*43. Sonya.

Cei de care se despărţeau însă erau Nick şi Maria. Îşi luară deci „rămas bun” de la ei, aceştia continuându-şi liniştiţi drumul spre avionul lor, în timp ce „şeful” porni alături de Sonya, ţinând-o de mână. Nu-i dăduse deloc drumul între timp, o ţinuse mereu de mână, chiar dacă discutase cu Nick şi i se păru că Sonya se liniştise, îşi recăpătase stăpânirea de sine, cât şi firea ei comunicativă.
- E departe locuinţa ta? o întrebă Lucian, fără s-o privească.
- Nu-i foarte departe, nu mai avem mult de mers.
- În cazul ăsta, am putea să ne oprim puţin pe undeva? Ce spui?
- Să ne oprim? Nu cred c-ar trebui. E destul de târziu, s-a întunecat deja, nu ne putem permite să ne şi oprim, se împotrivi ea agitată.
- Te rog, doar puţin. Mai stăm de vorbă. Nu-i foarte târziu. Eu nu sunt obosit. Am putea sta undeva, în linişte, insistă el.
- Linişte? Asta vei găsi cu siguranţă peste tot pe această planetă, oriunde, în orice loc, spuse Sonya zâmbind, amintindu-i de principiile Proximei.
- Ştiu. Sunt convins că aşa este, n-am nici cea mai mică îndoială, o aprobă el fără ezitare, punând frunza la loc, în buzunarul din care o scosese, concentrându-şi astfel întreaga atenţie spre Sonya, pe care o întrebă: Ce spui, te grăbeşti să ajungi acasă, sau mai rămânem puţin împreună?
- Fie, rămânem, nu reuşi ea să se împotrivească; îi impuse însă o condiţie: Dar numai puţin, asta să fie clar.
- Accept condiţia ta. Totuşi, dacă vom întârzia cumva, te rog încă de acum să nu te superi, zise el, fixând-o cu privirea lui tulburătoare.
- N-am să mă supăr, şopti ea, căzând imediat pradă farmecului comandantului misiunii.
- Mulţumesc. Totuşi, unde să stăm? Bănuiesc că nu aici.
- Să mergem în părculeţul din faţă. Eu locuiesc peste drum de acesta, deci nu voi avea mult până voi ajunge acasă. Ne putem opri acolo, propuse domnişoara Sonya Kelso, indicându-i un mic părculeţ, care se întindea în faţa lor.
Încă ţinând-o de mână, Lucian porni încet, împreună cu ea, spre locul indicat, unde ajunseră în scurt timp. Se opriră şi se aşezară pe o bancă, unul lângă celălalt. Întunericul pusese stăpânire pe întregul oraş de sub cupolă, oraş cuprins întotdeauna de linişte, fie zi sau noapte. Aerul era lipsit de prezenţa dantoniului, iar întunericul era străpuns din loc în loc de lumini plăcute, răzleţe, atât cât era necesar ca întunericul să nu fie prea pătrunzător. Luminile nu erau deloc puternice, orbitoare, întreaga atmosferă era plăcută şi liniştită. Lipsea însă adierea vântului, foşnetul fin al frunzelor, cântecul greierilor, miresmele florilor sau lătratul câinilor. Nici un sunet, cât de mic, nu putea fi auzit, nici măcar din întâmplare, totul părea cuprins de o monotonie ireversibilă. Desigur, exista iarba, existau florile, pomii şi frunzele, dar toate acestea nu erau naturale, ci inevitabil, artificiale, iar celelalte lipseau cu desăvârşire. Banca pe care se aşezaseră era confecţionată, lesne de ghicit, din acelaşi material lucios, dar de culoare maronie. În acest cadru nocturn, tot Lucian fu cel care deschise convorbirea:
- Am observat că aveţi multe parcuri în oraşul vostru.
- Da, normal. E destul spaţiu. Păcat însă că plantele nu sunt naturale. Cred că diferenţa faţă de parcurile de pe Terra se observă imediat, destul de mult.
- Hmm... Despre asta nici n-are rost să discutăm. Ştii la fel de bine ca şi mine care ar fi diferenţele.
