*49. Un nou program.

Tot plimbându-se şi discutând, timpul trecea aproape inobservabil, iar ultima zi pe care aveau s-o petreacă în exclusivitate împreună se apropia de final. Se înserase deja şi se hotărâră să servească cina, pentru ultima oară toţi, împreună. Lucian nu întâmpină nici un fel de greutăţi în a-şi convinge colegii să servească masa la acelaşi restaurant, la care o serviseră şi în seara precedentă, pentru că acolo urma să se întâlnească din nou cu Sonya, dacă ea va veni. Însă el nu dezvălui acest mic amănunt, preferând să-l treacă sub tăcere, cu toată sinceritatea ce-l caracteriza; iată că, totuşi, avea şi el mici „secrete” faţă de colegi. Intrară în linişte în acel local şi se aşezară la aceeaşi masă ca şi în seara precedentă, găsind-o liberă. Comandară preparatele dorite, fiind serviţi în scurt timp, ca de obicei, ireproşabil, mâncând tăcuţi, în linişte, fără a discuta între ei. Comandantul îşi roti privirea ageră prin interiorul localului, scrutând totul de jur-împrejur, în speranţa că o va zări pe Sonya, dar ea încă nu sosise, aşa că mai servi câte ceva, foarte puţin din ceea ce comandase, mai ales că nu-i era foame, nu avea poftă de mâncare, poate şi din cauză că era vorba despre hrană artificială; ideea asta nu i se părea deloc interesantă. Prefera mâncarea veche din „Pacifis”.
Iată că nu după mult timp, Sonya îşi făcu apariţia, intrând de astă dată singură în local, fără a fi însoţită de vreo altă prietenă. Lucian o ochi de îndată, însă nu se duse imediat la ea, considerând că ar fi mai bine s-o lase să-şi găsească un loc, să se aşeze şi să comande ceva de mâncare, fără ca el s-o piardă din vedere, pentru a observa unde se aşează. Ea-şi găsi repede un loc liber, destul de apropiat de masa lor şi comandă la iuţeală ceva. Atunci Lucian se ridică, se scuză faţă de colegii săi, precizând că se va întoarce imediat şi se îndreptă spre masa Sonyei, fără a şti că ochii albaştri ai Liei îl urmăreau discret. Ea-şi dădu imediat seama că el se îndrepta spre masa Sonyei, pe care o observase şi ea din momentul în care intrase în local, iar o urmă de tristeţe, de nemulţumire, se putea citi în adâncimea privirii ei albastre. Lucian ajunse la masa Sonyei, o salută prieteneşte, apoi se aşeză pe scaunul alăturat, la încuviinţarea ei.
- Deci, totuşi ai venit în cele din urmă...
- Da, deşi parcă n-aş fi dorit să vin, dar n-am vrut să-l dezamăgesc pe „şeful”... Spune-mi, chiar ai fi fost dezamăgit de atitudinea mea, dacă nu veneam?
- Bineînţeles.
- Atunci nu regret că am venit totuşi, spuse Sonya. Deşi, poate că n-ar fi trebuit. Mai bine rămâneam acasă, sau mergeam la alt local, să servesc cina.
Conversaţia le fu pentru puţin timp întreruptă, Sonya fiind servită cu ceea ce comandase.
- Mă bucur că ai venit totuşi, reluă Lucian. Dar, fără supărare, te-aş ruga să-mi acorzi puţină înţelegere şi să mă aştepţi în părculeţul prin care ne-am plimbat şi aseară, repet, fără să te superi, dacă voi întârzia. Nick tocmai a hotărât, în mod surprinzător pentru mine, ca aceasta să fie ultima zi pe care să ne-o petrecem exclusiv împreună, ceea ce înseamnă că de mâine încolo, nu ne vom mai întâlni cu toţii aşa de des, deci trebuie să mă întorc la masa lor şi să-mi iau rămas bun de la ei, pentru o perioadă mai lungă, nu ştiu sigur cât anume. Te-aş ruga insistent să mă înţelegi, ieri nu aveam de unde să ştiu acest lucru, nu puteam să prevăd ceea ce Nick şi sora lui, Ly, aveau să decidă.
