film de parodie macabră.
Cine să mai țopăie prin curți de bucurie nebună. Cine să mai arate semnul V de la victorie?
Acum toți în masă sunt mereu în criză de timp, egoiști și încleștați...nu cumva să-i iei vrunuia ceva, ci să ia el de la tine, cât mai subtil, dar uneori și cu cea mai mare brutalitate.
Nu a apucat să-și vadă fratele mai mic murind de inimă rea, deoarece chiar lipit de streașina casei lui bătrânești a răsărit calcanul unei vile imense, și târât prin judecăți l-au scos tot pe el vinovat deoarece s-a constatat... cu dovezi în regulă la tribunal că nu vila a fost construită ulterior, ci casa lui.
După ce s-a lămurit cât de desconsiderat e omul simplu în această hidoșenie de democrație nu a mai trăit decât patru zile.
Socră-miu a prins doar vremurile de început când ne bucuram noi că arătau la televizor cum zicea Petre Roman că o să importe portocale și altele necesare oamenilor, „muulte, ca să ajungă la toți...”, și că de acum avem posibilitatea să muncim în mai multe locuri să ne rotunjim veniturile, și noi, în zâmbetul lui atrăgător, nu descifram cinismul, căci e clar că știa ce vremuri grele urmau a veni.
Socră-miu a murit așa dintr-o dată fără să aibă timp să-și ia rămas bun. Viața a mers înainte și noi am ajuns să pătimim și să înghițim capitalism de televizor.
De când Tăriceanu ne-a destupat... și pe noi explicându-ne că „dacă o țară are oameni bogați însemnă că țara e bogată”, știu și mai clar de ce a plâns. De amărăciunea schimbării care urma.
De la faptul că el apucase și ciocoii și știa că va fi greu pentru majoritatea covârșitoare a oamenilor și că va veni iarăși vremea jăpcanilor, că istoria se va repeta.
Știa el așa că sfârșitul dictaturii nu va pune capăt nedreptăților ci le va ascuți.
Și de mila lui Ceușescu plângea, chiar că fusese ca un țăran care are cămara plină și tot nu mănâncă pe săturate.
Deși țara era bogată el nu se îndura, și primeam ca milogii, că făcea economii exagerate.
Conservăraie găseai. Mai găseai și mezeluri, chiar cu soia, dar românul e mâncător de carne iar el ne dădea adidași,șir de vită,slănină.
Și totuși, așa scârțar cum era el, ținea cu cei mulți, care apoi au devenit sărăcimea de astăzi, și îi ținea în gheară pe toți șacalii pe care îi vedem acum căscând botul și jumulind carnea de pe oameni. Plângea și că românul sare peste cal.
Și într-adevăr, au venit și multe bune, dar toate exagerate. Dumnezeu însuși pare că s-a privatizat și își vede de interesele lui. S-a generalizat gustul pentru compromis și, cuprinși de vicii, devenim mai găunoși de la o zi la alta și lui nu îi mai pasă. Ne-a lăsat de izbeliște de nu mai știm care cine suntem.
Nu mai are timp să ne înțelepțească a fi pildă pentru ăștia tineri, cum au fost socrii și părinții noștri pentru noi.
Si mie imi vine acum să plâng, nu neapărat de vinul și mâncărica de la ei, că acum ți se livrează și la domiciliu,ci de acea blândă mândrie a lor de a le avea și de a le oferi.
Plâng bunătatea esențială a acelei generații ce era așa de onestă, ce din lăuntrul ei venea exemplul bun, florile sădite cu atâta măiestrie și dăruire în grădiniță de către soacră-mea. Îmi mai vine să plâng de cum a trecut ca un abur copilăria fericită a fiică-mi, și de dorul acelor vremuri curate protejate de excese, ce nu se vor mai întoarce.
Îmi provoacă o tristețe așa catifelată și dorul de acel tren plin până la refuz cu oameni veseli.
Dacă socră-miu a murit, cu cine să mai împart această liniștitoare mâhnire pe care aș vrea să o păstrez intactă în memoria lui?
Cu fiică-mea nu pot, că este prea tânără... ea amintindu-și frumusețea anilor copilăriei îmi răspunde zâmbind, înveselindu-mă.










.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!