Scriu.
Nu ca să uit,
uitarea n-a avut niciodată loc în mine.
Scriu ca să pot respira
Prin fisurile unde liniștea ta a devenit piatră.

În nopțile în care troienele de gând
îmi acopereau pieptul,
cuvintele au fost singurele creaturi
care au rămas treze lângă mine.
Le-am simțit așezându-se în mine
ca niște păsări rănite...

Scriu,
pentru că altfel nu știu
cum să port singurătatea asta
care mi se cuibărește în umeri
ca o amintire.

Scriu,
pentru că nimeni n-a știut
că m-am adunat din cioburi
în timp ce zâmbeam.
Nimeni!
în afară de pagina
care m-a primit fără să întrebe
de cine fug,
pe cine mai țin încă
în colțul inimii
ca pe o rană cangrenata...

Durerea nu m-a întrebat niciodată
dacă sunt pregătită.
A intrat.
S-a așezat.
Mi-a schimbat sângele
într-o cerneală grea
care poartă numele tăcerii tale.

Și scriu…
scriu pentru că o poveste
care a vrut să fiarbă
n-a știut să-și găsească mâinile.
Scriu pentru că acolo unde a rămas neterminat,
mi s-a întâmplat să cresc.

Astăzi,
când lumea îmi cere lumină,
eu mă întorc la umbra
în care am ținut ascuns,
nu ca pe o iubire,
ci ca pe un adevăr
pe care nu l-am putut rosti
fără să-mi tremure sufletul.

Scriu ca să nu doară,
dar fiecare literă
se naște din exact locul
unde nu m-ai știut.