- Da, fii liniştit. Întoarce-te şi ia-ţi rămas bun de la ei aşa cum se cuvine. Între timp am să servesc masa de seară fără grabă, apoi am să mă îndrept spre părculeţ şi te voi aştepta acolo, îl asigură Sonya.
- Bine. Îţi mulţumesc pentru înţelegere. Am să mă străduiesc să nu întârzii prea mult cu colegii mei. Aşteaptă-mă în părculeţ! Voi veni negreşit, cât de repede voi putea, promise Lucian.
- Stai liniştit şi nu-ţi face griji inutile! Nu te grăbi din cauza mea, am să te aştept, oricât va fi nevoie.
Lucian se ridică şi se înapoie la masa la care se aflau colegii şi prietenii săi. Aceştia terminaseră cu toţii de servit preparatele pe care le comandaseră, dar nu plecaseră de la locurile lor fără comandantul lor, îl aşteptaseră.
- Aţi terminat deja? spuse Lucian, ajungând la masa lor şi nici nu se mai aşeză la locul lui. Bun, atunci să ieşim, să discutăm puţin înainte de a ne despărţi, să stabilim de comun acord ce avem de făcut de acum încolo; nu cred că ar fi tocmai potrivit să discutăm aici, poate că i-am deranja pe ceilalţi.
- Cum aşa, ai timp să te oboseşti să mai discuţi şi cu noi? îi aruncă pe neaşteptate Lia, ţintuindu-l cu numeroase săgeţi albastre.
- Ce vrei să spui? se încruntă el uşor. Bineînţeles că am timp pentru voi. Trebuie să discutăm, să stabilim totul clar, concret.
- Ia loc, Lucian, nu te grăbi, îl invită Nick. Tu nu mai mănânci?
- Nu, mulţumesc. M-am săturat deja, refuză el.
- Dar n-ai servit aproape nimic, observă Nick, bănuind: Nu-ţi place mâncarea noastră artificială?
- Nu-i vorba despre asta. M-am săturat totuşi, nu-mi era foame, declară Lucian, fără a se aşeza.
- Bine, atunci, să ieşim, propuse şi Nick.
Se ridicară cu toţii şi ieşiră, îndreptându-se tot spre un parc, unul din apropiere, unde se aşezară pe o bancă; nu toţi, evident, căci n-ar fi avut loc. Câţiva dintre ei rămăseseră în picioare, printre ei numărându-se şi Lucian.
- Spune, Lucian, te ascultăm, dacă vrei să ne anunţi ce ai hotărât. Sper că te-ai decis în legătură cu ceea ce veţi avea de făcut de acum încolo, îl invită Nick să ia cuvântul.
- Bineînţeles, Nick. În primul rând însă, aş vrea să înţelegi că nu voi decide eu singur totul; vom cădea de comun acord, după ce mă voi consulta cu colegii mei. Eu voi propune, ei vor aproba sau nu. Un moment numai, să-mi pun puţină ordine în gânduri; e ceva mai dificil, ceru el şi făcu o scurtă pauză. Da; deci, astăzi a fost ultima zi pe care am petrecut-o toţi, exclusiv împreună, zi care aproape s-a încheiat, reluă el. Sper că a fost o zi interesantă, pentru toţi. De acum încolo nu ne vom mai întâlni cu toţii atât de des, zilnic. Şi nici de dimineaţa până seara, cum a fost până acum.
- De ce nu treci peste partea asta introductivă? îl întrebă Nick, întrerupându-l. Asta cred că au înţeles deja cu toţii. Explică-le ce au de făcut de acum încolo.