- Ştiu, însă în cazul meu e cu totul altceva. Tu ai fost acolo, ai văzut, ai simţit, ai mirosit, deci ştii mult mai bine cum este acolo, la voi, în realitate. Te vei întoarce acolo, în plus eşti şi aici, vezi destul de bine cum este şi aici, auzi, simţi, în timp ce eu... rosti Sonya cu o privire tristă, visătoare, dar nu continuă ideea.
Lucian se apropie de ea, îi dădu drumul la mână, în schimb, îşi trecu braţul peste mijlocul ei, aşa cum ea observase mai devreme că o ţinuse Nick pe blonda Maria. Sonya tresări uşor, surprinsă, dar nu avu o altă reacţie. Privind spre ea, Lucian o întrebă:
- Spune-mi, Sonya, ţi-ar place să vezi un parc de pe Terra, să te afli în mijlocul lui, în aer liber, fără nici o cupolă deasupra, să simţi bătaia lină a vântului prin păr, să vezi animalele, florile şi toate celelalte?
Ea încuviinţă tăcută din cap, privind visătoare, spre nicăieri, închipuindu-şi un astfel de parc, iar Lucian îi propuse din apropiere:
- Atunci nu rămâne decât să vii şi tu cu noi pe Terra; măcar în vizită.
- Mi-ar place, dar asta-i de-a dreptul imposibil, răspunse ea.
- Imposibil? De ce ar fi astfel? se interesă el.
- Pentru că aşa este, sublinie ea.
- Dar Nick şi Ly vor merge cu noi pe Terra. Poate chiar şi domnul To Kuny, argumentă Lucian.
- Ei vor putea merge cu voi, dar pentru mine este imposibil, afirmă Sonya.
- Nu te înţeleg.
- Ce ar fi de înţeles aici, Lucian? Ei sunt diferiţi, de aceea pot merge cu voi.
- Diferiţi?! Cum, adică? Ce vrei să spui cu asta? Din ce punct de vedere sunt diferiţi? În ce sens?
- Din toate punctele de vedere, Lucian. Însă, din anumite motive, nu pot să-ţi spun mai mult de atât; ba cred că n-ar fi trebuit să-ţi fi spus nici măcar atât.
- Ascultă, Sonya, nu-i aşa că ei nu sunt de aici, de pe planeta voastră? Au venit desigur din altă parte, cu mult timp în urmă, asta e clar, de aceea susţii şi tu că ar fi diferiţi. De unde şi când au sosit ei? insistă el.
- Îmi pare rău, Lucian, nu-mi pot permite să-ţi spun. Nu-ţi pot da amănunte, nimic mai mult decât ceea ce ţi-am spus deja, refuză ea să-i răspundă la întrebare.
- Sigur, nu face nimic. Nu vreau să întâmpini dificultăţi din cauza mea, o linişti el.
- Nu mă-nţelege greşit. Nu că aş avea dificultăţi; totuşi nu-ţi pot spune, nu-ţi pot da detalii.
- În ordine. Nu insist, renunţă el. Totuşi, de ce spui că nu poţi merge cu noi? Poate găsim împreună o soluţie.
- Nu, Lucian. E imposibil. Nu te mai gândi la asta. Acceptă afirmaţia mea şi gata!
- Eşti atât de categorică, o caracteriză el în câteva cuvinte.
- Mai cunosc pe cineva care e la fel; să nu spun şi pe cine...
- Te referi la mine, zâmbi el, dându-şi rapid seama.
- Ai ghicit. Şi tu eşti foarte categoric, când vrei să fii.
- Nici nu era greu de ghicit. Ştiu foarte bine că aşa sunt, nu era nevoie să-mi aminteşti. Dar sunt aşa, pentru că aşa trebuie, o aprobă el, apoi schimbă subiectul: Florile astea, sunt şi ele...
- Artificiale, desigur, îl întrerupse Sonya, completându-i ideea.
- Nu s-ar spune. Au totuşi o mireasmă, un parfum al lor, plăcut.
- Au fost create să miroase aşa, altfel cum ar putea semăna cu florile adevărate?
- Ai dreptate. Totul trebuie să pară normal, natural, real, dar de fapt nu-i aşa. Cum sunt făcute toate acestea?
- Mă tem că nu ţi-aş putea explica în cuvinte, ar fi dificil, iar tu tot nimic n-ai înţelege.
