poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-25 | | Înscris în bibliotecă de Cosmin Suciu
A murit stupid. Când toată suflarea satului se aștepta să aibă o moarte cât de cât demnă de viața pe care o dusese, a murit cât se poate de stupid. Adică, zisa suflare a satului din nord aștepta o moarte cât de cât violentă, oarecum în spiritul locurilor, cum ar fi o înjunghiere adâncă venită din partea vreunui soț încornorat sau vreun accident de mașină în urma unei beții zdravene. Și când acolo, omul murise în somn. Așa, tam-nesam. Cel mai mare crai din sat, îndoit cu băutorul cel mai tare din zonă, și nu una oarecare, ci, probabil, regiunea cu cel mai mare consum de palincă pe cap de locuitor din Europa, bărbat sau femeie, a murit în somn, și încă treaz.
Cel puțin așa susținea gazda omului, Măria lui Ilioi – căreia i se spunea încă așa, deși bărbatul ei era mort de mult, strivit de un brad bătrân la tăiat de lemne prin Banat -, cum că în ziua morții dom’ profesor fusese treaz ca lumânarea. Mai rar așa ceva, dar se mai întâmpla când și când ca mortul să nu bea vreo două zile, uneori chiar o săptămână. Nimeni nu știa însă care era cauza acestor neregulate pauze bahice. Măria lui Ilioi, despre care știa tot poporul că trăia cu dom’ profesor – oamenii din sat îi și spuneau mereu că, vezi, dacă i-a murit omul în Banat, tot de-acolo i-a venit mai târziu iubitul - era sigură de faptul că fusese treaz, ei doi drăgostindu-se chiar în noaptea morții. După ce se drăgostiră vreo două ceasuri, povestea în stânga și-n dreapta femeia, îl lăsă să se odihnească, pentru că dimineața mortul avea treabă devreme, la bibliotecă, dom’ profesor fiind anunțat că în zilele următoare va veni comisia de inventariere la biblioteca sătească. Pentru că dom’ profesor Cornelius Declin, ca dascăl de limba română, fusese pus și bibliotecar cu jumătate de normă peste miile de volume ale bibliotecii de la Căminul Cultural, în urmă cu mai mulți ani, atunci când sosise în sat ca să predea la școală, prin repartiție guvernamentală. La început nu-i prea convenise treaba asta destul de încurcată și obositoare, pentru că îi ocupa mult din timp, deși programul la bibliotecă era de numai două ore pe zi, seara. Iar cât privește cititorii, aceștia erau de ordinul a maxim zece pe zi, elevi sau intelectualitate sătească dornică să-și înscrie numele pe fișele de împrumut foarte frumos tipărite. Cu timpul însă, a început să-i facă chiar plăcere, ieșea de la orele de după-masă, intra ici-colo la un pahar, după care deschidea biblioteca.
Aceasta era la etajul Căminului Cultural, o clădire veche de lângă Primărie, unde erau numai două activități: cărți de împrumut în fiecare seară, la etaj, și nunți în fiecare duminică, mai puțin în multele posturi ortodoxe de peste an, în sala mare de la parter. Se simțea chiar bine la bibliotecă, îi amintea de biblioteca de la filologia clujeană unde absolvise sau de cea universitară, locuri sfinte unde petrecuse clipe de neuitat în studenție. Era aproape tot timpul singur, clienții apărând rar și dispărând repede cu o carte-două sub braț. Mai mult, putea să citească în liniște, fără să-l bată la cap Măria lui Ilioi sau vreun părinte aflat în trecere pe la gazda lui. Mai era și o oarecare satisfacție pentru faptul că fusese numit bibliotecarul satului, pentru că postul cu pricina fusese vizat de multă lume: însă dacă nevasta veterinarului, nepoata popii Lăcustă sau sora crâșmarului Pop primiseră ore de te miri ce, la școală, nu se aranjase nicicum ca una sau alta dintre acestea să primească slujba la bibliotecă: ordin de sus, adică nu