- Da, Nick, asta intenţionez. Ai, te rog, puţină răbdare! Ne obişnuisem aşa, împreună, zi de zi, cu acest program; îmi e greu să schimb dintr-o dată toate astea, mai ales aşa de curând... Dar, în fine... Nu comentez; am acceptat deja ideea. Şi atunci... Cred că ar fi bine să ne întâlnim pentru două, maxim trei ore, o dată la două săptămâni, toţi, în nava noastră, „Pacifis”, pe puntea principală. Am găsit de cuviinţă că ar fi bine să ne întâlnim în fiecare zi de joi, la interval de două săptămâni, deci, nu săptămânal, între orele 12.00 şi 15.00, adică nici prea devreme, nici foarte târziu. Joi am crezut că ar fi convenabil, pentru că nu este nici început, nici sfârşit de săptămână, ci undeva, la mijloc. Iar dacă aveţi ceva împotriva planului meu, n-aveţi decât să vă exprimaţi opinia, eu nu vă interzic. Am să ascult sugestiile voastre cu cea mai mare plăcere şi chiar am să ţin cont de ele. Deci, vă ascult, îşi invită el colegii să vorbească.
Cum însă nici unul dintre colegii lui nu avu nimic de obiectat sau de adăugat, tot el continuă:
- Bun. Dacă n-aveţi nimic de spus, aşa rămâne stabilit. Nu ştiu exact cum se măsoară timpul pe planeta voastră, Nick, însă am observat că o zi ar avea tot vreo 24 de ore, ceea ce ne este de mare ajutor, e în avantajul nostru. Dar noi ne vom ghida, ca şi până acum, după metodele noastre de măsurare a timpului, iar după aceste metode, pe Terra este acum seara unei zile de duminică, o zi de iarnă, 28 ianuarie 2091; am observat că, în mod ciudat, chiar şi orele corespund, căci, dacă nu cumva ne-am încurcat noi în măsurători, atunci şi pe Terra, evident, doar la noi în ţară şi în celelalte care au acelaşi fus orar, este aceeaşi oră care este şi aici acum, în acest moment, anume 19.16. Aceste coincidenţe orare ne vor facilita în foarte mare măsură în stabilirea programului nostru. Deci, dacă azi este duminică, 28 ianuarie, ne vom întâlni peste 2 săptămâni şi 4 zile, adică joi, 15 februarie, căci joia din săptămâna aceasta n-are rost să ne întâlnim, încheie el.
Din nou cu toţii au fost de acord cu planul lui, fără nici o împotrivire.
- Dar între timp, nu veţi sta degeaba, reluă Lucian, văzând că nu protestează nici unul. Fiecare va avea ceva de lucru, o sarcină fixă, pe care va trebui s-o îndeplinească. Ţie, blondo, ţi-am trasat deja îndatoririle pe care le ai. Vei studia deci amănunţit orice plantă artificială vei dori, o vei cerceta din punct de vedere biologic, cu aparatura ta, de la bordul navei noastre şi vei întocmi un raport detaliat asupra celor observate de tine, raport pe care ni-l vei prezenta pe scurt în ziua de 15 februarie, la şedinţa din navă.
- Nu-ţi face griji, Luci, îl linişti blonda. Nu voi sta degeaba, am să-mi fac datoria aşa cum se cunvine, dar nu ştiu cât de mult voi avansa cu cercetările în decurs de numai două săptămâni.
- Nu-i nici o problemă. Atât cât vei reuşi să afli, cu ajutorul lui Nick, ne vei prezenta peste două săptămâni, iar peste alte două săptămâni, vei adăuga ce-ai mai reuşit să afli şi aşa mai departe, până când raportul tău asupra plantelor artificiale va fi aproape complet. Nu te obligă nimeni să te forţezi din start, să te suprasoliciţi, avem încă destul timp la dispoziţie, deci faci doar atât cât poţi, dar asta nu înseamnă nici să leneveşti. Pricepi? spuse Lucian, surâzând.
- Bine, am înţeles, răspunse Maria, mai serioasă decât el.
- Tu, Stela, vei avea poate mai mult de lucru, în domeniul chimiei, biochimiei şi medicinei, dar în limita posibilităţilor. Poţi colabora cu Maria, care, ca biolog, are destule cunoştinţe, chiar şi de anatomie, zoologie, botanică, mai ştiu eu ce; de asemenea şi cu Alex, ca genetician, vă puteţi confrunta părerile, vă puteţi sfătui din când în când între voi, pentru a ajunge la un rezultat cât mai bun, atunci când vă veţi întâlni. Din partea ta, Stela, aş dori, dacă se poate, să faci o analiză chimică a atmosferei exterioare, de pe suprafaţa planetei, a atmosferei din interiorul lumii artificiale, de asemenea a apei artificiale, o analiză biochimică a plantelor artificiale, iar dacă-ţi mai rămâne timp, din punct de vedere medical, anatomic, a locuitorilor Proximei, atât cât se poate şi evident, numai cu acordul lor.
- Am să încerc, Lucian. Mă voi strădui, deşi sunt într-adevăr, cam multe de făcut, spuse Stela.
- Asta-i situaţia, n-am ce face... Dar, desigur, nu totul deodată, ci în timp, evident. Mihai, tu cu computerele tale, nu cred că ar fi nevoie să-ţi spun ce ai avea de făcut, te descurci foarte bine şi singur. De altfel, oricum eşti mereu, grămadă pe computere. Sigur n-ai nevoie de o îndrumare din partea mea; din contră, am observat că trebuie să te mai dau din când în când la o parte din faţa ecranelor computerelor... Şi evident, orice informaţie, din orice domeniu, poate fi utilă. Deci n-ai decât să înveţi să lucrezi şi cu computerele de pe Proxima, poate chiar cu supercomputerul, poţi afla multe lucruri interesante, din orice domeniu, sau din toate domeniile, te vei orienta tu cui anume îi sunt necesare, deci pe cine va trebui să pui mai întâi în temă cu cele observate de tine.
- Sigur, Luci. Computerul e marea mea pasiune, e ca o joacă de copii, însă e fascinantă şi utilă. De abia aştept să lucrez cu supercomputerul de pe Proxima, e foarte tentant. Sunt nerăbdător.
- Bineînţeles; sunt sigur că vei reuşi, te vei descurca tu. Alex, tu vei studia totul din punct de vedere genetic şi n-am de gând să intru în amănunte care-mi sunt total necunoscute. Deci, treaba ta; nu mă amestec în genetică. Te descurci tu.
- Bine, Luci. Ştiu care mi-e datoria, deci, de asta mă voi ocupa.
- Las’ că mai vorbim noi doi în navă de ce anume te vei ocupa tu, bătrâne! Iar tu, Nis, să nu crezi că ai fi scăpat; ca geograf, ai destul de mult de lucru. În general, hărţi, multe hărţi. Vreau o hartă generală a Proximei, în ansamblu, apoi separat, pe porţiuni, completate cu cele mai mici detalii, adică zona spaţioportului, pădurea artificială, oraşul artificial de sub marea cupolă, reţeaua de tunele subterane, ogoarele de la marginea oraşului, râurile, munţii, tunelele de legătură dintre exterior şi interior, cercurile colorate, totul, absolut totul, trebuie cartografiat, amănuţit, corect, din toate punctele de vedere, cu reducere la scară şi tot ce este necesar, aşa cum te pricepi tu foarte bine să o faci.
- Ah, şefu’, zău aşa... Vai mie! Când crezi tu că o să fac toate astea? Ce naiba, nu mai poate avea omu’ şi puţin timp liber? se văicări Nis.
- Las’ că mai discutăm noi doi în navă şi asupra acestui aspect, Nis. Deci, nu te plânge! Crezi că ai mai mult de lucru decât ceilalţi? Mai gândeşte-te! În plus, rămâne de văzut şi-n privinţa timpului tău liber, cum anume ţi-l vei petrece şi cu ce ţi-l vei umple. Mai ai o grămadă de alte lucruri de făcut.
- Vai, şefu’... Mai bine tăceam, nu-ţi aminteam şi de timpu’ meu liber. Eu şi gura mea a mare... se tângui el.
- Ţi-am mai spus, nu te plânge, Nis; nu eşti tu mai ocupat decât ceilalţi! Fiecare are destule de făcut. Dar noi trei vom rămâne deocamdată împreună în nava noastră, „Pacifis”, deci, mă voi ocupa serios, îndeaproape de tine, îţi voi urmări activitatea zilnic şi va fi imposibil să nu progresezi.
- Asta era! Trebuia să mă fi hotărât şi eu să rămân în oraş, cu Lia, Stela şi Mihai, ca să mai scap de toate îndatoririle astea.
- N-ai fi scăpat nici aşa! Dar cum?! Ai de gând să mă părăseşti, Nis?
- Nu, şefu’, eu, nu încă. Noi trei, adică eu, tu şi Alex, am fost aproape întotdeauna împreună, nedespărţiţi, de mici... Deci, cum aş putea să-ţi fac una ca asta tocmai acum, şefule?
- Mă bucur să aud asta, Nis... Iar acum, în sfârşit, ai mai rămas doar tu, domnişoara consilier, Lia... îşi întoarse el privirea spre ea.
- Ascultă! îl întrerupse ea repezită. Nu te obosi să-mi spui ce anume aş avea de făcut, n-am nevoie de indicaţiile tale preţioase, ştiu mai bine decât tine ce trebuie să fac şi ce nu!
- Zău?! E-n ordine, răspunse el, fixând-o pe moment cu privirea, pătrunzând astfel în limpezimea micilor ei perle albastre, determinând-o să se simtă tulburată, nelalocul ei, să-şi piardă parcă firea, deşi ea se străduia să nu lase să se întrevadă această tulburare ce o cuprindea treptat-treptat. Oricum, în cazul tău, nici nu ştiam ce anume să-ţi spun. Dar sper că te vei descurca tu, aşa cum crezi de cuviinţă.
- Iar tu?! îl atacă ea. Ţie ce ţi-ar rămâne oare de făcut?
- Eu?! Mie? se miră el. Păi, eu sunt matematician, deci, am impresia că o să cam şomez pe aici, glumi el, afişând acel zâmbet enigmatic, abia perceptibil.
- Desigur, îţi permiţi, doar eşti comandantul! Tu doar îi controlezi pe ceilalţi, îl acuză ea, nemiloasă. Dar pe tine cine te mai controlează, comandante?
- Asta nu mai e deloc amuzant! sesiză el, devenind brusc foarte serios. Nu-ţi face griji, scumpă domnişoară psiholog, foarte probabil că o să-mi găsesc totuşi vreo altă ocupaţie, cu excepţia celei de a vă controla pe voi, toţi ceilalţi. Pentru că, întâmplător, mă mai pricep şi la o mulţime de alte... mărunţişuri, să le zicem aşa, spuse el, fără a preciza în ce constau acele alte mărunţişuri.
- Mărunţişuri?! repetă ea, ironic. Cine are nevoie de asemenea mărunţişuri?
- Întocmai, aprobă el, zâmbind din nou. Cine are oare nevoie de asemenea mărunţişuri? Cine ştie? Eu, nu. Poate altcineva... De altfel, domnişoară consilier, am impresia că ţie-ţi revenea îndatorirea de a-mi urmări activitatea zilnică, dacă-ţi aminteşti?! Iar în cazul ăsta, ar fi trebuit să fi rămas în navă, nu să pleci în oraş şi să te muţi acolo.
Ea nu-i mai răspunse provocării, îşi întoarse capul în altă parte, deoarece, deşi afară era deja semiîntuneric, nu mai putea suporta acea privire a lui, care avea un fel de putere magică asupra ei, inexplicabilă, o hipnotiza parcă. Şi-n felul ăsta, iarăşi avusese tot el ultimul cuvânt.
- Atunci se pare că trebuie să ne despărţim acum, pentru o perioadă mai lungă, nu doar până dimineaţă, cum ne obişnuisem; cred că ne simţeam bine cu toţii, dar n-avem încotro, trebuie să ne luăm rămas bun, rosti Lucian, cu o urmă de părere de rău în glas, deşi n-ar fi dorit să se înţeleagă că ar fi emoţionat, n-ar fi dorit să se lase pradă sentimentelor, însă în asemenea momente, nici el nu putea să fie indiferent; continuă: Oricum, într-un fel, orice s-ar întâmpla, noi rămânem în continuare împreună mereu, uniţi, legaţi între noi, distanţa nu ne poate îndepărta, ci dimpotrivă, ne poate apropia mai mult, măcar sufleteşte. Deci... Ly, ai fost tot timpul o minunată companie, o minunată gazdă, n-am nimic de reproşat. Sper că vei veni şi tu, cu Mihai, peste două săptămâni, deşi tu nu mai eşti din momentul actual cu nimic obligată faţă de noi, nefiind din echipajul nostru, dar...
- Voi veni, Lucian, îl asigură ea, strângându-i uşor mâna, pentru scurt timp, în semn că poate conta pe spusele ei. Oricând e o plăcere să fiu împreună cu voi toţi.
- Grozav! aprecie el, zâmbind. Cu bine, Ly! Ne vedem peste două săptămâni, îi spuse el, săruntându-i politicos mâna.
- Ah, nu, Lucian, două săptămâni reprezintă deja prea mult pentru a ne despărţi astfel, protestă Ly şi ridicându-se puţin pe vârfuri, îl sărută scurt pe obraji.
Surprins, el rămase nemişcat, privind-o fix, astfel că ea îl atenţionă:
- Hei, nu sta aşa, privindu-mă! Sărută-mă şi tu pe obraji, doar suntem prieteni. Ne putem permite, deci, nu?
- Ah, da, evident... tresări el, trezindu-se. Scuză-mă, Ly!
Lucian o sărută şi el pe ambii obraji, apoi se îndreptă spre Stela:
- Domnişoara doctor...
- Domnule comandant... îi răspunse ea în acelaşi stil.
- Off, zău, Stela, nu-i momentul potrivit pentru glume din astea.
- Păi, nu-i nici o glumă; doar eşti comandantul nostru, nu?
- Poate. În cazul ăsta, nici eu nu glumesc. Şi tu eşti doctoriţa noastră, nu?
- Exact, îl aprobă Stela zâmbind.
Apoi îşi luară şi ei rămas bun, sărutându-se amândoi pe obraji, însă, bineînţeles, Lucian îi sărută şi mâna.
- Acum, blondino, e rândul tău. Sper că Nick n-are nimic împotrivă.
- Nici o problemă din partea mea, prietene, îl asigură Nick.
- Deşi noi doi ne vom revedea de dimineaţă, în navă, cred că totuşi ar fi mai bine să ne luăm rămas bun, spuse Lucian.
- Sigur, Luci, răspunse Maria şi se sărutară şi ei pe obraji.
- Ştii, blonduţo, o să-mi lipseşti, adăugă Lucian, în timp ce se îndrepta spre Nick.
- Ah, Luci, te rog, nu spune asta, îi ceru ea.
- Bine, nu spun nimic... Nick, prietene, ne revedem de dimineaţă, îi zâmbi Lucian.
- Sigur, prietene, îi răspunse Nick, îmbrăţişându-se bărbăteşte, ca între doi buni prieteni.
- Tu, campionule, ai grijă cu supercomputerul ăla!
- Am să-i desluşesc în curând toate secretele afurisitului! Nu poate scăpa de mine aşa de uşor!
- Ia-o uşurel, asule! surâse Lucian, luându-şi rămas bun de la Mihai; îi strecură şoptit la ureche, în timp ce se îmbrăţişau: Şi ai grijă şi de Ly, norocosule!
Mihai nu-i răspunse nimic; îi zâmbi doar.