- Păi... Te cred că n-aş înţelege. Totul este fantastic, ingenios lucrat. Toate acestea sunt minunate, miraculoase, aprecie Lucian.
- Nu sunt deloc atât de minunate ca acelea de pe Terra, care spre deosebire de ceea ce vezi aici, sunt naturale. Poate în curând veţi vizita laboratoarele în care au fost create florile şi toate celelalte plante de pe planeta noastră. Aşa aţi înţelege mai bine modul în care au fost create.
- Nu-i o idee rea. Am să-i propun lui Nick.
La auzul numelui tânărului Kuny, Sonya avu din nou o uşoară tresărire, care, bineînţeles, nu scăpă din atenţia lui Lucian; el o observă imediat. Întrebă direct, fără ocolişuri, deşi nu avea nici o legătură cu nimic din ceea ce vorbiseră până în acel moment:
- Spune-mi, ai fost cumva, într-un fel sau altul, îndrăgostită de Nick?
Din nou la auzul numelui fiului conducătorului local, Sonya nu-şi putu reţine tresărirea, deşi încercase acest lucru. Îl privi pe Lucian cu ochii ei mari şi-l întrebă, cu vocea tremurândă:
- Ce vrei să spui cu asta? Ce te face să crezi aşa ceva?
- Să nu te supere întrebarea mea. Fără a fi indiscret, am observat cum ai reacţionat la auzul numelui său, cât şi atenţia pe care i-ai acordat-o când dansam împreună. Îţi aminteşti? Ca să nu adaug cum a fost când ai dansat tu cu el.
- Există oare ceva care să aibă posibilitatea de a scăpa neobservat de tine?
- N-aş putea spune, poate că există. Oricum, eu sunt, după cum ţi-ai putut da seama, numai ochi şi urechi. Ascultă, nu te forţez să-mi răspunzi la întrebare, dacă nu vrei. În cazul ăsta însă, te avertizez că am să trag concluziile mele, iar tu ştii destul de bine cât de greu îi va fi apoi oricui să-mi schimbe părerile odată formate, de asemenea cred că ştii şi care anume vor fi concluziile mele.
- Ştiu. Am avut ocazia să constat cât eşti de dificil, aşa că am să încerc să-ţi răspund. Deci, în ceea ce priveşte întrebarea ta, răspunsul este nu. Nu am fost îndrăgostită de el, dar eram pe punctul de a mă îndrăgosti, afirmă ea, însă nu suficient de convingător, pentru a reuşi să-l determine pe comandant să-i dea crezare.
El, observând că expresia Sonyei spunea cu totul altceva, iar glasul nu-i era la fel de hotărât ca de obicei, rămase la concluziile lui, dat fiind că totul o trăda în acest sens, dar nu o necăji cu întrebări suplimentare referitoare la acest subiect; oricum, părerea lui se formase deja, destul de clară. Pentru a salva ambianţa, schimbă în mod subtil subiectul:
- Îţi pot oferi o floare de aici, din acest părculeţ?
- Nu, n-ar avea sens.
- De ce? I s-ar întâmpla oare ceea ce i s-a întâmplat frunzei pe care a rupt-o Nick?
În acel moment regretă că rostise din nou, fără să vrea, numele tânărului său prieten, pe care ar fi trebuit să-l evite, odată ce schimbase subiectul. Sonya, care din nou avu acea tresărire uşoară, ceea ce-i întări convingerea lui Lucian că avea dreptate, dacă mai era necesar, îi răspunse, încercând să-şi păstreze calmul:
- Nu din această cauză, ci numai, pur şi simplu, pentru că n-ar avea rost.
- Deci, să înţeleg că, dacă aş rupe-o totuşi, floarea n-ar dispărea fără urmă?
- N-ar dispărea aici, în interiorul lumii artificiale, ar continua să existe, iar ţinută într-un mic vas cu apă, nu i s-ar întâmpla niciodată nimic, mai ales dacă apa ar fi zilnic împrospătată. Dacă ar fi însă scoasă afară, în aerul liber, plin cu dantoniu, ar dispărea imediat, fără urmă, cum spui tu. Dar ar reapărea aici, la locul ei, de unde ai rupt-o.