era voie decât cu om de specialitate, învățător sau profesor cu studii atestate. Mulți ar fi dorit să facă un ban în plus pe degeaba, dar nici măcar primarul nu reușise să-și bage nevasta, pe Măria lui, zisă a lui Cotor, la bibliotecă. Deși nu avea nici o vină în treaba asta, dom’ profesor Declin își făcuse multe dușmănii în sat, dar numai pe partea bărbătească, adică aceia cu funcții care și-ar fi văzut neamurile băgate în slujbă de-a moaca. Partea femeiască era de altă părere. Dom’ profesor era iubit și de copii, iar mamele cunoșteau acest fapt foarte bine, dar și de mamele elevilor, și, prin extindere, că vorbele și exemplele faptelor circulă repede la acest nivel tainic, de toată suflarea femeiască a satului. Cu acest prilej, dușmăniile au apărut repede și în restul părții bărbătești din sat, geloziile și chiorălile către neveste fiind la ordinea zilei. De aici, sigur, și așteptările multora pentru moartea violentă destinată profesorului de română și, totodată, bibliotecarul satului. Poate că într-o altă zonă din țară, într-un alt sat, lucrurile ar fi stat altfel, dar în satul din nord unde Cornelius Declin fusese repartizat după facultate, era cea mai mare libertate de mișcare posibilă în privința femeilor, majoritatea bărbaților fiind plecați mare parte din an la câștig: pe munte, la fân și la oi, sau în alte părți din țară, mai ales în Banat și părțile mai înstărite din Ardeal, cu țapina sau drujba la pădure, la coasă sau în construcții din lemn, asta mai ales de când și pe români i-a apucat vremea de-au făcut bani și-au început a-și încropi case de odihnă, imediat după revoluție. Ba chiar și mai și, o bună parte dintre bărbați au luat, tot după revoluție, drumurile Europei, la vânzare de ziare, în construcții, la te miri ce, pe mărci și franci, apoi pe euroi. Toată perioada asta de după revoluție n-a însemnat vreo schimbare deosebită pentru dom’ profesor Declin, decât că avea treabă mai puțină la bibliotecă, din două motive, adică pentru că statul nu mai cumpăra cărți ca să îmbogățească zestrea bibliotecilor sătești, iar oamenii nici nu mai citeau, pentru că se uitau la televizor, la telenovele, și în al doilea plan al ziselor schimbări faptul că și mai multe femei din sat rămâneau singure la casele lor, de la cele mai bătrâne la cele mai tinere, unele dintre acestea abea măritate, dar repede lăsate în brațele vânjoase ale profesorului de limba română. Încă de când se așezase în sat, dom’ profesor căzuse pe placul elevilor, mai întâi, pentru că nu îi bătea și avea mare răbdare cu învățatul, pe placul femeilor mai apoi, dar nu pentru că ar fi fost un bărbat foarte chipeș: era scurt la stat, extrem de vânjos, om de la munte și el, cu o față rotundă și roșie, care devenea vânătă când era băut tare, cu un nas cât toate zilele împlântat în mijlocul feței, dar nu lung, ci borcănat ca o sticlă de lampă. Deloc posomorât, ba chiar având o fire veselă, mai ales când era după vreo câteva pahare de tărie, cânta dumnezeiește din gură tot felul de cântări de prin Banat și Ardeal, unele cunoscute de toată lumea, altele numai de el știute, iar la ceas târziu chiar și cântece cu fel de fel de prostii lumești, de se făceau a roși chiar și cele mai regulate dintre muieri. Astfel, la chefuri era nelipsit, și chiar dacă câteodată depășea de-a-ntregul măsura pălincii, se ținea tare pe cele două picioare butucănoase și crăcănate, țipurind în gura mare: nu cânta niciodată șezând, își desfăcea brațele în lături și își bomba pieptul oricum solid, vocea măiastră de bariton umplând spațiul înconjurător cu o căldură și o vibrare de toată fala.