- Cât despre voi doi, Alex, Nis, ne reîntâlnim puţin mai târziu, în navă, deci, nu e cazul să ne luăm „rămas bun”, fiindcă, deocamda-tă, rămânem încă împreună.
- Oh, şefu’, da’ nu mă pupi şi pe mine, măcar aşa, puţin? Pe obraz?
- Fii serios! Cine ar ajunge la obrazul tău, mă?! surâse Lucian, privind în sus.
- La nevoie, mă aplec, şefu’...
- Nu, mulţumesc, Nis, râse Lucian, bine dispus. Îmi rezerv această plăcere pentru mai târziu; mult, mult mai târziu... Foarte târziu.
- Da, şefule, rămânem doar noi trei împreună, ca în vremurile noastre bune de odinioară; un trio ciudat, inseparabil... Ce de mai făceam, spuse Nis îngândurat.
- Iar acum, în sfârşit, tu... Lia, domnişoara consilier... spuse Lucian, apropiindu-se de ea, cuprinzând-o în întregime în privirile sale fermecătoare.
Ea se fâstâci, plecându-şi privirea albastră în jos, neştiind cum altfel să-l evite şi-i spuse şoptit, la repezeală, cu răceală, dorind să pară indiferentă, deloc afectată de această despărţire temporară:
- Cu bine, Lucian!
- Asta-i tot? Aşa crezi tu? Nu mă săruţi, măcar pe obraz, cum au procedat colegele tale?
- Prefer să nu... Aşa că, pleacă, te rog!
- Nu încă! refuză el. E greşeala ta dacă mă zoreşti, e vina ta dacă nu vrei să ne luăm rămas bun în mod normal. Nu ne vom mai vedea deloc, timp de cel puţin două săptămâni.
- Mai bine, răspunse ea, fără a-şi ridica privirea de jos. Voi scăpa de tine, în sfârşit! Mă vei lăsa în pace! De când aştept eu să se întâmple astfel? Acum am în cele din urmă ocazia asta.
El se apropie de ea mai mult, îi ridică uşor capul, căutându-i privirea, ce încerca disperată să scape de agerimea ochilor lui, dar nu reuşi, fiindcă în final el o privi fix, oglindindu-şi chipul în minunaţii ei ochi albaştri.
- Acum repetă ce-ai spus puţin mai înainte, o invită el. Deci, vrei să scapi de mine cât mai repede? Uite că nu va fi chiar aşa!
Ea nu putu rosti nimic, îi pierise brusc toată îndrăzneala, deşi nu pentru mult timp, suficient însă pentru ca el să o cuprindă strâns în braţe şi să o sărute, din nou de faţă cu toţi, dar nu pe obraji, ca pe colegele ei, încălcându-şi astfel din nou promisiunea. Pentru a câta oară, oare?! Ce mai conta?! După acest nou sărut, ea nu încercă să-l pălmuiască, n-ar fi avut rost, însă de data aceasta îi înfruntă privirea cu îndârjire, fără a-şi mai pierde firea.
- Cu bine, Lia. Ne vedem peste vreo două săptămâni, spuse el, încercând să o mai sărute şi pe obraji, însă ea se feri, spunându-i:
- Pleacă, te rog! Ştii foarte bine că eşti aşteptat! N-o lăsa pe ea să te aştepte prea mult...
El citi parcă o urmă de reproş în glasul ei, sau un fel de nemulţumire, ce semăna chiar a... Gelozie, oare?!
- Bine, atunci... La revedere, scumpă colegă, rosti el ceva mai rece şi-i sărută galant mâna.
- La revedere, Lucian, îi răspunse ea, prefăcându-se distantă, indiferentă, că n-o interesa câtuşi de puţin faptul că nu se vor mai vedea în următoarele două săptămâni, deşi, în realitate, nu era deloc aşa, iar ea ştia foarte bine acest lucru; parcă deja îi era dor de el, deşi nici nu plecase încă; dar...
Lucian se întoarse mai apoi, pornind grăbit spre locul în care trebuia să se întâlnească acum cu Sonya...