*11. O discuţie controversată.

Numai Lia, consilierul misiunii, nu intrase încă, împreună cu colegii ei, în nava lor cea albastră şi confortabilă. Încântată de tot ceea ce văzuse, ea rămăsese să mai contempleze cu privirea tabloul minunat al nopţii de pe planeta Proxima, care o fermeca. Din interiorul „Pacifis”-ului, de pe puntea principală, Lucian, cu privirea-i ageră, de vultur, o zări pe simpatica-i colegă, care nu venise cu ei în navă, admirând în continuare aspectul nocturn al Proximei. Privi câteva clipe bune pe geam, zărind silueta Liei, inconfundabilă pentru el, prin aburul cel alb, fin ca ceaţa, al planetei pe care se aflau, apoi, deodată, fără a-şi da seama de ce, hotărî să mai iasă şi el, măcar pentru puţin timp. Decizia fiind luată, se îndreptă spre ieşire, doar că nu putu scăpa neobservat de curiozitatea colegilor săi.
- Încotro, şefu’? Unde pleci?
- Vreau să ies puţin afară, să iau o gură de aer curat, găsi Lucian un pretext.
- Păi, de abia am intrat în navă; doar ce am venit de afară, şefu’. Am luat destul aer, îi aminti lunganul.
- Ştiu şi eu asta, destul de bine. Vreau însă să mai ies puţin, din nou. Ai ceva împotrivă? Poţi să mă opreşti? Ori trebuie oare să mă justific în faţa ta? Vrei cumva să-mi dai un bilet de voie? întrebă „şeful”, iritat de observaţia lui Nistor.
- Nu, şefu’, desigur. Faci cum doreşti, îi răspunse Nistor.
- Atunci vezi-ţi de treaba ta! Lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce fac. N-am să stau prea mult, dar nu-i nevoie să mă aşteptaţi, voi vă puteţi culca de acum, dacă doriţi, îşi înştiinţă el colegii.
- Păi, nu ne goni la culcare, zise Stela. Dar eşti liber să faci orice vrei, atâta timp cât asta nu ne afectează şi pe noi.
- Să nu te aştepţi însă să mă găseşti tot treaz când te vei întoarce. N-ai nici o şansă; sunt mult prea obosit, ca să stau să-mi pierd timpul cu prostii, aşa că am să mă culc chiar acum, îl anunţă Alex.
- În ordine, bătrâne. Nici n-aveam de gând să-ţi cer să rămâi să mă aştepţi; nici ţie, nici altcuiva, îl linişti Lucian,
- Întrebarea e... Oare ce-i aşa de interesant afară, de ţii atât de mult să ieşi? rosti Maria bănuitoare, privind în treacăt spre geam. Oare colega noastră, Lia?! chicoti năstruşnica blondină, după ce o zărise şi ea pe Lia prin vălul alb ca un fum al atmosferei...
- Nu, bineînţeles, negă Lucian indecis, apoi ieşi grăbit, dispărând şi el în aerul dens, încărcat de dantoniu, spre a scăpa de alte întrebări indiscrete, de acest gen, din partea colegilor săi.
Totuşi, era adevărat că Lia îl atrăgea, îl îndemna parcă să iasă afară, contrar voinţei lui, dar nu dorea să recunoască acest fapt faţă de colegii săi. Ajuns afară, se îndreptă încet, cu paşi uşori, dar siguri, spre colega lui, care nu-l observă, nici nu-l auzi, absorbită de studierea aspectului nocturn al planetei gazdă. Ajuns lângă ea, îi puse uşor braţul pe umăr. Ea tresări şi se întoarse automat spre el.
- Ce cauţi aici?! M-ai speriat... îl înştiinţă ea cu glas dojenitor.
- Cine, eu?! Scuze, zise el, retrăgându-şi braţul. N-am avut intenţia asta. Sincer, îmi pare rău.
- Serios? N-ai avut intenţia asta? Atunci care ţi-a fost totuşi intenţia?
- Nici una... Nu-mi era somn, deci am decis să mai ies, măcar puţin. Nu-i nimic rău în asta, motivă el. Dar tu? Ce faci aici? De ce stai singură? De ce n-ai intrat cu ceilalţi, în navă?
- Ce-i cu atâtea întrebări? Nu sunt la interogatoriu... N-am vrut să intru în navă, doar nu eram obligată. Doream să mai privesc cerul Proximei noaptea, să mai admir puţin stelele.
- Să le admiri? Nu te-ai săturat să le tot admiri? Nu le-ai observat destul oare?
- Nu, nu încă. Sunt atât de frumoase, încât n-am să mă satur niciodată să le tot privesc...
„Nu! Tu eşti atât de frumoasă, încât n-am să mă satur niciodată să te tot privesc... Ah... La naiba! Mă zăpăceşti!” se gândi el; cu voce tare însă, spuse:
- Atunci hai să le privim împreună.
- Drept să-ţi spun... Aş prefera să le privesc singură, să le admir, să le studiez... Stelele astea... Din care nu suntem în stare să recunoaştem nici măcar una singură; mă fascinează! Suntem atât de departe de Terra noastră dragă şi nu putem şti nimic despre ele.
- Mda... Ce ciudat pentru nişte astronomi experimentaţi ca noi. Un sentiment straniu, zise el, deşi, pentru el, mai straniu era sentimentul pe care i-l provoca ea, apropierea ei...
- Asta-i din punct de vedere al specialistului. Dar bineînţeles că n-aveam cum să le cunoaştem, de moment ce n-aveam posibilitatea să le studiem sau să le observăm. Deşi ele, mai ales pentru un ochi neexperimentat, par a fi la fel cu cele ce se pot zări de pe Terra; aceleaşi puncte mici, gălbui, strălucitoare, care străpung timid cerul cu razele lor fine, în bezna nopţii. Atât de asemănătoare şi totuşi atât de diferite... Par doar a fi la fel, dar în realitate nu sunt deloc, pentru că nu sunt aceleaşi. Ştii... N-am observat încă prezenţa vreunui satelit natural, cum este Luna pentru Pământ. Oare Proxima n-o avea nici un satelit natural? Sau dacă-l are totuşi, este oare atât de minuscul, încât să nu poată fi zărit cu ochiul liber? Ce-i acela, o pietricică? Sau are mai mulţi sateliţi? Dar în cazul ăsta, sunt cu toţii mititei, pentru că nu se văd? Oare care o fi motivul pentru care nu-i putem zări? Oare să fie inexistentă prezenţa unui satelit natural al Proximei? Tu ce crezi? Planeta asta are sau nu sateliţi naturali? Putem pune problema asta? întrebă ea.
- Hmm... Cred că da. Ai dreptate. Dar eu... Vezi tu... Nu m-am gândit niciodată la asta până acum, recunoscu el.
- Cum de-a fost posibil una ca asta?! Tu, tocmai tu, care întotdeauna te gândeşti la toate, sau aşa obişnuieşti, îl ironiză ea. Cum de s-a putut întâmpla să nu te gândeşti şi la asta?
- Acest amănunt mi-a scăpat. Dar chiar, ar trebui să-i întrebăm mâine pe Ly, sau pe Nick, despre această problemă.
- Să nu uiţi, îl sfătui ea, la fel de ironic.
- N-am să uit. De fapt, tu ar trebui să-i întrebi, căci tu ai remarcat prima acest lucru, zise el, fără a lua seama la nota ironică din glasul ei.
- Desigur, ar trebui. Dar am să-ţi las ţie plăcerea asta.
- Serios? Îmi faci o asemenea favoare? Plăcere, bineînţeles că o să-mi facă, n-are rost să discutăm, o privi el neîncrezător, încântat de propunere, apoi reluă ideea iniţială, la care nu renunţase: Deci, numai pentru a admira stelele ai rămas afară sau ai avut şi vreun alt motiv?
- Nici un altul. Am preferat să rămân puţin, să mă gândesc în voie, să meditez în linişte, replică ea.
- La ce anume? se interesă el.
- La multe, la orice, la tot, la nimic... răspunse ea vag.
- Şi ai ajuns la anumite concluzii? insistă el.
- De când te interesează şi concluziile altora, cu excepţia celor care-ţi aparţin? îl ironiză ea din nou, privindu-l cu un aer superior. Pentru tine, numai concluziile tale contează, numai ideile tale. În rest nimic, absolut nimic... Totul e nul, inexistent; doar ce crezi tu contează!
- Eşti aspră şi răutăcioasă cu mine, ca întotdeauna. Greşeşti însă! Nu ştii că pe mine mă interesează totul, chiar şi ideile, părerile şi concluziile celorlalţi? Îţi spun încă o dată, poate acum vei reuşi să înţelegi că totuşi, pentru mine contează foarte mult, chiar şi ideile, părerile sau concluziile altora; inclusiv ale tale. Sau, de fapt, mai ales ale tale.
- Hmm... Tu?! Mie-mi spui? Nu mă învăţa pe mine cine sau cum eşti. Te cunosc destul de bine, Don Juan...
- Oare?! se îndoi el. Nu crezi că te înşeli?
- Ştii ce?! Mai bine lasă-mă să privesc stelele în linişte şi să-mi continui meditaţiile. De ce m-ai întrerupt? Cu ce drept mi-ai tulburat singurătatea? De ce nu pot să scap pe nicăieri de tine şi să stau măcar o dată liniştită? îl repezi ea.
- Dar cine sau ce anume te încurcă? Cine te opreşte?
- Tu... Îmi stai în cale. Lasă-mă-n pace, rosti ea cu glas poruncitor.
- Dar nu ţi-am făcut nimic, justifică el. Absolut nimic, nu crezi?
- Ba da. Însăşi prezenţa ta mă indispune, îi trânti ea. Asta mi-ai făcut!
- Ambiţioasă mai eşti... afirmă el.
- Foarte ambiţioasă. Nici nu poţi să-ţi închipui cât, adăugă ea.
- Încerc măcar să-mi închipui... Ambiţioasă, aspră, răutăcioasă, nervoasă, furioasă... dar întotdeauna minunată, la fel de frumoasă, inteligentă, ba chiar şi misterioasă.
- Misterioasă? Eu? replică ea uimită. Atunci, ce-aş putea spune despre tine, domnule maestru al misterelor? Ah... Şi încă un lucru! N-am nevoie de complimente ieftine, din partea ta, să ştii! Mă lasă indiferentă, mai rece decât gheaţa. Ce crezi că rezolvi cu asta?
- Din câte se vede, nimic... Ce-ai spune să privim totuşi stelele Proximei împreună, amândoi? insistă el.
- Aş spune ca şi până acum, că prefer să le privesc singură! Asta-i dorinţa mea personală. Tu strici totul, chiar şi imaginea frumoasă a acestor stele.
- Sunt chiar atât de îngrozitor? zâmbi el.
- Îngrozitor e prea puţin spus. E o exprimare prea blândă pentru a te caracteriza.
- Iar tu eşti rea, constată el cu seriozitate.
- Ai mai spus asta. De ce consideri că aş fi rea? Doar pentru că te tratez pe tine astfel?
- Nu numai din cauza asta... De fapt... Dacă stau să mă gândesc, cred că totuşi nu eşti deloc rea; vrei doar să pari astfel, rea, dură, exigentă, dar te prefaci numai.
- Nu mai spune; faci pe deşteptul, îl repezi ea, însă renunţă momentan la a-l tachina: Auzi... Spune-mi mai bine, în legăură cu misterele... Pentru că tot eşti aici, Luci, ce-ar fi să-mi explici ce însemna toată chestia aia cu bănuielile tale, pesupuneri, sau ce-or fi ele. Ce tot vrei să spui? Ce înseamnă toate acestea? trecu ea la un alt subiect, care i se păru mult mai interesant.
- Nimic, răspunse el, decis să nu-i dezvăluie nimic. De ce mă întrebi?
- Din curiozitate, altfel de ce crezi că te-aş întreba?
- Aaa... Deci, pe lângă faptul că eşti rea, eşti şi curioasă, constată el.
- Eh, şi; ce-i rău în asta? Tu ştii cum să faci ca să stârneşti interesul sau curiozitatea cuiva. Ai de gând să-mi răspunzi sau nu?
- Ştiu şi eu? Depinde. Poate... Numai dacă mă rogi frumos. Altfel nu, puse el o condiţie.
- Să te rog frumos? Eu? Pe tine? Asta nu, în nici un caz! Nici prin gând nu-mi trece.
- Atunci n-ai decât să rămâi aşa, curioasă, că n-am să-ţi spun nimic. Ia-ţi adio de la explicaţiile mele, hotărî el.
- Hai, de ce eşti nepoliticos? Şi nesuferit? Spune-mi, nu face iar pe misteriosul! Ce-ţi trece prin minte? Vrei să-mi spui şi mie? insistă ea.
- Doar dacă mă rogi frumos, repetă el. Ţi-am mai spus o dată: Asta e condiţia mea.
- Fie... cedă ea în cele din urmă. Treacă de la mine. Te rog, poftim! Aşa-i mai bine? Acum îmi spui? Ce înseamnă toată chestia cu posibilii alţi vizitatori veniţi pe Proxima, care nu ar putea fi din altă parte decât de pe Terra?
- Ştiu şi eu ce-ar vrea să însemne? Poate că nimic, făcu el pe neştiutorul.
- Nu fi grosolan! Spune-mi odată, doar te-am şi rugat în cele din urmă, ţi-am făcut pe plac. Sincer, mă interesează. Sunt tare curioasă, stărui ea. Te rog...
- Am pus chiar atât de bine problema asta, încât tocmai tu să devii atât de curioasă?
- Ah, eşti enervant! Spune-mi odată, nu mai tot face ocolişuri, insistă ea.
- Mori de curiozitate să afli... observă el. Ce-ai zice dacă totuşi nu-ţi spun nimic?
- Luci, mă enervezi! Eşti groaznic, remarcă ea. Şi neserios, adăugă mai apoi.
- Îmi place când eşti nervoasă, aşa, ca acum, mânioasă. Devii interesantă.
- Lasă-mă cu chestiile astea şi spune-mi odată ce mă interesează, nu fi nesuferit! Hai, uite, te rog încă o dată, iar de data aceasta te rog frumos. Sincer. Te rog... Ce altceva mai vrei? Spune-mi, te rog, vreau să aflu. Te rog, nu fi rău!
- Insişti atât de mult, încât nu mă pot opune insistenţelor tale, zâmbi el îngăduitor. Dar sincer, n-ar fi prea multe de spus în acest sens. Nu am ce să adaug la ceea ce ai auzit deja. E numai o simplă presupunere de-a mea. Ce altceva ar putea fi?
- Drept să-ţi spun, nu te cred, se îndoi ea. Parcă ascunzi tu ceva, doar ai spus că ai o anumită bănuială, dar e încă prea devreme să faci o afirmaţie, căci deocamdată nu poţi fi sigur de nimic, aşa că mai bine taci. Sunt sau nu cuvintele tale?
- Aşa-i. Ai o memorie bună şi un real talent în a ghici gândurile oamenilor, observă el.
- Asta face parte dintr-una din specializările mele... Aşa că, îmi spui sau nu la ce se referă bănuielile tale? stărui ea.
- Bine, cedă el, devenind brusc foarte serios. Hai să trecem puţin mai departe cu aceste presupuneri. Deci, vrei să recunosc care ar fi bănuiala mea. În acest caz, am să-ţi spun că sunt convins, din anumite motive, că Ly, Nick şi To Kuny nu sunt de pe planeta Proxima. Ba mai mult chiar. Am să afirm că sunt de pe Terra, ca şi noi, nu din altă parte. Asta e bănuiala mea. Nu sunt foarte sigur de ceea ce ţi-am spus, nu sunt absolut convins, dar cred că am dreptate. Rămâne însă între noi ceea ce ai auzit, deocamdată. Ce zici acum?
Lia tresări la auzul acestor vorbe, încercând totuşi să-şi ascundă surprinderea. Oare el, Lucian, auzise cumva ceea ce Ly îi spusese cu o seară înainte? Dar n-ar fi avut cum, doar el stătuse în navă, împreună cu toţi ceilalţi, când ea discutase cu Ly. Atunci ce însemnau oare toate aceste cuvinte ale lui? Încercând să pară cât mai puţin uimită, îl întrebă sfioasă:
- Cum? Ce tot spui? Ce te face să crezi una ca asta? Cum ar putea fi posibil?
- Păi, vezi tu... Cum aş putea să-ţi explic, ca să nu interpretezi greşit? Omul acesta, To Kuny... Îmi pare atât de cunoscut, are o figură atât de familiară, un aer aşa, de pământean... De parcă l-aş cunoaşte de undeva. Parcă l-am mai văzut, recunoscu el.
- Omul?! De ce-i spui om? Dânsul este un locuitor al Proximei, deci, n-ar avea cum să fie un om, de pe Terra, ca noi.
- Nu, Lia! Nu este un locuitor al Proximei, cel puţin nu dintotdeauna. A venit pe Proxima, ca şi noi, nu ştiu de cât timp anume, însă e sigur că e de pe Terra, iar Ly şi Nick au fost aduşi aici împreună cu el, de către el.
- Ce te face să crezi una ca asta? întrebă ea, la fel de curioasă.
- Nu ştiu de ce, dar am impresia certă că l-am mai văzut undeva, mai demult, afirmă el, apoi adăugă îngândurat: Dom’ director...
- Ce-i cu dânsul? nu pricepu Lia.
- Mi-a spus ceva; ceva important, foarte important...
- Ce anume?
- Tocmai asta e, că nu-mi amintesc exact. Nu-mi este clar. Trebuie să mă mai gândesc... Să-mi amintesc.
- Aiurea! şuieră Lia şoptit. Faci pe grozavul, sau pe misteriosul.
- Deloc. Pe bune, încercă el s-o convingă, uitând rapid, din nou, de „dom’ director” şi ceea ce i-ar fi spus acesta.
- Nu se poate, se împotrivi ea în continuare, presupunând: Îţi închipui numai. Ori poate îl confunzi pe domnul Kuny cu altcineva cunoscut ţie, de pe Terra.
- Nu, asta nu! o contrazise el. Am o bună memorie a figurilor. Reţin cu uşurinţă persoanele, n-aş putea să-l confund cu altcineva cunoscut mie, în nici un caz. Nu seamănă cu nimeni cunoscut mie, dar cu siguranţă că l-am văzut undeva, cândva, chiar pe dânsul; trebuie doar să-mi amintesc exact în ce împrejurări anume. Nu puteam însă să-l văd decât pe Terra, căci pe Proxima de abia acum am sosit. Dacă mi-aş aduce aminte unde anume l-am întâlnit, ar fi mai simplu să-mi dau seama, totul ar deveni foarte clar.
- Nu, aşa ceva nu se poate! Cred că totuşi îl confunzi cu cineva care-i seamănă, se împotrivi Lia, susţinându-şi punctul de vedere.
- Dacă stau să mă gândesc bine, dacă ar fi totuşi posibil să-l confund cu cineva cunoscut mie, acea persoană ai fi chiar tu; eşti singura care seamănă cât de cât cu domnul Kuny. Dar să fii sigură că n-aş putea să-l confund pe dânsul tocmai cu tine. Cum crezi că aş face una ca asta? O asemenea gafă... zâmbi el.
- Ce tot spui? Nu găseşti că eşti ridicol? Eu şi domnul Kuny? Să semănăm? De unde ţi-a venit ideea asta stupidă? îl întrebă ea tare mirată, nedumerită.
- Păi, aşa este, dacă ai fi şi tu puţin mai atentă la detalii şi l-ai privi mai bine pe domnul Kuny, poate ai observa şi tu acest amănunt. Ai vedea că îi semeni într-adevăr, foarte mult. De abia acum îmi dau şi eu mai bine seama; da, într-adevăr, îi semeni atât de mult... Aceiaşi ochi albaştri, mici, ageri, frumoşi, aceeaşi privire, aceleaşi trăsături, aceeaşi figură, aceeaşi căutătură; numai că tu, bineînţeles, eşti cu mult mai tânără şi desigur, eşti domnişoară, în timp ce dânsul... Parcă aţi fi aşa, nu ştiu cum să mă exprim mai corect... Tată şi fiică, găsi Lucian termenul pe care-l consideră a fi potrivit.
- Hmm... Ce idee năstruşnică... E adevărat că nu semăn cu tatăl meu, dar de aici şi până la a susţine că eu şi domnul Kuny... Ai multă imaginaţie dacă poţi spune aşa ceva! Iar despre tine, ştii ce aş putea spune? Tu cu cine crezi că semeni, domnule comandant?
- Eu?! Cu mama mea, desigur, afirmă el încrezător. Sunt foarte sigur de asta.
- Tu, cu doamna Enka? Nici gând, îl contrazise ea.
- Asta-i bună! Toată lumea care mă cunoaşte aşa susţine.
- Pentru că nu te-au studiat cu mai multă atenţie, deci, de fapt, nu te cunosc deloc.
- Nu zău?! Ce ştii tu despre mama mea? Nici măcar n-o cunoşti prea bine! N-aţi vorbit des amândouă, iar de văzut, n-ai văzut-o decât de vreo câteva ori, mai mult pe la Institut.
- Dar a fost suficient pentru mine, ca să-mi pot da seama că, de fapt, nu semeni deloc cu ea.
- Şi atunci, cu cine crezi tu că aş semăna? Hai, spune-mi! Cu tatăl meu?
- Cu domnul Enka?! Asta nu, în nici un caz! N-aveţi chiar nimic în comun. Ar fi o prostie din partea mea să spun una ca asta. Dânsul este blond...
- Serios? Dacă nici cu el, atunci cu cine crezi că aş putea se-măna?
- Cu domnul al cărui preferat eşti. Sper că-ţi dai seama despre cine anume ar fi vorba...
- Vrei să spui că aş semăna cu dom’ director Simionescu?! tresări el surprins, apoi se amuză: Hai, că asta-i bună! Aşa ceva n-am mai auzit până acum.
- Auzi acum! Zău că semeni cu domnul director şi încă tare mult. Nu te mira atât!
- Ha... Eşti amuzantă, surâse el. Să ştii că asta-i chiar ridicol. Exagerat de ridicol!
- Ba, deloc. Semeni cu domnul Simionescu chiar foarte mult, se încăpăţână ea. Parcă aţi fi aşa, nu ştiu cum să-ţi spun... Tată şi fiu, utiliză ea formularea lui de înainte.
- De obicei, fiii nu seamănă deloc cu taţii lor, ci mai degrabă cu mamele lor, îi aminti el acest amănunt.
- Da, dar există unele excepţii. Iar tu pari a fi una dintre ele.
- Numai că eu nu sunt deloc fiul domnului director, aşa că, hai s-o lăsăm baltă. N-are rost să discutăm pe tema asta, zise el, nemulţumit de subiect şi de felul în care decurgea discuţia.
- Chiar eşti atât de sigur? În locul tău, n-aş fi atât de sigur. Cine ştie? Nu se ştie niciodată... Nimic nu poate fi sigur.
- Ce vrei să spui?! tresări el, privind-o bănuitor. Ştii ceva în acest sens? Ce anume?
- Nimic, răspunse ea. Decât că semeni cu domnul director, atâta tot. Asta-i sigur!
- Ăsta-i cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit vreodată, afirmă el, cu seriozitate.
- Dar eu ce-aş putea spune despre comparaţia ta? De unde până unde găseşti că aş putea avea ceva în comun cu domnul Kuny?
- Păi chiar semeni cu dânsul! Pe cuvânt! Şi încă foarte mult, întări el.
- Iar tu chiar semeni cu domnul Simionescu, întări şi ea, imitându-l: Pe cuvânt! Şi încă foarte mult.
- Asta-i bună... Eşti tare încăpăţânată. Nu renunţi la ideile tale.
- Ca şi tine, de altfel, completă ea. Hei, ce-ar fi să lăsăm prostiile astea şi să vorbim serios? propuse mai apoi.
- Păi, eu chiar am vorbit serios, foarte serios, preciză el.
- Şi eu, îi spuse ea cu seriozitate în glas. Dar acum spune-mi de ce crezi că l-ai mai fi văzut pe domnul Kuny şi încă pe Terra, pentru că asta mă interesează.
- Pentru că l-am văzut. Sunt absolut sigur! A venit deci de pe Terra, cu câtva timp înaintea nostră, cu siguranţă. Nu ştiu când anume, dar... Cam asta ar fi.
- Nu! E imposibil, continuă ea să se împotrivească. Chiar acceptând presupunerea că ar fi de pe Terra, înseamnă că ar fi plecat de acolo de foarte mult timp, când Ly şi Nick erau micuţi, iar dacă l-ai fi văzut, ar însemna că l-ai fi văzut tot când erai mic, copil, deci, n-ai avea cum să-ţi aminteşti de el, oricât de bună ţi-ar fi memoria.
- Bine, dar... Doar ai auzit şi tu că Nick şi-a amintit că a mai văzut planeta noastră undeva, cândva... N-ar fi avut când şi unde, decât când era mic, chiar pe Terra.
- Asta nu schimbă cu nimic situaţia. E irelevant. Ar fi putut să vadă doar nişte imagini pe furiş, de care şi-a amintit... presupuse Lia.
- Dar eu ştiu că l-am mai văzut pe domnul Kuny şi cu siguranţă că pe Terra, nu în altă parte; trebuie doar să-mi amintesc exact cum şi unde, în ce împrejurări, apoi totul va deveni limpede. Cam asta ar fi. Şi nu poţi să mă contrazici. Sunt sigur, absolut sigur de această afirmaţie. Sunt mai mult decât convins. L-am văzut, figura lui îmi este atât de cunoscută, de familiară; şi nu pentru că ar semăna cu tine... Până la urmă tot voi reuşi să-mi amintesc în ce împrejurări l-am văzut. Oricum, sunt sigur...
- Ah... îl întrerupse ea. Vrei să ştii ce? M-am săturat să te tot aud spunând cât eşti de sigur pe tine. Devii enervant! Şi plictisitor. Mă enervează enorm siguranţa asta a ta, felul tău de a fi, încrederea pe care o ai în tine însuţi, în forţele proprii, în capacitatea ta de a vedea şi judeca totul cu precizie. Eşti cel care nu face niciodată nici o greşeală.
- Ba, fac şi greşeli uneori, însă atunci când le fac, le recunosc, nu mă ascund. Întotdeauna îmi recunosc greşelile, pentru că-mi place să fiu sincer, să-mi asum responsabilitatea faptelor. Pricepi? Sunt corect, de obicei.