Mare jale se așternu astfel peste sat la aflarea veștii că dom’ profesor s-a dus. Dar oarecare ușurare, fiindcă, vezi, murise în somn, după drăgosteală, adică fericit, zice-se. Jalea era a elevilor, dar mai ales a femeilor, fie ele mame de familie, fie tinerele care abia-și scoseseră cosița pe uliță. Nu era foarte limpede cam câte dintre femeile satului trecuseră prin brațele profesorului mult îndrăgit, în cei douăzeci de ani de când acesta își făcuse veacul în satul din nord. Oricum, era invers decât se pune de obicei problema: nu câte au preacurvit, ci câte au scăpat, deocamdată. Și iată că unele dintre aceste scăpătate, scăpate-or rămâne, ce să faci, n-ai ce-i face. Asta-i viața, oamenii mor. Și se jelea Măria lui Ilioi, și Măria lui Pintea, și Măria lui Boț, și Măria popii Lăcustă, și Măria crâșmarului Pop, și chiar și Măria lui Cotor, și doamnele profesoare și învățătoare de la școală, că s-a dus, e bun dus, dom’ profesor Cornel. S-au adunat cu toatele, dar și corpul profesoral cu toată școala de elevi, și chiar câte un bărbat mai răsărit, la înmormântare, pe lângă babele cu plângerile și moșii satului cu praporii în frunte, ștergându-și frunțile năclăite de sudoare în căldura prea mare de aprilie. Cei mai mulți bărbați din sat, și erau destui la acea vreme, că era tocmai înainte de Sfintele Paști și se întorseseră cu duiumul de la munci, din țară sau de pe afară, rămăseseră acasă, dar nici mulțumiți, că totuși, era vorba de-un om, nu de-un câine, nici nemulțumiți, că, vorba ceea, puteau pleca de acasă, de acum încolo, mult mai liniștiți. Dar vezi, cu muierile lor n-au avut nimic niciodată, probabil pentru că le știau foarte bine năravurile, cu nimic în afara tradiției lor nordice: cu bărbatul nu te pune, cu femeia dute-n lume. Dacă ei singuri au plecat, ce vină să aibă femeile? Cu dom’ profesor era însă altceva, gândeau oamenii satului: ce dracu le făcea muierilor lor de acestea zâmbeau mereu când venea vorba de dom’ profesor. Păi cum să nu zâmbească Măria lui Ilioi, când ea avea bărbat de acest soi chiar acasă? Și cum să nu fie veselă Măria primarului Cotor amintindu-și vremea când, tânără fiind și cu copil în clasa a cincea, cu bărbatul plecat în Spania de doi ani, că acolo și-a făcut safteaua și apoi s-a ales primar independent, cum dom’ profesor, întâlnind-o pe hotar la fân, acesta întorcându-se pe jos, vesel nevoie mare, din satul vecin, de la comisia pedagogică, numai că o răsturnă pe ploscoana de iarbă parfumată, ca din joacă, și o zbengui întreaga după-masă de-i merseră fulgii și penele toate și rămase bunătate de fân neadunat? Iar Măria lui Boț, nevasta celui mai bogătan om din sat, dar plecat mai mereu cu echipa lui la construcții, prin toată țara, cum să nu se lase pe gânduri când își amintește dragostele iuți, în pauza mare, ea atârnată de masă, când pe față, când pe dos, în fața ferestrei, ca să vadă dom profesor când intră copii la clase, că ea avea casa chiar în fața școlii, dar la o oarecare depărtare și nu se auzea clopoțelul sunând, iar Cornelius Declin avea principiul sfânt de a nu întârzia niciodată la ore? Ce să mai zică Măria crâșmarului Pop, mult mai tânără decât hoțul de proprietar, care-o ținea însă ca pe o prințesă, ea fiind cea mai frumoasă femeie din sat și din tot nordul, când pleca la orice oră de acasă ca să se iubească pe-ndelete cu dom’ profesor, iar crâșmarul tăcea mâlc, că altfel nu mai pupa el nimic din minunățiile femeiești și din măiestrele jocuri ale nevestei sale? Astfel se jeluiau nevestele și celelalte femei și fete ale satului, mai pe față, mai pe ascuns, de moartea profesorului de română, căinându-l pe acesta și pentru faptul că rămăsese singur și la moarte, așa cum fusese și în zilele vieții lui. Într-adevăr, nu venise nimeni de nicăieri la înmormântare, vreo rudă, vreun prieten sau vreo cunoștință. Adevărat, știau cu toții că părinții îi muriseră mai demult, ocaziile acelor înmormântări fiind și singurele plecări din sat ale lui dom’ profesor vreme de douăzeci de ani. Frați sau surori nu avea, iar de prieteni nu se știa vreo vorbă, pentru că în toată acea vreme pe Cornelius nu-l vizitase nimeni, măcar în trecere, dacă nu altcumva. Așa că nici nu avuseseră, oamenii satului sau școala, pe cine să anunțe de moartea lui. A sosit însă, chiar în timpul slujbei de înmormântare, comisia de inventariere. Cu toată nebunia morții lui Cornelius Declin, nimeni de la Primărie sau de la școală nu se mai gândise să anunțe la centru, la oraș care va să zică, la Inspectoratul care răspundea de biblioteci, să nu mai vină nimeni, că bibliotecarul