*89. Lucian şi supercomputerul Proximei.

Luna aprilie 2092 debutase cu aniversarea domnului To Kuny, actualul conducător al Proximei şi cu o originală păcăleală pe care comandantul navei „Pacifis”, Lucian, o pusese la cale exact cu acest prilej şi care chiar îi reuşise.
În continuare, zilele treceau monotone, fără alte evenimente majore. Şi pe neobservate, luna aprilie a anului 2092 se sfârşi. Pe parcursul acestei luni nu se întâmplase chiar nimic deosebit, totul decursese în mod normal şi fără incidente. La bordul navei albastre avuseseră loc alte două şedinţe, joia, la un interval de două săptămâni distanţă între ele, pe 3, respectiv pe data de 17 aprilie, la care, ca de obicei, membrii echipajului îşi prezentaseră rezultatele cercetărilor efectuate de ei, rezultate consemnate de fiecare în raportul său personal.
Evident, se acomodaseră de mult timp cu peisajul şi regulile planetei-gazdă şi deşi reuşiseră să afle destul de multe informaţii, aveau totuşi impresia certă că încă exista ceva misterios în jurul lor, încă nedesluşit. Căţelul crescuse, iar petele îi erau deja foarte bine conturate, negre complet, nu mai erau doar ca nişte umbre sau ca o părere, ci mult mai vizibile. Se cuminţise cât de cât, atât cât putea el şi nu mai făcuse prostii prea mari. Sub ochiul stâng, rămas albastru, îi apăruse o pată sub formă de lacrimă, iar ochiul drept, tot datorită unei pete, devenise complet maro. Iar acestea erau singurele pete de pe faţa lui, în rest complet albă. Desigur, năsucul roz era şi el pe alocuri pătat, ca şi urechile, de altfel. Astfel, de câte ori mai făcea totuşi câte o mică gafă, era suficient să-şi ridice privirea inocentă, „înlăcrimată” de petele de sub ochişori şi era imposibil să nu fie iertat pe deplin, ba chiar, în loc de ceartă, să primească primească o meritată mângâiere şi o nesperată recompensă.
La sfârşitul lunii aprilie împlinise deja trei luni, iar între timp survenise o mică modificare în comportamentul său, pe care Lucian o sesizase de câteva zile bune. Anume, căţelul nu se mai temea deloc de cei doi roboţi ai misiunii, Robby şi Felix, prezenţa acestora părându-i-se deja ceva normal, obişnuit. Nu mai fugea din calea lor, să se ascundă pe sub mese, nici nu-i ocolea, pe furiş; pur şi simplu, nu-l mai deranja cu nimic prezenţa celor doi roboţi, de care nu se mai ferea absolut deloc! Şi deşi observase această binevenită schimbare de comportament faţă de roboţi, Lucian îl luase totuşi pe Spot zilnic la întâlnirile cu cei doi fraţi Kelso, la care nu renunţase şi la care încă participa şi Lia. Însă Lucian nu îndrăznise totuşi să lase dalmaţianul la bordul navei, doar cu cei doi roboţi, deşi probabil că ar fi putut proceda astfel, de moment ce Spot nu se mai temea de Robby şi Felix. Dar, deocamdată, nu-l lăsase încă definitiv, zi şi noapte, în grija acestora.
Luna mai debutase exact într-o zi de joi, 1 mai 2092, în care, de altfel, aveau şi o nouă şedinţă la bordul „Pacifis”-ului, şedinţă ce se desfăşură normal, fără incidente, deschisă şi încheiată de comandantul misiunii. Urma o alta, peste alte două săptămâni, joi, 15 mai 2092. Şi cum şi acest termen trecuse, şedinţa avu loc tot în nava albastră, la fel ca şi precedenta, de la 12.00, timp de trei ore şi jumătate, până la 15.30, la fel, conform programului stabilit. Bineînţeles, căţelul nu scăpa niciodată ocazia, ori de câte ori îl vedea pe lungan, de a căpăta bomboane de la acesta, cât mai multe, dându-i lăbuţa, că doar chiar Nis îl învăţase cu acest „nărav”. Şi cum ar fi putut căţelul să uite un asemenea amănunt?! Iar astfel, de fiecare dată buzunarele geografului se goleau vizibil, de câte ori acesta se întâlnea cu Spot.
Noul weekend trecu şi el, asemenea multor altora de pe această imensă planetă, zilele de când sosiseră aici acumulându-se, destul de multe la număr. Se împuţinau însă cele pe care le mai aveau de petrecut în continuare pe suprafaţa Proximei. Era deja luni, 19 mai 2092, deci, trecuse de jumătatea lunii mai. Evident, pe Proxima nu se sesiza nici o schimbare de ordin climatic sau meteorologic, schimbare specifică apropierii anotimpului cald, vara. Aici totul era la fel: nici frig, nici cald, nici ploi, nici vânt, mereu temperaturi constante, plăcute totuşi, aceleaşi şi iarăşi aceleaşi, peste tot. Ce plictisitor părea! Însă membrii echipajului terestru se obişnuiseră deja cu acest aspect specific Proximei şi nu se plângeau deloc din această cauză, nu li se părea ceva nefiresc. Nefiresc li s-ar fi părut dacă s-ar fi petrecut altfel.
Era, deci, luni, 19 mai 2092. În acea zi, Lucian decise să nu-l mai ia cu el pe Spot în oraş, la întâlnirea cu fraţii Kelso şi cu Lia, ci să-l lase în navă, de probă, în grija roboţilor. Evident, le comunică din timp celor doi roboţi acest lucru, explicându-le pe scurt, dar foarte clar, ce aveau de făcut. Iar pentru a-şi putea pune planul în aplicare, plecă mai devreme spre oraş, înainte ca dalmaţianul să se trezească şi să-l observe, fiindcă dacă ar fi aşteptat, n-ar mai fi putut părăsi nava fără căţel.
Plecă, deci, pe la ora 08.00, când Spot încă dormea. Ajunse în oraş după o jumătate de oră, deci, pe la 08.30. Seara trecută, stabilise cu Lia ca în acea zi să se întâlnească direct la ora 14.00 cu cei doi fraţi Kelso, la locul ştiut. Şi ce putea face oare până atunci?! Ar fi putut merge în vizită la colega lui, doar nu s-ar fi supărat pe el din acest motiv, dacă venea neanunţat, sau putea chiar s-o anunţe, prin intermediul minitransmiţătoarelor uniformei, însă consideră că era totuşi prea devreme ca să o deranjeze aşa de dimineaţă, mai ales ştiind că Lia nu avea obiceiul să se trezească înainte de ora 09.00-09.30.
Şi totuşi, până la ora 14.00 erau câteva ore bune, răstimp în care nu putea să stea degeaba, gură-cască prin marele oraş de sub cupolă. În final, deşi nu-şi dădea seama de ce, decise să se îndrepte spre marele supercomputer, care oricum se afla prin apropiere. Cunoştea codurile de acces, deci, putea pătrunde fără probleme în interior. Şi cine ştie?! Poate îl va întâlni pe acolo pe Mihai, să discute amândoi?! Iar dacă nu, va găsi el totuşi cu ce să-şi umple timpul. Deci, chiar spre supercomputer porni, nu în altă parte.
Nu-l găsi însă pe Mihai, chiar dacă totuşi acesta era pe acolo. Ar fi putut lua legătura cu el prin minitrasmiţător, însă consideră că nu era necesar. De ce să-l deranjeze degeaba, de moment ce nu avea nimic cu el?! Prin urmare, se opri la un nivel oarecare al supercomputerului, nu conta unde; el doar coborî acolo unde se opri cercul colorat, iar dacă acesta se oprise, probabil că acolo dorise el să ajungă, doar cercul „simţise” acest lucru. Deci, coborî, se apropie de uriaşa maşinărie inteligentă şi din curiozitate, începu să tasteze. Cine ştie, poate va ieşi ceva interesant din această „colaborare”! Chiar dacă nu-i plăceau lui computerele, totuşi, asta nu însemna că n-ar avea habar să le utilizeze, sau că uneori, nu le recunoştea importanţa sau chiar necesitatea.
Astfel se întâmplase de astă dată. Şi în curând, aidoma campionului, se văzu antrenat şi absorbit de lucrul cu supercomputerul, ce părea a fi mai mult decât o simplă şi banală maşinărie uriaşă! I se păru chiar plăcut şi regretă că era doar pentru prima oară când venea să colaboreze cu supercomputerul, de unul singur. Acum chiar îl înţelegea perfect pe campion, înţelegea de ce acesta se simţea atras de supercomputer. Spre deosebire de Lucian însă, Mihai s-ar fi simţit atras oricum de maşinărie, indiferent de performanţele acesteia; campionul nu putea sta mult timp departe de computere sau orice altă aparatură inteligentă echivalentă. Ceea ce nu era valabil şi în cazul lui Lucian. Comandantul nu avea această meteahnă; el putea sta oricât fără a se atinge de computere.
Acest supercomputer îl fascină însă şi pe el. Aproape că nu-şi dădu seama de trecerea timpului şi era cât pe ce să întârzie de la întâlnirea de la ora 14.00, deşi era singur, fără căţeluş. Spre norocul lui însă, nu întârzie deloc, ajunse exact la ora stabilită. Doar că, în momentul în care ajunse la locul de întâlnire, ceilalţi erau deja acolo, aşteptându-l, ceea ce nu se petrecuse cam de multişor, în ultimul timp, cu sau fără Lia, însă mereu cu Spot, el fiind acolo primul, aşteptându-i pe ceilalţi. Se salutară, iar Sonya, Sid şi chiar Lia, priviră nedumeriţi spre el. Parcă lipsea ceva. Sau, mai bine zis, cineva.
- Unde-i căţelul, Luci? întrebă Sonya.
- Ah, Spot... E în navă. L-am lăsat cu cei doi roboţi.
- Cum aşa, Luci? S-a învăţat deja cu ei? se miră Lia.
- Da, în sfârşit, răspunse Lucian.
- Asta înseamnă că nu-l vei mai aduce la întâlnirile noastre, de acum încolo? se întristă Sonya.
- Nu neapărat. Depinde de ce anume îmi vor spune roboţii la întoarcere. Să vedem cum s-au descurcat cu el. Azi l-am lăsat prima oară, de probă, explică Lucian.
- Ah, înţeleg... replică Sonya.
- Şi dacă s-au înţeles bine împreună? se interesă de data aceasta Sid.
- Atunci, probabil că am să-l las mai des la bordul navei, împreună cu roboţii. Însă nu mereu. Am să-l mai iau cu mine, din când în când, dar nu zilnic, ca până acum.
- Ce bine! exclamă Sid. Să-l mai aduci uneori. E atât de drăgălaş! Ne obişnuisem cu el.
- Da. Îi vom simţi lipsa, adăugă Sonya.
- Când vă e prea mult dor de el, puteţi veni în navă, să-l vedeţi, presupuse Lucian.
- Aş; ştii foarte bine cum e cu venitul în navă. E vorba de costumele alea... El n-are nevoie de ele pentru a veni în oraş. De altfel, nici voi. În schimb, noi... spuse Sonya, cu subînţeles.
- Ştiu... şopti Lucian. Nu vă faceţi griji, am să-l mai aduc, nu-l voi lăsa mereu în grija roboţilor, promise el.
Apoi porniră pe aleile înguste ale parcului, de data aceasta, după mai bine de două luni, fără năbădăiosul căţel, ci doar ei patru, Sid, Sonya, Lucian şi Lia. Rămaseră împreună până după ora 19.30, abordând, ca de obicei, diverse subiecte interesante, conduse cu subtilitate de comandantul misiunii, iar dat fiind că erau fără căţel, vizitară chiar şi câteva edificii mai importante din marele oraş artificial.
Membrii echipajului terestru erau deja arhicunoscuţi pe Proxima, iar fiindcă până în acel moment se comportaseră absolut exemplar, dând într-adevăr dovadă de persoane civilizate, erau trataţi peste tot cu respect şi prietenie de către localnici. Iar Lucian se bucura de mai multă simpatie în rândul localnicilor, faţă de colegii săi, deşi el nu-şi dădea seama de ce. Însă oriunde îşi făcea prezenţa, era primit mereu ca un distins oaspete, sau doar ca un bun prieten. Şi tot din acest motiv, în scurtele clipe în care ieşea poate puţin din tiparele obişnuite acestei planete, era iertat imediat, sau doar privit cu indulgenţă de către cei care asistau involuntar la scena respectivă, cum ar fi fost reacţia lui de la restaurant, în seara în care Lia îl sărutase pe Sid. Nedumerirea lui în privinţa amabilităţii localnicilor faţă de el, avea însă o explicaţie: Era el însuşi, mereu prezentabil, galant, amabil, o plăcere să fie cunoscut, pentru oricine (probabil după tiparul tatălui său, directorul Institutului, care era mereu un om distins, admirabil, aşa cum chiar şi Lucian avusese ocazia să constate), iată, chiar şi pentru locuitorii unei planete îndepărtate precum Proxima. Deci, cei vizitaţi în acea zi se bucurară să-l aibă în mijlocul lor chiar pe Lucian, comandantul misiunii, mai ales că acesta, zâmbitor, ştia cum să-şi facă prezenţa agreabilă. Iar după ce Sonya şi Sid se retraseră, Lucian rămase împreună cu Lia.
- Deci, acum, dacă tot eşti fără Spot, sper că ai să mă însoţeşti până la un restaurant apropiat, să servim cina împreună, spuse Lia.
- Ah, nu ştiu... Sincer, n-aş avea chef, nu îndrăzni Lucian să o refuze direct.
- Nu fi necioplit! Nu mă poţi refuza, pentru că nu ai motive!
- Nu vreau să te refuz, însă eu şi hrana artificială nu ne prea înţelegem, iar tu ştii asta foarte bine, găsi el o motivaţie.
- Luci, nu eşti obligat să şi mănânci ceva. Ţi-am cerut doar să mă însoţeşti, atâta tot. Nimic mai mult. Ai de gând să mă laşi singură?
- Nu, rosti el şoptit. Bine, voi merge cu tine, ca să nu fiu necioplit, acceptă el în cele din urmă şi vrând-nevrând, o însoţi pe Lia la un restaurant din apropiere.
Aici doar ea servi masa de seară, el preferând să se abţină, ştiind că la bordul navei, el singur îşi pregătea masa, aşa cum îşi dorea, după poftele pe care le avea. Apoi, părăsiră localul, fără ca Lucian să fi gustat măcar ceva din bucatele aflate în faţa lui, oricât de apetisante ar fi părut ele. Lucian îşi conduse colega până în dreptul uşii camerei acesteia, unde se opriră.
- Nu intri? întrebă ea, sesizând că el nu avea de gând să rămână în compania ei.
- Nu, răspunse el. Scuză-mă, te rog, însă prefer să mă întorc în navă acum.
- De ce? Din cauza lui Spot? se interesă Lia.
- Exact. Din cauza lui, găsi Lucian o motivaţie, pe care de fapt chiar Lia i-o sugerase.
- Dar l-ai lăsat pe mâini bune. Sunt sigură că roboţii se descurcă foarte bine cu el, insistă Lia.
- Poate, însă nu pot sta liniştit, dacă nu aflu sigur acest lucru, explică Lucian.
- Înţeleg, acceptă Lia. Dar, în legătură cu discuţia noastră de luna trecută, dacă-ţi aminteşti, cea despre domnul To Kuny, nu ai nimic de adăugat?
- Nu, din nefericire, nu mi-am amintit nimic altceva, în plus faţă de atunci. Ar fi trebuit să fi fost mai atent la ceea ce mi-a povestit dom’ director, însă atunci nu mi s-a părut ceva important, care să mă şi intereseze pe mine. Mi se părea chiar plictisitor, însă nu îndrăzneam să-i spun lui dom’ director, aşa că-l ascultam totuşi.
- Aha... Bine. Atunci du-te şi vezi ce-i cu Spotty, îl îndemnă Lia.
- Sigur, aprobă el. Şi mâine, tot la ora 14.00? sugeră mai apoi.
- Cum spui tu, acceptă ea ca ziua următoare să se întâlnească tot direct la ora 14.00, toţi, în locul binecunoscut.
Iar în timp ce Lia intră în camera ei, Lucian porni grăbit în direcţie opusă celei în care ar fi trebuit să se îndrepte dacă intenţiona să se întoarcă în „Pacifis”. Însă, fără să-şi dea seama de ce, simţea cum ceva îl atrage în mod inexplicabil spre supercomputer. Şi deşi nu înţelegea ce-l apucase, că doar el nu era Mihai, porni spre marea maşinărie, pentru a se mai delecta puţin, umblându-i la tastatură, indiferent de la ce nivel. Pur şi simplu nu-şi putea înfrâna această dorinţă, pe care şi-o satisfăcu; mai mult din cauza asta dorise să se despartă mai repede de Lia, dar ei nu i-ar fi spus aşa ceva, normal.
În curând se afla faţă în faţă cu marele supercomputer. Şi deşi chiar era îngrijorat din cauza căţeluşului, fiindcă nu ştia cum se descurcaseră cei doi roboţi cu el întreaga zi, rămaşi cu el încă de dimineaţă, devreme, hotărî să rămână câtva timp în compania supercomputerului, nu foarte mult, sau... Cine ştie?! De altfel, nici nu era foarte târziu. De abia dacă se apropia de 20.30, deci, putea întârzia puţin. Zis şi făcut!
Îşi începu „conversaţia” cu supercomputerul Proximei, urmărind atent informaţiile pe care acesta i le furniza. Supercomputerul primea şi comenzi vocale, însă el preferă tastatura, pentru a fi cât mai tăcut, iar astfel, „conversaţia” să rămână în mod sigur confidenţială, să nu poată fi auzită de nimeni. Numai că, fără să-şi dea măcar seama, se întinse mai mult cu acest „dialog”, apropiindu-se deja de miezul nopţii. Iar el încă era acolo, nu plecase spre „Pacifis”. Remarcând cât era de târziu, decise să plece, însă deodată ceva îl determină să se răzgândească brusc.
Citi cu atenţie noua informaţie pe care o obţinuse de la supercomputer. „Pe suprafaţa Proximei a sosit o navă de pe Terra, cu trei persoane la bord.” „Trei...” reţinu de îndată Lucian acest important amănunt, referitor la numărul persoanelor de la bord. Era, foarte probabil, aceeaşi informaţie pe care o obţinuse şi informaticianul echipajului, Mihăiţă, cu câtva timp în urmă. Pentru că, în mod clar, nu putea fi vorba de „Pacifis”. Şi atunci?! Lucian încercă să continue dialogul cu supercomputerul. „Când a ajuns pe Proxima această navă? La ce dată?” tastă comandantul o primă întrebare adresată supercomputerului, referitoare la această importantă informaţie. „Ce dată aţi prefera să aflaţi? Data locală, sau cea de pe Terra?” afişă maşinăria, în loc de răspuns. „Cea de pe Terra.” preciză calm Lucian. „Data terestră: Duminică, februarie 4, anul 2080.” fu răspunsul primit din partea supercomputerului. Văzând că marele supercomputer colaborează cu el, Lucian continuă cu întrebările: „Cine erau persoanele aflate la bordul navei respective? Care era numele lor?” „Această informaţie este strict confidenţială. Numele celor aflaţi la bord nu poate fi divulgat.” fu replica primită din partea maşinăriei. „Dacă numele celor aflaţi la bord nu poate fi divulgat, îmi poţi confirma măcar dacă exista o persoană cu iniţialele P.V.?!” tastă Lucian întrebarea. „Afirmativ! La bordul navei exista o persoană cu aceste iniţiale.” primi Lucian răspunsul, care i se păru satisfăcător. „Care era numele acelei nave spaţiale, ce sosise pe suprafaţa Proximei la data de 4 februarie 2080?” continuă Lucian cu întrebările adresate marelui supercomputer. „Vulturul!” străluci pe monitor denumirea navei respective. „Vulturul?!” reţinu de îndată Lucian această denumire, care i se părea tare cunoscută. Parcă mai auzise undeva această denumire... Dom’ director... Iarăşi gândul îl purtă la dânsul. „Vulturul” şi dom’ director – în mod sigur exista o mare legătură între cei doi. Care era însă legătura?!
Se încruntă, îngândurat. Încercă apoi să afle şi alte detalii, însă nu reuşi. Supercomputerul deja nu mai colabora deloc; nu-i oferi nimic în plus! Ba mai mult chiar, nici măcar ceea ce-i afişase până atunci, nu binevoi să repete. Lucian întârzie, încercând să mai obţină ceva de la supercomputer, însă în zadar. În final, după ora 01.00, se lăsă păgubaş şi porni îngândurat spre „Pacifis”. Pe tot drumul spre nava albastră îi răsunau în minte cuvintele: «„Vulturul”, 4 februarie 2080»...