*74. „Urmărind” comandantul.

Privind spre ecranul computerului, îl văzură pe Lucian ridicându-se de pe treptele navei, fiindcă terminase de băut toată cafeaua, cât şi toate ţigările de fumat; nu aruncă însă pachetul gol pe jos, ci îl puse, mototolit, într-un buzunar al hainei. Cana goală o lăsă pe treptele navei, ca şi cutiuţa în care scuturase scrumul de la ţigările fumate şi în care aruncase chiştoacele. Lia şi tatăl ei credeau că va reintra în navă, dar nu, el coborî cele câteva trepte, din nou pe suprafaţa albă a planetei, plimbându-se îngândurat de colo-colo, nereuşind să-şi găsească încă liniştea dorită. Din când în când închidea ochii, dând uşor din cap, în semn că încă nu-i venea să creadă ceea ce i se întâmplase.
Spre surprinderea Liei, la un moment dat, zări în ochii lui câteva lacrimi, care i se rostogoliră repede pe obraji. Îşi acoperi însă chipul cu palma, ferindu-se parcă de priviri indiscrete, deşi nu era nimeni acolo, care să-l vadă. Totuşi, cineva, deşi nu prezent acolo, îl vedea...
- Dar ce face? Nu-mi vine să cred! Plânge?! El?! Cum?! Eu... Niciodată nu l-aş fi crezut în stare de aşa ceva.
- De ce, draga mea? Plânsul e totuşi un gest atât de uman. Prin asta dovedeşte că şi el este totuşi doar un om, o fiinţă umană, că are sentimente. La urma urmei, nu este deci, nici el, decât un simplu om, ca oricare altul.
- Adevărat, dar... Luci?! Să plângă?! El... Emotiv, sensibil?! Nu credeam că lui i s-ar putea întâmpla aşa ceva, nu l-am văzut niciodată atât de abătut, cu atât mai puţin plângând. Părea a avea tăria de a trece nepăsător peste orice, de a înfrunta curajos orice situaţie. Părea întotdeauna de neclintit, ca o stâncă.
- Şi totuşi, draga mea, iată că nu-i mereu chiar ca o stâncă. E doar o fiinţă umană, dar ce fiinţă... Minunată! E Lucian, fiul celui mai bun prieten al meu, Traian, căruia îi seamănă atât de mult, în toate.
Tânărul comandant continua să se plimbe îngândurat de colo-colo, nu departe de „Pacifis”. La un moment dat, se opri, aşezându-se pe solul alb al Proximei, întocmai cum îl găsise pe prietenul lui, Nick, când acesta nu se putea odihni din cauza blondei Maria. Stătu aşa, nemişcat, o vreme, apoi scoase din buzunarul uniformei, fotografia Liei, pe care o privi îndelungat. Ochii nu-i mai erau umeziţi de lacrimi, dar privirea-i ageră era tot cuprinsă de o tristeţe pe care nu şi-o putea reţine şi nici ascunde.
- De ce? şopti el ca pentru sine, privind fix fotografia. Spune-mi, de ce? De ce mi-ai făcut una ca asta? De ce tocmai tu? De ce tu?! De ce?! Şi măcar dac-ai ştii... Off, dacă ai ştii...
- Dacă aş şti eu, ce? Ce anume să ştiu? reluă Lia nemulţumită ideea, din cabinetul tatălui ei, căruia i se adresă, privind cu interes ecranul monitorului: Poftim, vezi... Uite-l! Iar s-a oprit! Iar nu spune tot ceea ce are în gând. Şi de ce? De ce nu spune? De ce s-a mai oprit şi acum? E singur, nu-i nimeni acolo, care să-l deranjeze, să-l asculte sau să-l întrerupă. Dar el tot s-a oprit, nu-şi continuă ideea începută... De ce? De ce oare?
- Lasă-l, draga mea! El doar se gândeşte acum, vorbeşte cu el însuşi, adică singur. Nu şi-a putut continua ideea cu voce tare.
- Păi, tocmai, de ce? Ce sau cine anume îl împiedică?
- Probabil că nimeni, decât el însuşi. Sigur şi-a continuat ideea asta în minte, fără a vorbi cu voce tare.
- Dar eu aş fi vrut să aud ce avea de spus.
- Ştiu că ai fi vrut, dar nu se poate! Aşa că, mai bine să continuăm, draga mea. Nu cred că ai teminat ce aveai de povestit. Aşa că, te rog... Te ascult!
- Ştii, tati, acum ţi-am spus aproape totul. Aş mai avea de adăugat un singur lucru, ultimul amănunt.
- Spune, draga mea. Te ascult! Vreau să aud ce ai de adăugat.
Dar când să reînceapă istorisirea, privirea ei albastră se îndreptă spre monitorul computerului, ecranul captivându-i din nou întreaga atenţie. Lucian pusese la loc fotografia ei, în buzunar, iar în acel moment se întinsese pe spate pe suprafaţa albă a Proximei şi închisese ochii.
- Acum ce mai face? Doar n-are de gând să doarmă acolo, afară, pe jos...
- Cine? Tânărul vostru comandant? Scumpo, lasă-l să facă orice doreşte el! Dacă aşa vrea, poate dormi chiar acolo unde este, pe suprafaţa albă a planetei.
- Dar nu poate rămâne acolo toată noaptea. S-ar îmbolnăvi...
- Şi ce-i cu asta, draga mea? Ar avea cine să-l îngrijească, dacă ar fi nevoie. Aveţi un medic foarte bun. Iar Stela sigur s-ar ocupa de el, dacă ar fi necesar, nu l-ar abandona.
- Poate, dar ar fi mult mai bine să nu fie necesar, să nu aibă nevoie de îngrijiri medicale, să rămână sănătos, aşa cum este acum.
- Normal, ar fi mult mai bine, dar lasă-l pe el, fata mea! Dacă tot nu doreşti să mergi până acolo, să vorbeşti cu el, sau măcar să încerci să iei legătura cu el prin intermediul minitransmiţătoarelor uniformelor voastre, atunci lasă-l în pace! Ar fi unicul mod în care l-ai putea ajuta, l-ai putea linişti, dar dacă nu vrei, altceva nu putem face. Nu putem decât să-l privim. Şi atât. Sau poate, dacă te deranjează, am să opresc imaginea, să nu-l mai vezi deloc, dacă asta te incomodează.
- Ah, nu... Asta nu! Lasă imaginea, tati, nu mă incomodează deloc! Dar nu voi vorbi cu el, nu acum, n-aş putea...
- Dacă i-ai vorbi, ţi-ar da imediat ascultare. Asta-i tot ceea ce aşteaptă de fapt, un singur cuvânt, un singur semn din partea ta ar fi de ajuns pentru el, l-ar linişti de îndată, ca de altfel şi pe tine, draga mea. Dar dacă nu doreşti asta, nu te pot obliga, deci n-am să insist. În cazul acesta însă, fata mea, hai mai bine să continuăm discuţia începută. Spune-mi ce mai ai de adăugat; sunt curios să aflu. Iar pe el lasă-l în pace, o să se liniştească în cele din urmă, n-are încotro. Starea asta de agitaţie care l-a cuprins acum nu va dura la infinit. E un băiat bun; se va calma, ai să vezi. Dar hai, spune-mi!