- Şi atunci de ce nu-ţi pot oferi o floare? Aici suntem în oraş, totul este protejat, n-ar exista nici un pericol pentru ea, nici acela de a dispărea fără urmă, spuse el nedumerit.
- Ai dreptate. Deci, presupun că ai putea să-mi oferi o floare, dar aici nu se obişnuieşte să rupem florile din grădini sau părculeţe, ori frunzele din pomi. Ele stau mult mai bine la locul lor, decât ţinute într-un vas cu apă. Nu crezi?
- Să înţeleg deci, că n-ai primit niciodată o floare, din partea nimănui, zise el, în loc de un răspuns.
- Aşa este. N-am primit, nici eu, nici altcineva, nimeni altcineva.
- Ciudate obiceiuri aveţi şi voi!
- De ce ţi se par ciudate? Doar pentru că la noi e altfel?
- Probabil. La noi, florile sunt trecătoare. Ele ofilesc, fie dacă sunt ţinute în vase cu apă, fie în grădini sau părculeţe, ca şi frunzele copacilor sau iarba. Dar toate vor creşte negreşit la loc, când vine primăvara, cu căldura ei. De aceea, se obişnuieşte ca florile să fie oferite, de către domni, domnişoarelor sau doamnelor.
- Îmi imaginez că trebuie să fie foarte frumos primăvara, când întreaga natură se trezeşte la viaţă.
- Da, e frumos, dar nu doar primăvara. Fiecare anotimp are frumuseţea lui aparte, rosti Lucian cu nostalgie în glas; reveni: Însă n-are rost să discutăm acum, aici, despre toate acestea, pentru că nu vom termina niciodată. Deci, nu-ţi pot oferi o floare frumoasă, pentru a nu încălca regulamentul planetei voastre.
- Exact. Iar eu aş dori acum să plec acasă. Ai spus că stăm puţin, găsi Sonya momentul potrivit să-i amintească promisiunea.
- Bineînţeles. Cum doreşti, spuse el şi se ridică de pe bancă, întinzându-i mâna, în scopul de a o ajuta să se ridice şi ea.
Iată-l din nou ţinând-o de mână, mergând alături de ea, până la ieşirea din părculeţ. Peste drum se afla, după cum afirmase Sonya, locuinţa ei. Prin urmare, ea îl anunţă:
- Până aici am mers împreună. Acum e cazul să ne despărţim. Sper că ştii să te întorci, să nu te încurci, sau să te rătăceşti.
- Sigur voi şti, nu-ţi face griji pentru mine. Nu sunt copil, mă descurc şi singur.
- Atunci, la revedere! Îmi pare bine că m-ai invitat să-mi petrec seara cu voi. A fost foarte plăcut. Nu regret nimic. M-am simţit foarte bine cu voi, cu toţi; în special, cu tine.
- Un moment! o reţinu el. Unde te grăbeşti aşa? spuse, fără a-i da drumul să plece; încă o ţinea de mână.
- Păi, locuiesc peste drum, ţi-am spus. Deci, nu pricep... Ce este? Ce s-a întâmplat?
- Nimic deosebit. Numai că o floare nu m-ai lăsat să-ţi ofer. Aşa că, la despărţire, trebuie să-ţi ofer altceva, nu se poate să pleci aşa, fără nimic din partea mea.
- Dar nu-i nevoie, Lucian. Mi-ai oferit o seară minunată, alături de voi.
- Care nu se poate termina aşa, o completă el şi pe neaşteptate, o cuprinse strâns în braţe.
- Ce faci? întrebă ea, privindu-l speriată.
- Nimic rău, nu-ţi fie teamă, încercă el s-o liniştească. Ce-ai zice de un sărut? întrebă, privind-o fix.
- Ah, nu... Te rog, nu face asta, i se adresă ea, încercând să-şi păstreze calmul.
- De ce nu? Nu-i nimic rău într-un mic sărut, la despărţire, spuse el şi apropiind-o mai mult, o sărută delicat; se pricepea el cum...
Ameţită parcă, Sonya se lăsase moale de tot, în voia lui, simţindu-se ciudat, de parcă ar fi plutit undeva, deasupra lumii artificiale, fiindcă nimeni, niciodată, n-o mai sărutase până atunci. Ea nu-l cuprinsese în braţe, considerând că nu s-ar cuveni. Uşor aplecat asupra ei după acest gest, ţinând-o încă în braţe, o privi fix în ochii ei cei mari, pentru a observa cum reacţionează. Cu jumătate de glas, ea-l întrebă după un timp, încă speriată, hipnotizată parcă:
- De ce-ai făcut asta?
- Pentru că aşa am vrut, răspunse el scurt.
- Întotdeauna faci tot ceea ce vrei?
- Aproape întotdeauna, dar nu chiar. Uneori nu reuşesc.
- Mi se pare puţin probabil să nu reuşeşti. E greu de crezut.
- Eşti foarte drăguţă, aprecie el blând, surâzând seducător, enigmatic; era comandantul misiunii, tânăr şi frumos, în plus, conştient de avantajul oferit de chipul lui plăcut.
- De ce m-ai sărutat totuşi, de moment ce eşti convins că eu şi toţi ceilalţi locuitori ai Proximei n-am fi reali, ci artificiali? Toţi, cu excepţia membrilor familiei Kuny, despre care susţii că ar fi venit din altă parte, poate chiar de pe Terra, după cum bănuieşti, rosti pe neaşteptate Sonya.
Lucian îşi încruntă de îndată sprâncenele, privind-o bănuitor şi în sfârşit, o eliberă din îmbrăţişare. Ea răsuflă uşurată că scăpase din strânsoarea braţelor lui, fiindcă simţea că nu putea rezista astfel; era prea mult pentru ea.
- De unde ştii tu toate astea?! N-ai asistat la discuţiile pe care le-am avut cu colegii mei şi cu să nu mai spun cine, pentru a ştii toate astea, întrebă el imediat, insistând cu privirea asupra ei.
- Nu te mira atât! Te afli pe Proxima, îţi aduci aminte? răspunse ea.
- Îmi amintesc destul de bine acest amănunt, dar asta nu explică deloc de unde ştii ce-am discutat cu prietenii mei, de moment ce nu te aflai acolo, pentru a asculta discuţia dintre noi.
- Ba da, domnule Ştie-Tot, îl contrazise ea.
- Hmm... murmură el. „Domnul Ştie-Tot”?!
- Da, tu, domnul Ştie-Tot! Asta explică totul, inclusiv faptul că ştiu ce ai vorbit cu prietenii şi colegii tăi, chiar dacă nu eram acolo, să vă ascult.
- Cum vine asta? se miră el.
- Aşa bine, domnule Ştie-Tot. Aici, pe Proxima, noi, adică locuitorii planetei, putem afla cu uşurinţă oricând, orice faceţi, sau vorbiţi, oriunde v-aţi afla. Şi oricine are această posibilitate. Ai văzut doar că s-au putut obţine, prin intermediul supercomputerului, chiar şi imagini actuale de pe Terra, cum s-ar spune, s-a putut obţine în direct legătura cu Pământul, ignorându-se spaţiul imens care desparte cele două planete. Prin urmare, a vă urmări pe voi, care sunteţi aici, e doar o banalitate. Oricui îi este la îndemână, în orice clipă, să afle orice doreşte despre voi. Ce faceţi, ce vorbiţi, sau orice altceva; aceste informaţii se pot obţine prin metode foarte simple, fără a fi nevoie de supercomputer sau cine ştie ce aparatură complicată.
- Grozav! murmură el a pagubă, nemulţumit de constatare. Asta înseamnă că şi acum, oricine poate afla ceea ce vorbesc eu cu tine, ce facem; poate chiar părinţii tăi. Ei ar putea deci să ştie totul, absolut totul; inclusiv faptul că te-am sărutat...
- Evident, ar putea. Te deranjează acest lucru?
- Sincer să fiu, într-un fel, da. Nu e corect.
- Din punctul tău de vedere, însă aici aşa este normal.
- O fi normal, dar nu-i corect! Asta înseamnă că noi nu putem avea micile noastre secrete, nu putem discuta în voie despre ceea ce ne preocupă, fără ca toţi ceilalţi să nu afle totul. Adică, nu putem vorbi liniştiţi, pe faţă, totul, deschis, pentru că toţi localnicii vor afla. Scuză-mă, dar asta este, într-un fel, indiscreţie.
- Nu-i deloc indiscreţie, ţi se pare ţie doar. Iar dacă vrei să-ţi amintesc, îţi pot spune că şi voi, oamenii, sunteţi capabili de orice, când vreţi cu orice preţ să aflaţi ceva care vă preocupă, o faceţi cu sau fără indiscreţie. Şi încă un mic amănunt, domnule comandant! Dacă aveţi cu adevărat secrete, mai mari sau mai mici, puteţi discuta liniştiţi în nava voastră, fiindcă tot ceea ce faceţi şi ce vorbiţi în interiorul navei voastre nu ne interesează în mod deosebit. Vă respectăm intimitatea, deşi am putea foarte simplu să aflăm, cu cea mai mare uşurinţă şi aceste amănunte. Dar după cum prea bine vezi, domnule Ştie-Tot, nu suntem chiar atât de indiscreţi cum ne consideri tu acum. Şi să nu-ţi închipui că oricare dintre locuitorii Proximei n-ar avea altceva de făcut, decât să vadă în fiecare secundă tot ceea ce faceţi sau vorbiţi voi. Au şi alte preocupări, evident!
- Bine, nu te supăra că ţi-am spus asta. Am fost numai sincer şi ţi-am spus ceea ce cred. S-ar putea să mă înşel; încă nu ştiu cum merg lucrurile aici, pe planeta voastră. Totuşi, fără să te acuz de nimic, pot afirma că ai ascultat discuţia pe care am avut-o astăzi cu tânărul meu prieten, ştii tu care, după vizita la supercomputer şi cred că indirect ai asistat la multe alte discuţii dintre noi.
- Ai dreptate, am asistat; recunosc. Ai nişte idei foarte interesante. Cel puţin mie aşa mi s-a părut. Eşti un tip deosebit; merită să fii ascultat, pentru că nu vorbeşti aiurea, în necunoştinţă de cauză, ştii ce spui.
- Chiar crezi asta despre mine? Îţi mulţumesc pentru apreciere, mă faci să mă simt cu adevărat deosebit. Şi-n final, ce poţi să-mi spui? La ce concluzie ai ajuns? Îmi dai sau nu dreptate?
- În legătură cu ce?
- Cu tot ceea ce indirect ai auzit. Ce poţi să-mi spui?
- Cred că nimic. Oricum, nu m-ai asculta. Sau chiar dacă m-ai asculta, tot n-ai fi dispus să mă şi crezi. Rămâi la părerea ta, n-ai să ţii cont de ceea ce spun eu.
- Greşeşti. Dacă e cazul, am să ţin cont. Şi totuşi, aş vrea să aud şi părerea ta. Deci, ce poţi să-mi spui, sunteţi sau nu artificiali, aşa cum cred eu?
- Şi dacă-ţi voi spune că nu suntem artificiali, ai să mă crezi?
- Nu, desigur. Mi-aş păstra propria-mi opinie.
- Păi, vezi, nu are rost să-ţi spun nimic, pentru că nu accepţi nimic altceva, afară de ceea ce crezi.
- Ba are rost! Să-mi spui adevărul. Să recunoşti că este aşa cum cred eu.
- Nu, nu este chiar aşa, îl contrazise ea.
- Atunci cum este? De ce nu-mi spui tu, să ştiu şi eu?
- Pentru că nu vrei să accepţi ce-ţi spun, îmi impui doar să admit afirmaţia ta, replică ea.
- Asta pentru că nu este adevărat ceea ce spui tu, în timp ce eu mă apropii de adevăr, iar tu ştii acest lucru destul de bine. Nu mă poţi convinge atât de uşor de contrariul, mai ales că nu eşti deloc convingătoare când îmi vorbeşti, ca să te pot crede, să accept ceea ce spui, nu ceea ce afirm eu.
- Dacă ar fi aşa cum crezi şi eu aş şti acest lucru, nu crezi că oricum nu ţi-aş spune? N-aş recunoaşte un asemenea adevăr în faţa ta. N-aş putea.
- De ce nu? întrebă el, cuprinzând-o din nou în braţe, aproape de el.
- Pentru că pur şi simplu, n-aş face-o. Mi s-ar părea poate umilitor, înjositor, sau nu ştiu cum... Iar acum, chiar ar trebui să plec acasă, aşa că, te rog... spuse ea, încercând să se retragă din braţele lui.
- Nu încă! Îmi eşti datoare, o opri el.
- Datoare?! se miră ea.
- Da, afirmă el. Cu un sărut la despărţire. Ce spui?
- Nu, nu cred, se împotrivi ea.
- De ce nu? insistă el.
- Pentru că... De ce ai face-o, de moment ce eşti atât de convins că sunt artificială, nu naturală, ca tine.
- Asta nu mă deranjează deloc, câtuşi de puţin.
- Eşti sigur de ceea ce spui?
- Absolut! Nu spun niciodată ceva de care să nu fiu sigur. Foarte sigur!
- La drept vorbind, chiar pari sigur de ceea ce spui, pari a fi foarte sigur de tine!
- Bineînţeles că sunt. Iar tu eşti o domnişoară drăguţă de pe Proxima, chiar dacă eşti artificială, deşi nu vrei să recunoşti. Ce-i rău în asta? Pe mine nu mă deranjează cu nimic.
- Nici faptul că ne-ar putea vedea părinţii mei?
- Nu, nici asta. Doar ne-au văzut deja o dată. Aşa că...
- Dar pe mine, da, mă deranjează, afirmă Sonya.
- De ce? Din ce motiv anume? Nu pentru că ai fi artificială, în nici un caz. Atunci din care altă cauză? Lasă-mă să ghicesc... Poate pentru că nimeni nu te-a mai sărutat până acum? Pentru că nimeni nu te-a mai strâns în braţe până acum, aşa, ca mine? Ori din altă cauză?
- De unde ştii?! se miră ea, în loc de răspuns.
- Se poate observa, replică el.
- Serios? întrebă ea şoptit.
- Eu, cel puţin, îmi pot da seama destul de uşor... Şi am să afirm că este o greşeală foarte mare ca o fată atât de drăguţă ca tine să nu fi cunoscut tandreţea, dragostea, iubirea, sau sărutul, până la vârsta asta. De fapt, câţi ani ai?
- Tu câţi crezi? îl întrebă ea, aşteptând răspunsul lui.
Însă Lucian nu-i răspunse deloc, schiţând doar un gest prin care să-i dea de înţeles că nu poate aprecia răspunsul corect, de teamă să nu greşească, aşa că ea se hotărî să-l ajute:
- 23.
- 23; ca Ly, nu-i aşa?
- Aşa este, ca ea.
- Mulţi înainte! Şi ce spui, îmi dai ce-ţi cer, ca să-ţi dau drumul?
- Fie. Dar apoi mă laşi să plec, s-a făcut destul de târziu.
- Promit. Şi-ţi spun că poţi avea încredere în cuvântul meu, odată dat.
Lucian o strânse uşor, mai aproape de el, iar sărutul promis fu inevitabil. De data asta, ea, temătoare şi timidă, îşi aşeză braţele pe umerii lui, iar el îi urmări discret, dar atent, gesturile şi reacţiile trupului ei la atingerile lui tandre. După acest sărut, se depărtă puţin de ea, dar nu-i dădu încă drumul din îmbrăţişare, privind-o insistent, fix în ochi. Chiar şi la întuneric, ochii lui mari, expresivi, păstrau acea privire ageră, pătrunzătoare, intimidantă chiar, a cărei putere o resimţi şi Sonya. Tocmai de aceea, încercă să se ferească de privirea lui iscoditoare, care o tulbura până-n adâncul sufletului chiar şi pe ea şi-i aminti cu glas scăzut:
- Luci, mi-ai promis doar...
- Sigur, ştiu, se grăbi el s-o aprobe. Şi după cum ţi-am spus, poţi avea încredere în mine şi-n cuvântul meu. Cu bine, atunci. Sper doar să ne putem întâlni şi mâine seară. Ce spui, se poate?
- Nu ştiu, nu-ţi pot promite.
El îi dădu, în sfârşit, drumul, spunându-i în acelaşi timp, aproape ca un ordin, impunându-i:
- Ne vedem mâine seară, în acelaşi loc, pe la aceeaşi oră. Încearcă, te rog, să iei masa în acelaşi local, ca şi în seara asta. Eu voi fi cu siguranţă acolo. Am să-i conving şi pe colegii mei să servim masa de seară în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Sper că vei veni şi tu, doar n-ai de gând să mă dezamăgeşti.
- Nu ştiu. Prefer să nu-ţi promit nimic, pentru că nu vreau să te dezamăgesc. În orice caz, voi încerca să fiu acolo, voi face tot posibilul să ajung.
- Bine, Sonya. Noapte bună.
- Noapte bună, Lucian. Îţi mulţumesc pentru o seară minunată. Nu m-am simţit niciodată atât de bine ca în această seară, cu voi.
- Mă bucur să aud asta, îi spuse el zâmbind şi se întoarse, pornind încet spre ieşirea din lumea artificială, pe drumul pe care-l ştia.
Sonya trecu peste drum şi se îndreptă spre casă, privind o singură dată în urma ei, observându-l pe Lucian cum dispare-n întunericul nocturn.
Ajungând în tunelul subteran care ducea spre cercul colorat, Lucian îşi aminti de frunza din buzunar, pe care o scoase cu grijă şi o apucă din nou de codiţă, privind-o cu interes, observând că nu păţise nimic, era intactă, ca în momentul în care o rupsese din pom. Bine dispus, fredona în şoaptă o melodie preferată. Pe drum nu se întâlni cu nimeni. Păşea încet, singur, el şi cu frunzuliţa, temându-se să nu deranjeze cu mersul său liniştea adâncă, ce cuprinsese totul în jur.
Mergând, se apropie de locul în care trebuia să fie cercul colorat. Acesta chiar era acolo, aşteptându-l parcă, invitându-l să urce pe suprafaţa lui multicoloră, de parcă ar fi ştiut cumva că Lucian va sosi. El nu se miră de faptul că era „aşteptat”, se urcă pe cerc, neluându-şi ochii de pe micuţa frunză, studiind-o cu atenţie, fiindcă dorea să vadă ce se va întâmpla cu ea când cercul va ajunge sus.
În scurt timp, cercul colorat chiar ajunse, inevitabil, sus, lipindu-se ermetic de solul alb al planetei. De peste tot, fu brusc înconjurat de aburul dens şi alb ca laptele al atmosferei exterioare. Pe el însă nu-l interesa în acel moment aerul ce-l întâmpinase, ci frunza din mâna lui. Ţinând-o deci de codiţă, o privea fără a clipi, iar după doar câţiva paşi pe suprafaţa albă a planetei, se opri să vadă dacă frunzei i se va întâmpla ceea ce credea el că va păţi.
Şi într-adevăr, nu trecu mult timp, până ce frunza deveni brusc neagră din verde, aşa cum se aştepta şi comandantul. După această înnegrire bruscă, fără a fi trecut mai întâi la o culoare intermediară, frunza căzu ca o grămăjoară de prăfuleţ negru, dispărând apoi ca prin farmec, nelăsând nici cea mai mică urmă că ar fi existat vreodată.
Lucian mormăi ca pentru sine ceva, o constatare bizară, deloc menită a-l lămuri asupra straniului fenomen, apoi îşi continuă drumul spre „Pacifis”. Cerul era desigur senin, lipsit de nori, iar întunericul nopţii pusese în totalitate stăpânire pe el; suprafaţa planetei era însă albă şi pustie, ca un imens deşert alb, un deşert lipsit de nisip sau oaze, acoperită de ciudatul material alb, ce semăna mai degrabă a zăpadă, sau, mai bine spus, a gheaţă. O gheaţă albă, netedă ca o oglindă, învăluită de peste tot doar de aburul alb şi dens, ce nu permitea ochilor o imagine clară pe distanţe mari. Oricum, nici n-ar fi avut ce vedea, decât un imens pustiu alb.
Lucian reuşi cu greu să distingă silueta albastră a navei „Pacifis”, unicul obiect de altă culoare în imensitatea aceea albă. Ajuns în navă, Lucian constată că Alex şi Nis se culcaseră deja, îi ascultaseră sfatul, deci nu-l aşteptaseră, aşa că nici el nu-i deranjă. În scurt timp, adormi şi el în rezerva lui, cea cu iniţialele E.L. pe uşă...