- Tu, cel sincer? Şi corect?! Mă faci să râd. Nu te mai tot lăuda!
- Dar nu mă laud deloc, protestă el.
- Ba asta faci mereu, îl contrazise ea. Tu ai întotdeauna dreptate, în tot ceea ce faci sau ce spui, nu se strecoară nici o greşeală niciodată în comportamentul tău, fie ea cât de mică. Tu eşti mereu cel mai corect, ieşi mereu cu faţa curată, indiferent de situaţie, treci cu bine întotdeauna. De asta nu-mi place deloc de tine.
- Dar nu e nimic rău în a fi aşa. Nu văd nimic rău în asta. Ăsta sunt eu, aşa am fost întotdeauna. Nu pot şi nici nu vreau să mă schimb. Tocmai de asta ar trebui să-ţi placă de mine.
- Eu nu sunt ca toţi ceilalţi, îl înfruntă ea. Văd lucrurile puţin diferit.
- Ştiu că nu eşti ca toţi ceilalţi. Nici nu mi-ar plăcea să fii; ţi-ar dispărea tot farmecul aparte pe care-l ai astfel, spuse el, zâmbind binevoitor.
- Nu spune cuvinte mari! Nu rezolvi nimic cu ele. Cel puţin, nu în cazul meu.
- Am observat asta, dar nu strică să-ţi spun adevărul în faţă.
- Care adevăr? Al tău? întrebă ea cu ironie.
- Nu. Cel real, preciză el.
- Aha... Deci susţii că ar exista mai multe feluri de adevăr, constată ea.
- Nu, bineînţeles. Există unul singur, cel care exprimă în totalitate realitatea. În cazul tău, adevărul este că eşti simpatică, drăguţă, inteligentă, misterioasă, ambiţioasă, curioasă... Într-un cuvânt, ce să mai spun? Frumoasă, superbă, atrăgătoare... Na, c-am folosit mai mult de un singur cuvânt... Cam asta ar fi. Vezi, eu sunt sincer cu tine. Îţi spun adevărul, afirmă el.
- Vrei să fiu şi eu sinceră cu tine? întrebă ea.
- Cel puţin o dată... N-ar strica să încerci, o invită el.
- Deci, vrei să-ţi spun adevărul despre tine? Sigur, e clar că vrei... Numai să nu te deranjeze prea mult ceea ce vei auzi.
- Sună de parcă ar trebui să mă pregătesc să aud ceva neplăcut. Dar... Spune-mi, te rog! Sunt pregătit pentru orice. Te ascult! Nu mă va deranja, orice aş auzi, o asigură el. M-ai clasificat deja drept un Don Juan inutil, incapabil, incompetent, incult, indisciplinat... Ce-ai putea oare adăuga? Şi ce-ar putea fi mai rău de atât?
- Mă bucur că-ţi dai seama, pentru că într-adevăr va fi neplăcut pentru tine ceea ce am să-ţi spun. Dar de moment ce vrei să fiu sinceră şi să-ţi spun adevărul, ceea ce cred eu despre tine... ezită ea să intre direct în subiect.
- Hai, spune odată, nu mai tot face ocolişuri, o îndemnă el. Colegii noştri nu sunt prin preajmă, deci, poţi vorbi liber, fără reţineri. O să te aud doar eu, aşa că nu voi avea ce-ţi reproşa.
- Fie... aprobă ea. Dacă insişti atât de mult, am să-ţi spun, deşi te-am avertizat că n-o să-ţi placă deloc. Deci, tu... Matematicianul perfect, omul mereu corect... După părerea mea... Eşti doar arogant nesuferit şi enervant. Eşti încăpăţânat din cale afară, înfumurat, îngâmfat, lipsit de scrupule sau de maniere elegante. Eşti un încrezut fără pereche, lipsit total de modestie şi-ţi place să faci pe grozavul, să te afli în centrul atenţiei. Întotdeauna eşti atât de sigur pe tine, întotdeauna consideri că ai dreptate, că eşti mereu corect, că nu faci niciodată greşeli, iar dacă le faci cumva – ţi le recunoşti imediat, indiferent ce greşeli ar fi. Eşti chiar şi lăudăros, te crezi atoateştiutor; tu le ştii pe toate, cu siguranţă, cu aceeaşi veşnică siguranţă a ta şi desigur, ai dreptate, ar fi imposibil să greşeşti, nu trebuie să te contrazică nimeni, toţi sunt nevoiţi să te aprobe. Cam asta ar fi! Eşti deci un încrezut notoriu, fără îndoială; în plus, cu siguranţă, un mare Don Juan, desigur, indisciplinat, îl caracteriză ea.
- Chiar crezi toate astea despre mine?! se arătă el nedumerit. Îmi pare rău să aud aşa ceva, regret că ai o asemenea impresie despre mine. Deci, după tine, nu sunt doar un Don Juan indisciplinat, incult, incapabil şi incompetent, cum susţineai că aş fi, ci şi toate acestea pe care le-ai adăugat acum... Îmi închipui cum arată dosarul meu, întocmit de tine; dezastruos! Nu crezi că exagerezi, totuşi?
- Nu, eu nu exagerez deloc, se împotrivi ea. Dar tu nu crezi că exagerezi când susţii că ai fi atât de sincer şi corect mereu, când consideri că ai avea dreptate în tot ceea ce spui sau ce faci?
- Eu?! Scuze... Dar nu sunt deloc convins că aş avea întotdeauna dreptate, însă atunci când sunt cu adevărat convins de acest lucru, nu mă întoarce nimeni din drum; odată pornit pe el, nimic nu-mi stă în cale, nimeni nu-mi schimbă ideile sau părerile, oricât ar încerca, oricâte argumente ar avea; nu va reuşi! N-ar avea nici o şansă, nu atunci când sunt ferm convins că aş avea dreptate. Ăsta sunt eu, iar de obicei, chiar am întotdeauna dreptate.
- Tocmai asta încercam şi eu să spun... Mă enervează la culme siguranţa asta a ta, încrederea pe care o ai în tine însuţi, convingerea că ai avea mereu dreptate, în timp ce alţii s-ar înşela; tu însă nu, cu siguranţă... Cine te crezi oare?
- Eu?! Nimeni altul decât Enka Lucian.
- Ah, te rog, nu mai pronunţa numele ăsta în prezenţa mea!
- Scuze, n-am altul... De ce? Ce anume îţi displace la acest nume?
- Posesorul lui. Asta-mi displace! Nu ţi-e clar? replică ea cu un aer superior, dar fără dispreţ.
- Hmm... Eşti grozavă! Aş vrea să te cunosc mai bine. Să-ţi domolesc puţin temperamentul înfierbântat. Să-ţi cunosc sufletul ce se ascunde în spatele acestor vorbe rostite cu mânie, dar fără pic de ură, fără dispreţ, un suflet minunat, cred... De fapt, nu doar cred, ci sunt sigur, absolut convins, ca de obicei, nu-i aşa?! rosti el, zâmbind admirativ, fixând-o neîncetat cu privirea lui tulburătoare, iscoditoare, apoi oftă scurt. Aş vrea să putem fi prieteni, ţi-am mai spus...
- Prieteni? repetă Lia sfidător, aspru, dorind să pară dură. Şi eu ţi-am mai spus: Niciodată! Să te mulţumeşti cu faptul că-ţi sunt colegă. Colegă, doar atât! Nimic mai mult. Ai priceput?
- Nu... Într-o bună zi, odată şi odată, tot am să te îmblânzesc eu, iar atunci va ieşi la iveală Lia, adevărata Laura-Lia, cea pe care acum o ţii ascunsă-n tine, în spatele acestei aparente durităţi, vrând să laşi impresia că ai fi altfel decât în realitate. Vrei doar să pari aşa, dură, rea, fermă, dârză, dar, cred că-n realitate eşti mai bună decât un înger şi mai blândă decât un miel. Şi mai ştii ce? Cred că din multe puncte de vedere, noi doi ne asemănăm, ceea ce nu înseamnă că ai fi incultă, indisciplinată, incapabilă, incompetentă, inutilă, încrezută, arogantă etc. Şi mai cred că într-un fel mă placi totuşi, doar că nu vrei să laşi impresia că ar fi aşa. Cred însă că mă admiri, în felul tău, aşa cum şi eu te admir pe tine, cu diferenţa că eu recunosc asta, în timp ce tu nu. Tu vrei să laşi impresia că mă dispreţuieşti, că nu mă poţi suferi, deşi în realitate nu-i aşa. Pot ghici asta din glasul tău – atunci când îmi vorbeşti, pot să citesc asta în ochii tăi minunaţi – atunci când mă priveşti, sau mai degrabă când te privesc eu pe tine; mai des se întâmplă astfel... În orice caz, simt că nu reprezint pentru tine o fiinţă atât de respingătoare, cum vrei tu să dovedeşti, poate mai mult ţie însăţi, decât mie şi celorlalţi din jur. Dar tu-ţi continui jocul, vrei să-i convingi pe toţi că-i aşa cum spui, însă chiar şi asta-mi place la tine. Iar uneori reuşeşti să te prefaci atât de bine, încât pe moment chiar şi eu cred că ai avea dreptate. Însă nu mă duci tu pe mine... Nu aşa de uşor! Nu mă las dus de nas, nu sunt un tip care să poată fi păcălit de aparenţe înşelătoare, zise el, privind-o tot timpul fix, admirativ.
- Ştiai că ai o imaginaţie bogată?! Toate acestea nu sunt altceva decât numai nişte simple presupuneri de-ale tale, pe care nici măcar n-am să le iau în seamă. Nici n-ar trebui să te ascult, se încruntă ea.
- Şi de ce mă asculţi? Iar încerci să mă păcăleşti. Eşti grozavă, aprecie el. Uneori mă întreb cum reuşeşti toate astea atât de bine? Să pari altfel decât cum eşti în realitate... Nu-i deloc un lucru foarte uşor, la îndemâna oricui. Îţi trebuie multă inteligenţă, agilitate, iscusinţă, isteţime, agerime, ceea ce tu se pare că ai din plin, nu duci lipsă. Nu cred că aş reuşi atât de bine în locul tău să mă prefac. Ai fi o bună actriţă, te-ai descurca de minune, în orice roluri. Dar nu eşti deloc rea; asta o ştiu, cu siguranţă! Şi nu înţeleg deloc... De ce te chinui să te ascunzi sub această mască, a unei persoane dure, dacă tu nu eşti de fapt aşa? Dă-ţi jos masca, Lia!
Ea nu mai spuse nimic. Aproape în tot timpul conversaţiei, Lucian o privise neîncetat, cu o admiraţie ce nu şi-o putea ascunde.
Iar în acel moment, împins parcă de o forţă nevăzută, de o dorinţă ce nu şi-o putu reţine, se apropie de ea şi pe neaşteptate o cuprinse strâns în braţe, încercând s-o sărute. Luată prin surprindere, căci nu se aştepta la aşa ceva din partea lui în acel moment, Lia reuşi totuşi să se ferească. Apoi îl trezi şi pe el la realitate:
- Ce faci, eşti nebun?! Ţi-ai pierdut minţile? Lasă-mă-n pace! Te rog, dă-mi drumul imediat! Ce-ai păţit? Revino-ţi în fire! Nu fi nesuferit, fii tu însuţi din nou! Lasă-mă! Luci, promisiunea ta...
El nu-i dăduse încă drumul, dar nici nu încercă s-o sărute, după aceste ultime cuvinte ale ei... Trezit parcă dintr-o visare ce-l cuprinsese fără voia sa, ca o vrajă, clipi de câteva ori, apoi o fixă iar cu ochii lui mari, expresivi, cu privirea aceea ageră, pătrunzătoare, ca de vultur, ce-i dădea ei fiori reci ca de gheaţă. După câteva momente bune, care ei i se păruseră interminabile, îi dădu în sfârşit drumul din acea îmbrăţişare, spunând, spre justificare:
- Ţi-ai găsit cel mai nepotrivit moment să-mi aminteşti de acea promisiune afurisită! Dar fie... Fie cum doreşti. Scuze... Mi-am pierdut puţin controlul, pentru câteva clipe. Sper să mă ierţi. Dar sincer să fiu, nu regret deloc! Uite, recunosc, de mult doresc să te cuprind în braţe, nu doar când dansăm împreună, la diverse ocazii, să-ţi simt trupul delicat aproape de al meu, să te ţin aşa câtva timp, să-ţi urmăresc reacţiile. N-am făcut-o până acum, m-am abţinut, doar din cauza acelei promisiuni stupide! Acum n-am reuşit... Recunoaşte însă că eşti de-a dreptul provocatoare! Iar mie mi-a făcut de altfel plăcere, o deosebită plăcere...
- Să nu mai îndrăzneşti niciodată! îi ordonă ea pe un ton ridicat.
- Asta rămâne de văzut, răspunse el calm, cu blândeţe. N-am să-ţi promit însă nimic, din nou. Mai ales nu acum, după ce-am încercat deja o dată, va fi mai greu. Data viitoare...
- Să nu se mai repete! Niciodată, porunci ea, întrerupându-l. Ai auzit? Să-ţi fie clar! Niciodată! Pricepi?
- Sigur, comandante! Numai că mă tem că nu voi reuşi să-ţi as-cult ordinele. De altfel, recunosc că am încercat să te sărut, n-a fost o greşeală, chiar am vrut, însă m-am lăsat păgubaş. Şi să nu-ţi închipui că aş fi dat înapoi doar pentru că te-ai ferit de mine, în nici un caz, dar de data asta am renunţat... De mult doresc să te sărut, iar într-o zi n-am să mai renunţ! Şi n-ai cum să scapi de mine, n-ai nici o şansă, nu te poţi împotrivi, ştii asta destul de bine, zise el, gândindu-se la domnul Virgil Stancu; adăugă însă, cu hotărâre în glas: În ciuda acelei promisiuni absurde pe care ţi-am făcut-o; cred că o voi încălca...
- Nici măcar să nu încerci vreodată, îl avertiză ea, furioasă.
- De ce?! Pentru că, de fapt, vrei şi tu? Hai, ai curajul să recunoşti!? o întărâtă el; îi plăcea s-o enerveze, s-o tachineze...
- Ştii că ai tupeu?! Ce îndrăzneală! Să-mi vorbeşti astfel... Însă ţi-am spus şi-ţi repet: Să nu mai încerci niciodată! Niciodată, îl ameninţă ea. Să nu spui că nu te-aş fi avertizat!
- Şi eu ţi-am mai spus: Asta rămâne de văzut. Deci, te-am avertizat şi eu... Mai vorbim noi, rosti el şi se retrase, intrând în navă.
În urma lui rămase Lia, mânioasă foc. Fulgere albastre scăpărau din ochişorii ei micuţi. Se plimbă puţin, singură, pe suprafaţa albă a Proximei, spre a se calma, fără a se îndepărta de „Pacifis”, iar într-un târziu intră şi ea în interiorul navei albastre, doar nu era să-şi petreacă întreaga noapte afară. Toţi dormeau, în rezervele lor. Nu era nimeni pe puntea principală, decât roboţii. Chiar şi Lucian se culcase, sau cel puţin aşa dorea să lase impresia.
Prin urmare, neavând încotro, se retrase şi ea în rezerva ei micuţă, confortabilă, deşi, ce-i drept, cam strâmtă, dar nu putea avea pretenţia să fie mai spaţioasă, de moment ce toţi aveau rezervele de aceleaşi dimensiuni, căci aşa fusese construită nava, spaţiile largi fiind rezervate încăperilor cu o destinaţie mai importantă, nu cabinelor personale în care se odihneau cei şapte membrii ai echipajului. În drum spre rezerva ei, privi câteva clipe spre uşa cu iniţialele E.L.; rezerva lui, a comandantului misiunii.
Într-un târziu se culcă şi ea, după ce-şi adună puţin gândurile dezordonate, instalată confortabil pe salteaua ei comodă...