satului a dat ortul popii. Cei trei membri ai comisiei, o femeie tinerică, cocoțată pe cizme cu toc și în fustă scurtă de culoare roșie, și doi bărbați mai în vârstă, gravi, cu pălăriile pe cap, au aflat repede despre ce înmormântare e vorba și s-au integrat rapid massei adunate în jurul gropii profesorului și bibliotecarului mult regretat. Au fost singurii străini de sat care au participat la înmormântare. Primiră și lumânări, pe care le aprinseră cu evlavie și, la sfârșit, serviră în rând cu toată suflarea din pălinca și colacii calzi, pomană adunată de Măria lui Ilioi din tot satul, de sufletul mortului, simțindu-se ea datoare să facă toate acestea, ca gazdă a profesorului Declin, dar, vezi, și ca muiere de prim rang în viața acestuia. După ce se terminase cu îngropăciunea, comisia merse la Primărie, unde anunță, prin vocea domnișoarei Marieta Nacu, șefa zisei comisii, că nici vorbă să vină ei degeaba, că astfel vor împușca doi iepuri dintr-un foc: adică, vor face inventarul normal, dar și pe cel de lichidare, că e totuna, că oricum ar fi venit la dispariția bibliotecarului, pentru că așa sunt dispozițiile, ca să poată preda altcuiva biblioteca. Se și puseră pe treabă, toți trei, împreună cu secretarul Primăriei. Au muncit până noaptea târziu și au înnoptat în sat, la Casa de oaspeți, cu tot cu șoferul Daciei de la instituție. Au muncit și a doua zi până către amiază și au biruit lucrul extrem de dificil de a inventaria biblioteca. A urmat apoi ședința de final la Primărie, în prezența Primarului și a Consiliului local. Domnișoara Nacu a prezentat concluziile inventarierii, anunțând totodată că între timp venise și o circulară surpriză, prin fax, cum că nu va mai fi angajat un nou bibliotecar, din pricina interesului scăzut pentru lectură în satul lor, astfel că biblioteca va fi sigilată până la noi ordine. Era tot treaba ei, a comisiei, să se ocupe de asta. Concluziile au fost scurte și la obiect: domnul profesor Declin primise pe inventar, la preluarea bibliotecii, opt mii șapte sute paișpe cărți, iar la numărătoarea de acum ieșiseră nouă mii două sute cincizeci și trei de cărți, astfel că e o problemă cu surplusul despre care nimeni nu știe nimic. Totuși, mai completă domnișoara Nacu, bine că nu există lipsuri, că n-ar mai fi avut pe cine trage la răspundere. Dar așa, asta este, oricum totul va fi sigilat. Și totuși, mai arătă apoi tânăra șefă de comisie, ar mai fi încă o problemă. Deschiseseră, la un moment dat, o ușă spre o încăpere despre care secretarul Primăriei le spusese că e goală, dar pe care ei au trebuit să o aibă în vedere, pentru că ținea tot de incinta bibliotecii, ei având în vedere nu doar cărțile, ci și încăperile, mobilele și toate celelalte lucruri. Într-adevăr, camera aceea era goală în aparență. Dar aparențele înșeală, arătă domnișoara Nacu: în acea cameră au găsit mii de sticle goale. Au văzut că erau sticle de băutură, după etichetele mai mult sau mai puțin acoperite de praf. Toate băuturile existente în sat și-n țara românească. S-au gândit mult ce să facă, dar au hotărât că și acele sticle aparțin bibliotecii, din moment ce se află în acel spațiu, așa că le-au inventariat. Au ieșit zece mii patru sute douăzeci și două de sticle goale. Mai multe decât cărțile. Bine că nu trebuie să le predea mai departe unui nou bibliotecar, că altfel ce să fi făcut cu ele? Păcat însă că nu mai e ca odată, când sticlele goale erau valorificate în cadru organizat, prin școală sau Primărie, ar fi ieșit o sumă frumușică în folosul statului. Și zisa comise a și plecat, că stătuse destul aproape două zile și era deja după-amiază, imediat ce s-a semnat, de către cei îndreptățiți, procesul verbal de inventariere și de sigilare a bibliotecii, în goana Daciei Inspectoratului de Cultură, pe ulița principală a satului și-n vârtejurile de praf gros din acea primăvară secetoasă. În viteză, trecură pe lângă gardul de uluci al cimitirului sătesc și printre lăturoaiele vechi și strâmbe ale acestuia au putut zări, pentru o clipă, movilița de pământ proaspăt de pe locul de veci al profesorului Cornelius Declin, pe care, dacă ar fi fost mai atenți și mașina n-ar fi avut acea viteză, ar fi putut zări nenumărate buchețele de ghiocei și viorele, flori culese de elevii școlii în dimineața înmormântării de la pădure și așezate cu sfială și lacrimi în ochi pe acel mormânt acum singuratic, la o margine a cimitirului, străjuit de o cruce simplă de lemn pe care erau înscrise cu căneală numele mortului și anii în care și-a făcut veacul pe pământ. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate