poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-09-27 | |
*10. „Pacifis” primeşte o vizită.
Conform planului stabilit de Ly Kuny, se îndreptau deci spre „Pacifis”, nava cu care cei şapte tineri călătoriseră timp de aproape şase ani, în drum spre Proxima, nava căreia Ly şi Nick doreau să-i facă o vizită. Aerul dens şi „îmbibat” cu dantoniul cel alb nu le făcea nici un rău, nu le provoca neplăceri; dimpotrivă, era înviorător, revigorant. Cei şapte tineri, împreună cu cei doi roboţi ai lor, mergeau, înso-ţiţi de cei doi fraţi Kuny, îndreptându-se toţi spre „Pacifis”, care-i aştepta tăcută în acelaşi loc, unde fusese amplasată. Ly şi Nick îi admirară câtva timp aspectul exterior, silueta aceea metalică inconfundabilă, acoperită cu gust şi frumuseţe în diverse nuanţe ale culorii albastre, îmbinate cu grijă, peste care era înscris cu litere majuscule argintii, strălucitoare, numele navei, „Pacifis”. Cei şapte tineri aveau cu ce se mândri, nava lor meritând pe bună dreptate să fie lăudată, chiar şi de către nişte locuitori ai planetei pe care sosiseră în vizită, Proxima. Însă cum ei erau modeşti de felul lor, nu se grăbiră să se laude, ci îi poftiră cu politeţe pe cei doi fraţi Kuny în interiorul „Pacifis”-ului, pentru a continua vizita. Ly şi Nick intrară în nava albastră, iar în urma lor păşiră cei şapte membri ai echipajului, împreună cu cei doi roboţi. Iată cum, dintr-o dată, cei şapte tineri se transformaseră din oaspeţi în gazde, iar Ly şi Nick deveniseră ei oaspeţi din gazde, căci, pătrunzând în interiorul navei, aceasta era proprietatea celor şapte, iar fraţii Kuny se aflau pe teritoriu străin aici, deşi tot pe suprafaţa propriei planete; „Pacifis” era însă o mică lume terestră pe suprafaţa albă şi pustie a planetei Proxima. Vizita începuse, inevitabil, cu puntea principală, continuând mai apoi cu cele şapte puternice motoare ale navei, care atunci când erau puse în funcţiune, îi dădeau navei uimitoarea sa viteză maximă cu care călătorea în spaţiile intergalactice. După ce le explicară celor doi oaspeţi despre modul în care funcţionau motoarele, despre rolul pe care-l avea fiecare motor în parte în cadrul întregului mecanism al navei şi despre combustibilul utilizat, domenii în care Alex, Nistor şi Lucian aveau un cuvânt mai mult de spus decât ceilalţi colegi ai lor, cei şapte tineri îşi poftiră oaspeţii mai departe. Ly şi Nick vizitară pe rând încăperile mai importante ale navei albastre, în timp ce cei şapte le explicau cum puteau ei mai bine tot ceea ce era de explicat, dintre gazdele provizorii detaşându-se, evident, tot cei trei colegi mai vechi, Alex, Nistor şi Lucian, „Pacifis” fiind doar capodopera lor, rodul muncii lor, ei fiind constructorii frumoasei nave albastre. Într-un târziu ajunseră şi în camera de comandă, unde era instalat pilotul automat şi tabloul de comandă, care era una dintre cele mai importante încăperi ale navei, fiind situată în imediata apropiere a punţii principale. Din această cameră de comandă, ca şi de pe puntea principală, se putea urmări şi controla orice mişcare efectuată de nava lor, se puteau da comenzile necesare pentru pornirea sau oprirea motoarelor, pentru mărirea sau micşorarea vitezei navei, sau se puteau efectua instrucţiunile pentru schimbarea direcţiei de zbor, sau oricare alte modificări survenite în programul de zbor, cum ar fi trecerea pe comandă manuală, sau revenirea la modul automat (asigurat, evident, de pilotul automat). Tot de acolo se puteau executa manevrele de aterizare, cât şi programarea pentru lansare. Camera de control era prevăzută cu toate cele necesare, dotată cu instalaţii computerizate de înaltă