- Da, tati. Ar fi mult mai bine, poate. Am să-ţi spun imediat... Deci, tati, după întâmplarea aceea neplăcută pentru mine, mi-am revenit greu, chiar foarte greu. Iar la doar câteva zile după ce mi-am revenit, mi-am făcut mie însămi un jurământ sacru, un legământ pe care mi-am promis că-l voi respecta mereu, cât timp voi trăi, deci toată viaţa mea. Dar mi-e atât de greu... Pentru că în acest legământ al meu, mi-am promis mie însămi că nu mă voi îndrăgosti niciodată, de nimeni, sub nici o formă, nu mă voi căsători niciodată şi nu voi mai permite nimănui nici să mă atingă măcar, cu atât mai puţin să mă sărute, sau să mă îmbrăţişeze. Şi totuşi, deja mi-am încălcat această promisiune solemnă, fiindcă, fără să vreau, m-am îndrăgostit de Lucian, nu-mi dau seama de ce sau cum s-a întâmplat asta... Iar el nu numai că m-a atins şi m-a îmbrăţişat, dar m-a şi sărutat, ba încă nu o singură dată, deşi eu nu i-am permis. Iar eu nu mai ştiu... Într-un fel, chiar aş fi vrut să mă sărute, mai de mult, visam la momentul ăsta, dar într-altul n-aş fi vrut deloc, pentru a-mi respecta cuvântul dat mie însămi. Aş fi vrut să nu-mi placă deloc faptul că m-a sărutat şi totuşi, îmi place, iar când îl văd, exact asta aştept de la el, să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute, deşi e mult mai bine când nu procedează astfel, când e rece, distant; sau nu... Ah, nu ştiu... Îl iubesc, dar nu vreau să cred că l-aş iubi, încerc să mă mint că totuşi n-ar fi aşa, că mi s-ar părea mie doar, că ar fi simple capricii trecătoare, deşi ştiu foarte bine că nu-i deloc aşa. De aceea mă prefac mereu că nu mi-ar place de el, încercând să mă autoconving că ar fi aşa, dar nu reuşesc deloc; eu tot îl iubesc şi nu ştiu ce să fac, nu ştiu cum să mă comport în preajma lui. Şi tot de aceea îl refuz şi-l resping mereu. Tot din această cauză l-am şi pălmuit când m-a sărutat prima oară, deşi n-aş fi vrut să-i fi dat acea palmă, pentru că, totuşi, mi-a plăcut, dar nu vreau să cred ori să admit că mi-ar fi plăcut. El a fost primul care m-a sărutat, iar din acel moment, mi-am încălcat şi mai mult promisiunea mea, pe care mi-am propus să o respect.
- Vai, draga mea, nu se poate să gândeşti astfel!
- Ba da, tati, pentru că, după acea întâmplare, mi-am promis clar că nu mă voi îndrăgosti niciodată, decât poate de acel băiat curajos de atunci, cel care m-a salvat de cei doi indivizi răi şi că nu mă voi căsători niciodată, decât poate tot cu el, dacă voi avea cumva vreodată ocazia să-l mai întâlnesc, pentru că atunci n-am rămas să-l cunosc; nici măcar nu i-am mulţumit pentru ajutor, pentru faptul că şi-a riscat propria viaţă doar ca să mă apere pe mine. Dar m-am îndrăgostit iremediabil, tocmai de Lucian, Don Juan-ul Institutului, nu pot nega acest adevăr, deşi n-aş fi vrut să se întâmple astfel, sau... Nu ştiu! Nici nu mai ştiu ce să mai cred şi ce nu. Într-un fel, parcă regret totuşi faptul că m-am îndrăgostit de Lucian, doar el nu-i deloc băiatul acela de atunci, dar într-un alt fel, nu regret deloc, pentru că Luci este cu adevărat minunat, pare să merite dragostea mea, însă nici n-ar putea fi vreodată vorba de vreo eventuală căsătorie cu el, din cauza acelei promisiuni, pe care nu mi-o pot încălca în totalitate. Şi nu mai înţeleg nimic... Tocmai de aceea mă port astfel faţă de el, contradictoriu, mă prefac că nu mi-ar place deloc de el, când, de fapt, în realitate, îl iubesc, îl iubesc enorm! Şi mi-e dor de el în fiecare moment în care nu se află în apropiere... Dar nu vreau ca el sau ceilalţi să ştie asta, nu vreau, nu trebuie să afle! E mult mai bine să pară în continuare că nu-l pot suporta, că mi-ar fi indiferent, nesuferit, insuportabil... Dar nu-i deloc aşa! Ah, tati...
- Vai, draga mea, dar asta-i grav! Ştii că ai probleme cu adevărat serioase, chiar foarte serioase?! Aş vrea să te pot ajuta, însă nu ştiu cum, cu ce. Sfatul meu ar fi să încerci să uiţi toate acele amintiri neplăcute din viaţa ta, să laşi în urmă trecutul, să încerci să fii fericită, doar eşti tânără şi frumoasă, meriţi să cunoşti fericirea. Cât despre jurământul acela al tău, ar trebui să-l uiţi probabil şi pe acela; mai ales având în vedere faptul că atunci când l-ai făcut erai doar o copilă, mult prea speriată de ceea ce i se întâmplase, încât ai recurs la un astfel de jurământ absurd. Dar trebuie să-l uiţi, un asemenea jurământ nu poate fi şi nu trebuie respectat. Acum nu mai eşti doar o copiliţă speriată, deci n-are rost să mai încerci să-ţi respecţi acea promisiune, mai ales că-l iubeşti atât de mult pe Lucian, iar el pe tine la fel, e evident. Te iubeşte, scumpo, altfel n-ar suferi atât, i-ar fi indiferent; nu l-ar afecta deloc cuvintele tale, nu l-ar deranja cu nimic.
- Ah, tati... Nu ştiu, poate ai dreptate, sau poate nu. Aş vrea să te cred şi să-ţi dau ascultare, dar mă tem să nu greşesc. Oricum, îţi mulţumesc că încerci să mă ajuţi, dar... Sincer, aş vrea şi eu să pot uita toate acele lucruri neplăcute din viaţa mea şi să-l accept pe Luci alături de mine, măcar ca prieten pentru început, am încercat de multe ori, dar n-am reuşit încă. Mi-e atât de greu, mi-e imposibil!
- Off, draga mea... Ştii care ar fi soluţia problemei tale? Eu cred că pentru a scăpa de obsesia acelor evenimente neplăcute din trecut, de şocul pe care l-ai avut atunci, n-ar fi decât o singură soluţie, anume aceea de a sta de vorbă cu el, la modul cel mai serios posibil, cât mai sincer cu putinţă şi cât mai curând. Să-i vorbeşti deschis despre toate aceste probleme ale tale, cu care te confrunţi.
- Cum?! Să stau de vorbă cu el? se miră Lia, bănuitoare. Cu cine anume, tati? La cine te referi?
- Cu Lucian, bineînţeles. Nu ştiu de ce, dar simt cumva, în adâncul sufletului meu, că numai el te-ar putea ajuta. Este singurul care te-ar putea scăpa de toate aceste obsesii chinuitoare ale trecutului tău. Eu degeaba încerc să te ajut, să-ţi fiu de folos, se pare că nu voi reuşi. Eu sau Ly... Nu ştiu ce am putea face pentru tine, oricât ar am încerca. Numai el te-ar putea ajuta acum, deşi nu-mi dau seama prea bine cum anume, dar nu cred că mă înşel. Asta îmi spune inima mea de tată. Deci, ar trebui să-i vorbeşti, cât de curând. Nu chiar acum, dacă simţi că nu poţi, dar în curând.
- Să-i vorbesc? Eu, lui?! Despre toate acestea?! Nu, tată... Asta chiar n-aş putea, niciodată! Niciodată!
- Ba da, draga mea. Ar trebui, ar fi minunat... Să-i vorbeşti, să-i spui totul, nu numai despre problemele tale, dar şi ceea ce ţi-am povestit eu depre el, să-i mărturiseşti totul, inclusiv dragostea ta pentru el. Ar fi bine ca el să afle toate acestea de la tine, nu din alte surse şi nu ştiu de ce, însă sunt sigur că nu doar va încerca să te ajute, dar va şi reuşi acest lucru. Nu ştiu de ce am această convingere, totuşi, o am, asta-i sigur!
- Ah, tati... Nu pot să-ţi promit nimic în sensul ăsta, dar poate că vreodată am să încerc să vorbesc cu el despre toate acestea. Nu ştiu însă dacă voi şi reuşi, el mă intimidează. Are ceva care... E adevărat că mă atrage, totuşi, mi-e greu să-i vorbesc, despre orice, mai ales despre aşa ceva. Mi-e foarte greu şi numai să-l privesc, dar să-i mai şi spun asemenea lucruri...
- Păi, dacă te deranjează atât de mult privirea lui şi te intimidează, nu te uita în ochii lui când îi vorbeşti.
- Dar unde altundeva să mă uit, dacă am fi doar noi doi, eu şi el?! Nu-l pot evita tot timpul... Nu ştiu dacă vreodată voi putea, nu ştiu dacă voi reuşi să-i vorbesc...
- Ar trebui, draga mea. Cel puţin, să încerci. Spre binele tău, scumpo, chiar ar trebui. Şi nu vreodată, ci cât mai curând. Problema asta nu suferă amânare. Crede-mă, aşa ar fi corect. El este blând, bun, calm şi înţelegător, mai ales cu tine. Are multă răbdare. Te va înţelege şi sigur te va ajuta, pentru că te iubeşte, nespus de mult. Zău, scumpo...
- Poate că ai dreptate, tati. Poate voi încerca vreodată, într-o zi; nu ştiu sigur, poate, deci nu pot să-ţi promit nimic. Dar dacă, aşa cum spui tu, mă iubeşte, de ce nu ia el însuşi iniţiativa, de ce nu încearcă el primul să-mi vorbească deschis, la modul cel mai serios posibil; cred că, în mod normal, el ar trebui să fie cel care să pornească o astfel de discuţie.
- Draga mea, nu ştiu de ce, dar cred că el ar fi încercat deja să stea de vorbă cu tine de mai multe ori, dar n-a reuşit. Nu ştiu de ce am această impresie, dar presupun că a încercat deja să-ţi vorbească serios. Este sau nu aşa?
- Da. E adevărat. Dacă mă gândesc bine, cred că a încercat să-mi vorbească serios de vreo câteva ori, însă nu ştiu ce dorea să-mi spună, pentru că l-am respins mereu, categoric, de fiecare dată. Însă dacă avea de gând să-mi spună într-adevăr ceva, n-ar fi trebuit să ezite niciodată, n-ar fi trebuit să cedeze, orice s-ar fi întâmplat, orice i-aş fi spus eu.
- Scumpo, gândeşte-te că poate şi tu ai o anumită influenţă asupra lui, poate că-l intimidezi şi tu, sau cine ştie ce altceva, cum s-o simţi el în prezenţa ta...
- Să-l intimidez?! Eu?! Pe el?! Nu ştiu, tati... Mi se pare imposibil ca pe el să-l intimideze vreodată ceva, sau cineva, cu atât mai puţin eu, zise Lia.
- Dar nu-i deloc imposibil, scumpo. Nu-i nici el decât o fiinţă umană, are sentimente. În ciuda aparenţelor, poate fi uneori, în unele situaţii, timid, sensibil, sentimental, deci, poate cădea uşor pradă sentimentelor; e clar că are un suflet bun, minunat. Dar nu vrea să se vadă, să i se observe aceste slăbiciuni, vrea să pară mereu ferm, hotărât, dârz, dur, de neclintit, ca o stâncă, deşi e clar că nu e deloc aşa, nu poate fi mereu astfel. E totuşi un om, ca oricare altul. Doar ai văzut şi tu. Ai văzut destul de bine, draga mea.
- Ai dreptate. Am văzut. Lacrimi în ochii lui... Impresionant! Niciodată nu mi-aş fi închipuit că aşa ceva ar fi posibil. N-aş fi crezut că aş putea zări vreodată lacrimi în ochii lui, că el ar putea plânge... Asta aşa este. N-aş fi crezut.
- Totuşi, i s-a întâmplat şi lui, ai văzut destul de clar. Şi foarte probabil că nu e prima oară când i se întâmplă; cine ştie de câte alte ori, singur, fără ceilalţi, să nu-l vedeţi...
- Ah, tati... Nu ştiu ce să mai cred... Înţeleg doar că am geşit în privinţa lui, din nou, spunându-i acele cuvinte... În plus, n-a fost deloc prima dată când l-aş fi jignit în felul acesta, de faţă cu colegii noştri.
- Cum, adică?
- Ah, tati, nu ştiu de ce, însă mereu am fost foarte agresivă cu el, deşi, în realitate, nu asta îmi doream. El e atât de dificil, nu-l înţeleg... Iar eu nu ştiu cum să mă port în prezenţa lui şi greşesc mereu faţă de el, destul de des...
- Destul de des... Deci, s-a mai întâmplat să-l jigneşti în mod asemănător?
- Da; şi nu doar o singură dată. Încă din primele zile, pe Terra, de când am devenit colegi, înainte de plecarea în misiune... La început, când am aflat că el va fi unul dintre colegii mei, am cerut să mă retrag din echipaj, doar din cauza lui, dar domnul profesor Eugen Manea, mirându-se de faptul că m-ar deranja ceva din comportamentul lui Lucian, mi-a spus că nu mai e posibil să mă retrag, că nu mai e timp suficient pentru a-mi putea găsi un înlocuitor, sau pentru a organiza alt concurs... Apoi, puţin mai târziu, imediat după oficializarea misiunii, când s-a anunţat că el va fi comandantul nostru, i-am reproşat, tot în prezenţa colegilor noştri, exact acelaşi lucru pe care i l-am spus şi acum, însă atunci nu a reacţionat aşa, ca acum... Cu puţin timp înainte de lansarea navei în misiune, l-am reclamat Comisiei Disciplinare a Institutului, care a declanşat o anchetă severă în cazul lui; solicitasem destituirea lui din funcţia de comandant al misiunii şi excluderea lui definitivă din echipaj, justificând că ar avea un comportament necorespunzător poziţiei sale, mai ales faţă de domnişoare.
- Cum?! se miră sincer To Kuny. Scumpo, chiar ai făcut toate astea?
- Da, tati, sigur.
- Vai... Cum ai putut oare, draga mea?! Îmi amintesc foarte bine că toţi se fereau de Comisia de Disciplină a Institutului, nimeni n-ar fi dorit să ajungă anchetat de cei din această Comisie; erau foarte exigenţi. Colegul tău ar fi putut avea probleme serioase după o asemenea anchetă.
- Ştiu. Mi s-a spus ce urmări ar fi putut avea acţiunea mea, însă prea târziu, după ce deja demarasem totul şi nu mai puteam da înapoi... Însă n-a păţit nimic; decizia Comisiei a fost în final favorabilă lui. N-a fost deloc sancţionat, mai ales că preşedintele Comisiei, domnul profesor de istorie Doru Dragoste, m-a determinat în mod subtil, sugerându-mi doar, să renunţ la toate acuzaţiile aduse lui şi să-mi retrag reclamaţia depusă împotriva lui, susţinând că asta ar fi de folos în desfăşurarea anchetei, cât şi în stabilirea deciziei finale, iar apoi, în desfăşurarea misiunii noastre. Iar decizia a fost doar ca eu să-i urmăresc activitatea de-a lungul misiunii şi să întocmesc un raport detaliat despre el, pe care să-l prezint la întoarcere Comisiei Disciplinare.
- Ah, scumpo... Nu-mi vine să cred că ai făcut una ca asta!
- Şi încă n-a fost tot. La puţin timp după lansarea navei pe orbită, când eram în jurul satelitului natural al Terrei, Luna, l-am acuzat răutăcios, în urma unei mici neînţelegeri dintre colegi, că ar fi incompetent, inutil şi incult. După acea întâmplare m-a rugat insitent să nu mai vorbesc de rău despre el de faţă cu toţi colegii noştri; dacă am ceva să-i reproşez sau nu-mi convine din atitudinea lui, m-a rugat să nu mai strig în gura mare, să-i spun doar lui însuşi, fără să fie şi ceilalţi prezenţi.
- Păi, cred că avea dreptate...
- Probabil că avea; adică nu doar probabil, ci sigur. Dar nu m-am oprit atunci, deşi mult timp după aceea nu i-am mai reproşat nimic, deloc. Însă când am ajuns aproape de Proxima şi am fost interceptaţi de nava aceea rotundă şi gigantică, OSTA-NTS 84, iarăşi i-am spus că n-ar fi bun de nimic şi ar trebui să se întoarcă singur, acasă, după care am cerut din nou să-l schimbăm din funcţia de comandant, propunere cu care el a fost imediat de acord, însă consultându-i şi pe ceilalţi colegi, care nu erau de aceeaşi părere cu mine, tot el a rămas în continuare conducătorul nostru. Şi un timp iarăşi l-am lăsat în pace; asta însă doar până când m-a sărutat... Atunci i-am reproşat, deşi nu de faţă cu ceilalţi, ci doar lui, că n-are cuvânt, nu-i corect şi nu-şi respectă promisiunile, din cauză că, înainte de a pleca de pe Terra, mi-a promis că va păstra între noi o relaţie strictă, de colegialitate şi nu va depăşi niciodată limitele acestei relaţii, de colegialitate. De atunci până acum iarăşi l-am scutit de orice acuzaţii, însă doar până acum...
- Vai, dragă... E greu de imaginat cum de totuşi te mai suportă, zâmbi tatăl ei, dar Liei nu i se păru deloc amuzant. Glumeam, scumpo, deşi, sincer... Altul în locul lui...
- Ştiu, tati. Înţeleg ce vrei să spui, îl întrerupse Lia.
- Şi după toate astea, tot tu i-ai dat o palmă lui, după ce te-a sărutat, prima oară; nu el ţie.
- Exact, tot eu...
- Hmm... Interesant... Bine, draga mea. Nici eu nu ştiu ce altceva să-ţi mai spun. Aş vrea să te pot ajuta mai mult, să-ţi fiu de folos, să te determin să uiţi tot ceea ce a fost neplăcut în trecut în viaţa ta, dar se pare că nu pot... Acum însă, dacă asta a fost într-adevăr tot ceea ce aveai să-mi spui, cred că ar trebui să te odihneşti, sau măcar să încerci, dacă te simţi puţin mai bine. Ce zici? Încercăm?
- Da, dar nu încă. N-aş putea să adorm. Trebuie să mai rămân, dacă nu te deranjez prea mult.
- Cum poţi să spui una ca asta, fata mea? Cum ai putea oare să mă deranjezi, tocmai tu? Cum poţi să crezi aşa ceva? Nu mă deranjezi deloc, cu nimic... Ar fi însă mai bine pentru tine să te poţi odihni. Dar aş putea afla şi eu care-i motivul pentru care doreşti să mai rămâi?
- Sigur. Aş vrea să văd ce face el... Nu poate rămâne acolo, afară...
- Ah, el... Pricep. E vorba de Lucian, comandantul vostru. În cazul ăsta, mai rămânem să vedem ce face el...
Zicând acestea, domnul To Kuny reglă aparatura, în aşa fel încât în prim plan să apară din nou Lucian...