precizie. Tot în camera de comandă (sau de control) era situat şi sistemul radar, sistemul defensiv al navei şi armele ofensive, a căror prezenţă era considerată necesară, pentru orice eventualitate, fiind pe poziţie de luptă, gata oricând să răspundă unui eventual atac, pentru a apăra viaţa membrilor echipajului, cât şi pentru siguranţa şi integritatea navei, pentru a o păstra intactă, în stare bună de funcţionare. Până în prezent însă, ele nu fuseseră folosite, se dovediseră inutile, dar nu se ştia niciodată când sau dacă va fi nevoie de ele; oricum, armele nu puteau lipsi de la bordul unei nave precum „Pacifis”. Sistemul radar urmărea şi intercepta orice mişcare, suspectă sau nu, ce se efectua în afara navei albastre, de jur-împrejurul acesteia, pe o distanţă destul de mare, aşa cum se întâmplase când fusese semnalată prezenţa navei rotunde şi gigantice OSTA-NTS 84, când aceasta se aflase în apropierea „Pacifis”-ului. Sistemul defensiv era constituit dintr-un câmp de forţe electromagnetice de protecţie (scutul protector al navei), care înconjura nava şi era invizibil, fiind capabil să respingă orice atac din partea unor posibili agresori, cât şi foarte rezistent la lovituri violente multiple, cum s-ar putea întâmpla în cazul traversării unui câmp de asteroizi. Acest scut avea deci scopul exclusiv de a proteja nava şi echipajul ei, dar până în acel moment nu se văzuseră nevoiţi să-l utilizeze, deci nu-i verificaseră eficienţa; sperau să nici nu fie vreodată necesar să o verifice. Armele ofensive ce intrau în dotarea navei erau de mai multe tipuri, pentru situaţii diferite; tunuri cu raze laser, bombe şi torpile fotonice, lansatoare de rachete „inteligente” ce-şi „urmăreau” ţinta până-n momentul impactului, arme sonice, chimice şi biologice, fel de fel de proiectile şi alte asemenea „minuni”, cât şi minusculele pistoale personale ale celor şapte, care deşi erau mici, erau extrem de eficiente. Toate aceste arme la un loc aveau o capacitate de distrugere enormă, suficient de mare pentru posibilităţile terestre, de aceea era nevoie de prudenţă şi îndemânare pentru utilizarea lor, dar până în acel moment nici o armă din dotare nu fusese deloc utilizată. Astfel „înzestrată”, „Pacifis” putea fi cu uşurinţă considerată drept o veritabilă navă spaţială de război, dar nu era deloc aşa, misiunea ei fiind una paşnică. Însă prezenţa armamentului nu era deloc inutilă sau exagerată; nu se putea şti ce-i aştepta la un moment dat... După ce văzură şi rezervele celor şapte, vizita era aproape încheiată. Ly spuse: - Îmi place „Pacifis”. E o navă frumoasă, bine dotată. - Îţi mulţumim pentru apreciere, Ly, spuse Lucian. - N-aveţi pentru ce să ne mulţumiţi. Nava voastră este într-adevăr minunată şi merită pe bună dreptate aprecierile noastre, completă Nick cu sinceritate. - Ah, Nick, nu exagera, rosti Lucian. - Nu exagerez deloc. se împotrivi categoric Nick. Ceea ce spun este purul adevăr. Să ştiţi că-mi place „Pacifis” tot atât de mult ca şi surorii mele. Aveţi cu ce vă lăuda. - Ne pare bine că v-a plăcut nava noastră, însă nu ne grăbim cu laudele, zise Lucian. - În orice caz, sperăm că această vizită nu v-a dezamăgit aşteptările. De altfel, am înţeles că părerea voastră despre nava noastră ar fi una bună, observă Mihai. - Să ne dezamăgească, Mihai?! se miră Ly. N-ar avea de ce. Este o navă minunată. Părerea noastră despre ea nu este numai bună, ci mai mult de atât: Foarte bună! - Iar acum, dacă ne-am încheiat vizita, sper că putem să ne retragem liniştiţi, fără să vă mai deranjăm. Hai, surioară! - Un moment, Nick, îl opri glasul blondei Maria, aşa că tânărul Kuny rămase pe loc. Nu vă grăbiţi. Dacă ne permiteţi, vă vom mai reţine puţin, pentru că am mai avea ceva să vă arătăm şi mai ales că nu ne deranjaţi deloc. Bineînţeles, doar dacă mai aveţi puţin timp la dispoziţie. Vă asigur că nu veţi regreta, pentru că nu va fi un timp pierdut degeaba; cu timpul nu-i bine să faceţi risipă, dar vizita aceasta n-a fost încă definitiv încheiată. - Ce-ar mai fi de văzut acum? păru Nick interesat de ofertă; desigur, nu se putea opune invitaţiei blondinei de a mai rămâne. - Multe, chiar foarte multe. Dar pe moment, mă gândeam doar la bibliotecă, îl lămuri pe scurt Maria. - Cum?! Aveţi şi o bibliotecă? se miră Nick, privind insistent spre blondină. - Desigur, îi răspunse însă Nistor. - Şi ţineţi cărţi în ea? interveni Ly, tare curioasă. - Bineînţeles, răspunse Alex. Doar e normal să fie aşa. Altfel cum s-ar putea? Ce bibliotecă ar fi aceea fără cărţi şi ce sens ar avea? Eu, unul, nu cred că ar putea exista o bibliotecă fără cărţi în ea. Nici n-am văzut şi nici n-am auzit până acum de aşa ceva. Şi aş fi tare curios să văd cum ar arăta o bibliotecă fără cărţi... - Cum ar putea să arate? Goală, pustie, îi răspunse Mihai. - Dar a noastră nu e goală, are multe cărţi, iar dacă doriţi s-o vizitaţi, o să v-o arătăm cu plăcere, le spuse Nistor. - Bineînţeles că dorim s-o vizităm, aprobă Nick degrabă, privind apoi întrebător spre sora lui: Nu-i aşa, Ly? - Ba bine că nu, Nick... Sigur că vrem s-o vedem şi suntem chiar foarte curioşi în privinţa ei, adăugă Ly. - Să ştiţi că intenţionat am lăsat biblioteca la urmă. Veţi vedea nişte lucruri interesante, pe care sper că n-aţi avut încă ocazia să le vedeţi anterior, spuse Mihai. Chiar dacă biblioteca noastră nu e foarte mare, vastă; e totuşi suficient de încăpătoare. - Conduceţi-ne acolo, zise Ly. - La bibliotecă, vă rugăm, adăugă Nick. Cei şapte tineri se oferiră să-i conducă pe oaspeţii lor în biblioteca lor modestă, de dimensiuni destul de reduse. Pătrunseră în încăperea în care se afla biblioteca. Interiorul ei era puternic, dar plăcut iluminat. O mulţime de cărţi erau aşezate în ordine, aranjate pe rafturi suprapuse. Ele erau aranjate în ordine alfabetică, după mai multe criterii; spre exemplu, după mărime, conţinut, sau naţionalitatea autorilor. Biblioteca lor era şi un fel de sală de lectură. Era dotată cu aparatură modernă, care ajuta la alegerea cărţii dorite, fiind serviţi cu uşurinţă, la cerere. Ly îşi roti iscoditoare privirea neagră ca noaptea printre teancurile de cărţi înghesuite pe rafturi şi exclamă surprinsă: - Ah, ce de cărţi! Sunt toate de pe Terra? - Normal, da, se grăbi Mihai să-i răspundă. Din altă parte n-am avea de unde... - Dar e minunat, aprecie Ly. Atâtea cărţi de pe Terra, adunate la un loc... Cred că sunt foarte interesante. Poate că voi avea ocazia să le studiez, măcar o parte din ele, dacă-mi permiteţi, desigur. - Poate, dar cu siguranţă, nu acum, zise Lia. V-am adus aici nu doar pentru a vă arăta aceste cărţi, ci şi altceva. Mihai a spus că intenţionat am lăsat biblioteca la urmă, căci veţi vedea nişte lucruri interesante, pe care poate că n-aţi avut încă ocazia să le vedeţi până acum. A avut dreptate; şi nu la cărţi se referea. Veţi vedea ceva, doar dacă nu veţi refuza propunerea noastră. - Ce anume vreţi să ne arătaţi? păru curios Nick. Nu vă refuzăm deloc, ba chiar vă rugăm să nu vă feriţi de noi, să nu ne ascundeţi nimic. Orice ar fi, va fi interesant pentru noi să aflăm. - Am dori să vă arătăm câteva vederi, fotografii, ilustrate, cărţi şi reviste cu poze de pe planeta noastră, îi lămuri domnişoara consilier. - Iar dacă veţi dori, vă vom arăta chiar scurte filme documentare, imagini video color înregistrate pe casete, CD-uri sau DVD-uri, copii perfecte ale unor locuri de pe suprafaţa albastră a Terrei, adăugă Stela. - Vreţi să ne arătaţi imagini de pe planeta voastră?! Bineînţeles că dorim să le vedem, exclamă Ly bucuroasă. - Suntem chiar nerăbdători să le vedem, continuă Nick ideea surorii sale. Noi n-am avut încă prilejul să admirăm imagini ale planetei voastre, până acum, deşi am fi avut posibilitatea, căci pe planeta noastră există diverse materiale cu imagini detaliate ale aştrilor, însă tata ne-a interzis cu desăvârşire, categoric, să le vizionăm pe cele de pe Terra. Pe celelalte le-am studiat cu atenţie; de pe Terra însă n-am văzut niciodată nimic. Şi nici nu ne-am dat seama care ar putea fi motivul acestei interdicţii. - Dacă n-aveţi nimic împotrivă, vă vom arăta noi ceea ce tatăl vostru nu v-a dat voie să vedeţi, spuse Maria. - E normal să n-avem absolut nimic împotrivă, sublinie Nick, privind cu acelaşi interes spre micuţa blondă, care-l atrăsese de cum o zărise, de la bun început. Cei şapte tineri le arătară oaspeţilor lor imagini ale planetei Terra, sub toate formele în care puteau fi arătate, în funcţie de materialele disponibile, adică vederi, fotografii, ilustrate, cărţi, reviste, poze, filmuleţe, imagini video, ba chiar şi un glob de sticlă luminos înfăţişând planeta Pământ, globul terestru geografic, cu dimensiuni reduse la scară. Ly şi Nick erau mulţumiţi că văzuseră toate acestea, iar imaginile Terrei le încântase privirea. Ly spuse: - Planeta voastră e fermecătoare, e magnifică. E minunată! - Într-adevăr, e foarte frumoasă, e superbă! Aveţi cu ce să vă mândriţi. Noi n-am mai avut ocazia să-i admirăm frumuseţile până acum, căci nu ne-a lăsat tata, însă mie mi se pare atât de cunoscută, de parcă aş mai fi văzut-o undeva, cândva... păru să-şi amintească vag Nick, dar tăcu brusc, fără a-şi continua ideea. - Poate chiar ai mai văzut-o undeva, cândva... repetă Lucian, reţinând de îndată formularea lui Nick, ca pe o informaţie valoroasă, o constatare importantă, gândindu-se rapid şi la unele cuvinte ale domnului director, Traian Simionescu, pe care nu şi le mai amintea cu exactitate în acele momente, dar despre care parcă era sigur că ar putea avea vreo legătură directă cu ceea ce spusese Nick. - Nick, s-a făcut cam târziu, interveni Ly, trezindu-l şi pe Lucian din gândurile sale, care i se risipiră ca un abur; nici că-şi mai aminti ce i-ar fi zis dom’ director, iar domnişoara Kuny continuă: Ar fi cazul să ne despărţim de prietenii noştri de pe Terra. Altfel vom întârzia nepermis de mult. - Ai dreptate, Ly. Iar dacă am văzut tot ceea ce era de văzut, am impresia că trebuie să ne retragem, o aprobă Nick, deşi parcă ar mai fi rămas el acolo, în preajma blondinei... - Nick, dacă doriţi, vă putem oferi câteva vederi cu planeta noastră, să le aveţi ca amintire de la noi, se dovedi Nis amabil. - Da, mulţumesc. E un cadou frumos din partea voastră, acceptă Nick fără ezitare. - Nu. Nu cred că le-am putea păstra la noi, protestă Ly. - De ce nu, surioară? se miră Nick. - Pentru că s-ar putea întâmpla să ni le găsească tata, iar atunci... - Aş, Ly, o întrerupse Nick. De ce ţi-e atât de frică de tata? Ştii ce?! Ascultă-mă pe mine! Tata nu-i un monstru. N-are să ne facă nimic dacă va găsi aceste câteva ilustrate la noi. Eu am să le păstrez şi le mulţumesc prietenilor noştri că au avut amabilitatea să ni le dea. Te-aş sfătui să procedezi şi tu la fel. Urmează-mi exemplul! Iar în privinţa tatei, repet, să nu-ţi faci griji fără rost; nu-i deloc rău, ci destul de bun. Chiar dacă la început, poate se va supăra pe noi, totuşi nu ne va reproşa nimic, absolut nimic. - Nick, nu-i bine ceea ce faci. Tata nu se va bucura dacă va da peste aceste vederi. Cred că ar fi mai bine să nu le luăm. Lasă-le aici! O să le putem vedea oricând altădată, când vom veni în vizită pe aici, însă mai bine să nu le păstrăm. - Bine, Ly, dar... - Nick, cred că ar trebui s-o asculţi pe sora ta. Nu vrem să vă creăm neplăceri, mai ales cu tatăl vostru, îl sfătui Nistor, grijuliu. - Ba, eu primesc, decise Nick. Am să păstrez aceste vederi. Iar voi să nu vă faceţi griji, nu ne creaţi nici un fel de probleme, mai ales nu cu tata, îi linişti Nick, luând cele câteva vederi pe care tocmai lunganul i le oferise cu amabilitate, apoi adăugă: Acum chiar s-a făcut cam târziu. Ne pare rău, dar trebuie să plecăm. Oricât de bun s-ar dovedi a fi tata, dacă am mai întârzia pe aici, ar intra serios la bănuieli. Vom reveni de dimineaţă. Ne-am încheiat vizita şi putem afirma că ne-a plăcut foarte mult. Ly a avut o idee foarte bună când s-a gândit să venim aici, iar eu vă mulţumesc pentru cadou. - Dacă vă grăbiţi să plecaţi, nu vă reţinem. Nu vă putem obliga să rămâneţi, contrar dorinţei voastre. În schimb, vă putem conduce până afară, se oferi Lucian galant, zâmbind. Cei şapte tineri îi conduseră pe cei doi fraţi Kuny afară, pe solul alb al planetei Proxima, unde, fără voia lor, redeveniseră oaspeţi, deşi încă se aflau în apropierea albastrei „Pacifs”. Nu se mai simţeau însă în postura de gazde. Încă nu se înnoptase. Mai era puţină lumină. Aerul alb şi transparent pe alocuri ascundea totuşi câteva umbre de întuneric, ca o părere, ce se contura din ce în ce mai clar. Ly şi Nick admirară încântaţi încă o dată înainte de plecare silueta albastră a „Pacifis”-ului, apoi îşi luară rămas-bun de la cei şapte colegi, care le deveniseră deja buni prieteni. Aceştia le răspunseră, după care Ly şi Nick se îndepărtară de nava lor. Cei şapte îi urmăriră cu privirea până în depărtare, atât cât le permise atmosfera albă, până ce ambii fraţi dispărură din raza lor vizuală... Şapte colegi rămăseseră singuri şi îngânduraţi, însă nici unul nu se gândea la somn, la dormit, ci la cuvintele celor doi fraţi. Priveau cum se întuneca treptat. Asistau la un apus, dar nu de Soare, căci Soarele era foarte departe... Astrul care apunea era o altă stea şi se numea Alfa. De aceea, aşa cum şi sistemul planetar din care face parte Terra se numeşte sistemul solar, după numele Soarelui, tot aşa şi sistemul planetar din care făcea parte Proxima era sistemul Alfa, după denumirea stelei centrale. Apusul stelei Alfa, văzut de pe planeta Proxima, era de o splendoare greu de descris în cuvinte. Probabil că localnicii aveau, în limba lor, alte denumiri pentru aceşti aştri, dar ce conta acest amănunt?! Prin vălul alb şi transparent ca ceaţa se putea distinge cum orizontul căpăta culoarea purpurie în diverse nuanţe, iar discul portocaliu al stelei care apunea părea învăluit de aerul dens ca un abur al planetei. Având în vedere dimensiunile Proximei (nu tocmai reduse) şi faptul că era ultima planetă a sistemului, probabil că steaua Alfa era imensă, mult mai mare decât Soarele... În partea opusă amurgului negura grea a nopţii câştiga din ce în ce mai mult teren, la mijloc apărând ca prin farmec o nuanţă de albastru închis ca marea învolburată pe timp de furtună, iar în depărtare putându-se încă zări un mic petic de culoare bleu, albastrul deschis al cerului senin de ziuă. Alfa apusese. Perdeaua întunecată a nopţii se întinsese peste tot, cuprinzând înreg cerul; părea ţesută din cea mai negricioasă culoare şi presărată cu o puzderie de stele, care sclipeau timid, rând pe rând, cu străluciri aurii. Doreau să vadă cum arăta cerul noaptea, văzut de pe planeta Proxima şi-şi satisfăcuseră dorinţa. Era mai mult decât doar interesant, mai presus de închipuirile lor cele mai îndrăzneţe, mai fanteziste. Aerul acela alb, plin de oxigen amestecat cu dantonium (gazul cel nou, necunoscut lor), era transparent şi opac în acelaşi timp, însă bun de respirat pentru ei, dar nu şi pentru locuitorii Proximei, care nu-i puteau rezista şi se protejau împotriva lui. Şi ce privelişte nocturnă minunată pierdeau... Aburul dens al atmosferei dădea un farmec aparte peisajului nocturn, permiţând vederii ochilor celor şapte tineri să treacă dincolo de hotarele sale, să pătrundă adânc în împărăţia nopţii, în necuprinsul tainic al Universului... Priviră apoi spre solul planetei, care era pavat cu acel material alb, lucios. Întreaga suprafaţă a planetei era puternic iluminată, deşi nu se distingea nici o sursă de iluminare pe nicăieri, iar luminile erau proiectate şi reflectate de către solul lucios în toate direcţiile, ceea ce făcea ca luminozitatea să fie sporită, oprită doar de aerul alb, pe alocuri opac. Totuşi, se crea impresia certă că ar fi mijlocul zilei, nicidecum toiul nopţii. Doar stelele de sus aminteau că era noapte; în plus şi negura ce stăpânea bolta cerească... Tinerii din echipajul navei „Pacifis” se gândeau la cupola artificială care constituia acoperişul oraşului de pe acea planetă; un oraş cât o întreagă emisferă terestră. Nici unul dintre cei şapte nu intrase în nava lor albastră, care-i aştepta în linişte. Stăteau afară, privind plini de interes cerul înstelat. Printre toţi aştrii aceia nu zăriră nici unul care să li se pară cunoscut. Stela spuse: - Ce frumos e cerul de aici... Şi ce multe stele... De-am şti măcar numele vreuneia dintre ele... Însă toate ne sunt străine. - Ly e o fată foarte bună, şopti Lia ceva fără legătură cu cuvintele doctoriţei. - Da, o aprobă de îndată Mihai, cu admiraţie, justificând aprecierea: Ne-a spus atâtea despre planeta ei, fără permisiunea tatălui ei... - La fel şi fratele ei, adăugă lunganul. - Dintre toţi aştrii ăştia de aici, chiar nici unul nu ne e familiar, cunoscut. Terra n-o putem vedea, e atât de departe... Să ştiţi că mi-e dor de Terra. Am plecat de aproape şase ani de pe ea... rosti Lucian îngândurat, cu nostalgie în glas, melancolie pe care nu şi-o putea ascunde. - Oricăruia dintre noi îi e foarte dor de Terra nostră dragă, Luci, dar nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de acest sentiment. Încep totuşi să cred că n-avea rost să venim aici, să stricăm liniştea acestei planete, să ne amestecăm în viaţa localnicilor; e o civilizaţie atât de îndepărtată, supusă supratehnicii, însă asuprită de capriciile naturii, constată doctoriţa. - Nu, Stela! N-ai dreptate, o contrazise domnişoara consilier, cu privirea albastră-i visătoare îndreptată spre cerul plin de stele. Dacă nu veneam aici, puteam oare admira în voie cerul de pe Proxima? Aduceam ştiinţei terestre vreun serviciu de mare folos? Ce misiune de o deosebită importanţă îndeplineam rămânând acasă, pe Terra? Pe când aşa... Vezi tu, aşa cred că-i mai bine, aşa toate acestea sunt posibile. - Poate ai dreptate... o aprobă parţial Stela. - Se răcoreşte. Ar trebui să intrăm în navă, propuse Nistor. - Aşa-i. Am stat destul afară astăzi, îl aprobă Alex. Propunerea geografului fiind unanim acceptată, sau cel puţin aproape în unanimitate, intrară cu toţii, sau aproape toţi, în interiorul albastrei „Pacifis”, preţioasa lor navă, mica lor lume terestră, unde urmau să-şi petreacă a doua noapte de când se aflau pe suprafaţa planetei Proxima... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate