*4. Planeta misterioasă.
Uimitoarele afirmaţii ale roboţilor.

Iată deci că-i lăsaseră şi fără propria lor navă. Rămăseseră fără „Pacifis”, pe care o considerau deja pierdută, definitiv, fără posibilitatea de a o recupera vreodată, fără speranţa de a se întoarce vreodată pe planeta lor, Terra... Se aflau pe teritoriul unei planete total necunoscute lor, ce la prima vedere părea pustie şi care li se înfăţişă ca fiind foarte neprimitoare, ba chiar respingătoare. Cu toate că îi aduseseră mai mult cu forţa pe suprafaţa acestei planete, totuşi nimeni nu le ieşi în cale, în întâmpinarea lor. Îi lăsaseră singuri, în voia soartei, în mijlocul necunoscutei planete, unde, probabil, îi părăsiseră. Se vedeau singuri în pustietatea aceea, neputincioşi împotriva gazdelor lor nedorite, care refuzau categoric să li se arate, în imposibilitatea de a putea întreprinde ceva, fără a putea să ducă la capăt misiunea ce le fusese încredinţată, în care omenirea îşi pusese atâtea speranţe deşarte... N-aveau încotro! Trebuiau să se supună gazdelor lor mult mai puternice, superioare... Nici măcar nu-şi luaseră costumele speciale de protecţie din nava lor. De unde puteau să ştie dacă atmosfera acelei planete – dacă era atmosferă – era bună de respirat pentru ei sau era formată din cine ştie ce gaze toxice, ce le-ar putea dăuna sau chiar cauza moartea.
Totuşi, aerul planetei era dens şi nu era incolor, ci alb, dar transparent, sau totuşi era opac, nici nu-şi dădeau prea bine seama cum anume era. Semăna cu ceaţa de pe Pământ, dar cu siguranţă că nu era ceaţă şi pesemne că dacă îi putuseră rezista, aerul era bun de respirat, deci n-aveau a se teme de intoxicaţie sau asfixie. Stela, chimista grupului, exclamă surprinsă, constatând:
- E oxigen! Mult, foarte, foarte mult oxigen, şi respiră adânc şi cu satisfacţie aerul proaspăt şi oxigenat al planetei, care o învioră.
- De unde ştii că-i oxigen? se îndoi Lia de afirmaţia ei.
- Doar sunt specialistă în domeniul chimiei.
- Zău?! Dacă-i aşa, atunci explică-ne de ce e aerul alb şi nu e incolor? Cum se face asta, dacă e mult oxigen? Pare a fi o perdea groasă de ceaţă, spuse Lucian nedumerit.
- Nu ştiu exact de ce. În aer nu este însă numai oxigen. Acesta doar domină aerul. Dar se află şi un gaz nou, necunoscut nouă ca formulă, proprietăţi sau denumire, evident, în proporţii mai mici decât oxigenul, însă acel gaz dă culoarea albă aerului. Ce zici, eşti mulţumit de explicaţie?
- Satisfăcut, Stela, zâmbi Lucian. E o mică diferenţă aici.
- Eşti prea pretenţios, aprecie Stela.
- Nu cred, se opuse Lucian. Vreau doar să aflu cât mai multe amănunte, atâta tot.
- Când voi avea şi alte amănunte, ţi le voi comunica, ţie primul, promise Stela.
- Bine. Mersi, surâse comandantul îngăduitor.
- Ce frumos arată! Parcă ar fi ceaţă. Şi totuşi, nu e ceaţă, se minună Nistor, savurând şi el aerul curat al planetei; ar fi savurat grabnic şi vreo bomboană, dar nu avea la el; le lăsase în navă...
- Nu, doar ce v-am spus! Explicaţia constă în faptul că în aer nu este doar oxigen. Acesta numai domină aerul... începu din nou Stela.
- Bine, bine... Lasă asta! Am auzit-o o dată. La ce bun repeţi? o întrerupse Alexandru.
- Dacă voi mă întrebaţi mereu acelaşi lucru... se apără Stela.
Apoi cercetară cu privirile înfăţişarea planetei. Aerul alb şi dens nu le permitea o observare clară a aspectului general al planetei, dar totul părea pustiu. Nu puteau avea o imagine clară, decât pe o mică porţiune, la distanţe mai mari nu se putea zări decât albul atmosferei. Solul planetei nu era pământ, ci era confecţionat cu precizie dintr-un material alb, uşor strălucitor şi alunecos, care desigur nu era ciment, nici asfalt, dar nici plastic. Cu acest material părea să fie acoperită întreaga suprafaţă a planetei, sau cel puţin atât cât se putea vedea.
- Ia priviţi solul planetei! îi îndemnă Lucian. Alb, neted, atât de perfect... N-are nici cea mai mică fisură, zgârietură sau spărtură. Şi ia ascultaţi! le ceru el, bătând uşor cu piciorul în solul alb.
- Plăcut sunet… aprecie Alex, iar vocea lui răsună bizar în pustietatea aceea, deşi vorbise destul de încet.
- Ce material o fi acesta? Atât de perfect? se întrebă Nistor.
- Nu putem şti. Dar sigur nu e piatră, sau pământ, presupuse Mihai.
- Sigur că nu e, întări Lucian. Seamănă cu gheaţa, dar nu e rece, iar aici nu e frig, deci nu e gheaţă; s-ar fi topit... Pare a fi sticlă, dar e mult prea solidă, prea rezistentă pentru a fi sticlă. Sticla s-ar sparge. Dacă ar fi fost plastic, nu s-ar fi auzit acel sunet plăcut, suav. Nici metal nu pare a fi, e prea fin pentru aşa ceva. Seamănă foarte mult cu o oglindă, dar nu ne putem vedea chipurile în ea, deci sigur nu e oglindă. E atât de straniu...
- Totul e straniu aici, şefu’, adăugă Nistor. Şi totul pare a fi pustiu.
- Însă nu poate fi, se împotrivi Mihai. Altfel cum ne-am putea explica prezenţa acelei nave care ne-a adus până aici? Şi solul acesta, care sigur este făcut de fiinţele ce locuiesc aici...
- Aici, unde?! se miră Alex. O planetă albă, complet albă... Pustie... Nu văd nimic în jur, decât aerul acesta alb şi solul, la fel de alb.
O tăcere adâncă, o linişte aproape absurdă domina peste tot, dând falsa impresie a unei lumi care probabil că fusese odinioară locuită, dar care acum era părăsită.
- Iată-ne aici! Deci, aici suntem, deşi unde anume suntem, n-aş putea spune cu precizie, pentru că de fapt nici nu ştim unde ne aflăm... spuse Lucian. Dar suntem aici şi nici măcar nu ştim ce ar trebui să facem. Să stăm în loc degeaba, nu cred că e cel mai potrivit. Să căutăm, deşi nu ştim prea bine ce anume. Deci, să plecăm! Dar încotro? Încotro să pornim acum? întrebă Lucian, mai mult ca pentru sine, neaşteptând un răspuns din partea colegilor săi, cercetând amănunţit cu privirea aspectul general al planetei, care la prima vedere părea pustie, un imens pustiu alb; îşi continuă nestingherit monologul: Deşi se pare că nu are mare importanţă încotro ne vom îndrepta, peste tot pare a fi la fel, după cum arată aici; înainte, înapoi, la stânga, la dreapta, nu se vede nimic altceva decât aerul acesta alb şi dens, plus solul, la fel de alb. Un imens pustiu alb... Totul pare a fi de curând părăsit, nu se vede, nu se aude nimic, nu se mişcă nimic... Oricum, pe loc nu putem sta, aşa că, fie ce-o fi, să pornim, oriunde-ar fi, să vedem unde vom nimeri, propuse în final comandantul, încheindu-şi astfel monologul.
- Scuzaţi-mă... interveni Robby. Dar dacă nu vă deranjează, v-aş propune să pornim în direcţia aceasta, spuse robotul şi le indică în ce direcţie să o ia.
- Serios? întrebă Lucian nedumerit, dar nu fără încredere. Robby, de ce să pornim în această direcţie? Ce importanţă are? Fii, te rog, puţin mai explicit, ca să ne poţi lămuri şi pe noi.
- Pentru că acolo vom găsi ceea ce căutaţi, preciză Robby.
- Ceea ce căutăm?! repetă Lucian şi mai nedumerit. Ce vrei să spui cu asta? Ce vrea să însemne acest lucru?
- Că-i veţi găsi pe locuitorii acestei planete pe care ne aflăm acum şi veţi lămuri câteva dintre problemele care vă neliniştesc, răspunse de data aceasta Felix.
- De unde ştii asta? întrebă Lucian.
- Felix are dreptate. Îi veţi găsi pe locuitorii planetei, întări Robby.
- Dar de unde ştiţi că într-acolo trebuie să pornim ca să-i găsim pe locuitorii planetei? Nu se vede nimic deosebit, care să ne atragă atenţia într-acolo. Peste tot este la fel, dar dacă voi spuneţi să pornim în acea direcţie, aşa vom face, deşi nu pare a avea importanţă dacă vom porni în acea direcţie, ori în alta. Stânga, dreapta, înainte, înapoi, est, vest, nord sau sud, direcţiile nu par a avea vreun sens aici. Planeta asta pare pustie, îşi spuse Lucian părerea.
- Dar nu este pustie, afirmă Robby, sigur de sine.
- Bine, dacă voi spuneţi aşa, atunci aşa să fie, acceptă Lucian afirmaţia celor doi roboţi.
Porniră în direcţia indicată de cei doi roboţi. Mergeau în acea direcţie de aproape o jumătate de oră, dar nu găsiră nimic interesant şi nu văzură altceva decât imensul deşert alb. Probabil că nimic de acolo nu le-ar fi atras atenţia, dacă nu s-ar fi întors întâmplător şi n-ar fi zărit prin vălul alb al aerului dens ca o ceaţă, cu ochii lor, scris pe o tăbliţă a unui indicator, a cărui săgeată arăta exact direcţia în care mergeau ei, un scurt mesaj într-o limbă foarte cunoscută lor, o limbă „pământeană”. Pe tăbliţă, spre surprinderea şi stupoarea lor, erau înscrise cu litere majuscule de tipar, următoarele cuvinte: „WELCOME TO THIS PLANET!”
- Ia te uită, bre... Un mesaj de bun venit, remarcă Nistor.
- Şi încă în limba engleză, limbă de circulaţie internaţională pe planeta noastră, adăugă Lia. Un mesaj în engleză...
- Mda... Întrebarea este dacă ne e adresat nouă? se arătă suspicios Lucian.
- Cui altcuiva? Nu văd pe nimeni altcineva în pustietatea asta, răspunse Lia.
- De altfel, s-ar putea să ne fi înşelat în privinţa lor şi să nu fie atât de răi cum ne-am închipuit noi iniţial. S-ar putea să nu fie războinici. S-ar putea să aibă intenţii paşnice cu noi, spuse Nistor ceea ce credea el.
- Şi atunci „Pacifis”? De ce au luat nava noastră cu ei? se îndoi Lucian de bunătatea „gazdelor”.
- Or fi având ei motivele lor destul de serioase. Nu trebuie să-i acuzăm, spuse şi Maria, îngândurată.
Mergând puţin mai departe, găsiră acelaşi mesaj scris, de astă dată, în limba franceză: „SOYEZ LES BIENVENUS AU CETTE PLANÉTE!”
- Eh, bine că n-au uitat să ni se adreseze şi-n franceză... Se putea să uite ei vreun amănunt? Nu, sigur că nu se putea, comentă Nistor.
- Să mergem mai departe! Poate că găsim şi alte mesaje de genul acesta, propuse Mihai.
Şi s-a dovedit că Mihai a avut dreptate. Ceva mai încolo, acelaşi mesaj, scris cu majuscule pe o tăbliţă, „atârnat” pe un indicator, era aşternut în limba română: „BINE AŢI VENIT PE ACEASTĂ PLANETĂ!”
- Ia te uită, şmecherii... Ni s-au adresat chiar şi-n limba noastră naţională. Ştiau deci că vom veni aici, spuse Alex.
- Probabil că i-au anunţat cei din nava aceea, cu care am călătorit fără să vrem, îşi dădu părerea Nistor.
- Se poate. Dar de unde cunosc ei limba engleză sau franceza? Şi de unde până unde cunosc chiar şi limba română? întrebă Lucian nedumerit.
- Chiar... De parcă ar fi ştiut că suntem de pe Terra, presupuse Mihai.
- Da... De parcă ar fi ştiut dinainte că vom veni. Doar au trimis nava aceea după noi. Că doar n-o fi venit ea singură, din proprie iniţiativă, îşi spuse şi Maria părerea ei.
- Ai dreptate, Maria. Deci, ne-au şi întâmpinat. Asta înseamnă că ne consideră oaspeţi de seamă, spuse Stela.
- Mda... Ne-au întâmpinat numai pentru a ne aduce aici cu forţa şi pentru a ne împiedica să ajungem pe Proxima. Asta presupune că ştiau şi unde vrem să ajungem, zise Lucian.
- S-ar putea să fie şi aşa, şefu’, spuse, evident, Nistor.
- S-ar putea, dar cine ştie... Şi cine or fi ei... Sunt mai avansaţi decât noi. Doar aţi văzut ce navă, ce aparatură... Iar acum, iată că ştiu şi cine suntem noi, de unde venim, unde vrem să ajungem, ba chiar şi limbile pe care le vorbim, în timp ce noi nu ştim nimic despre ei, rosti Lia, cu o oarecare admiraţie în glas faţă de gazdele necunoscute.
- Dar oare de ce nu ne-au întâmpinat, dacă ştiau că vom veni? De ce nu se arată? Dacă sunt atât de avansaţi, de ce se ascund de noi? Ne-au lăsat aceste mesaje într-un chip atât de misterios, iar ei nici măcar nu s-au arătat, păru Stela nedumerită de acest amănunt.
- Probabil că nu vor să-i cunoaştem sau ne-au lăsat să-i descoperim noi singuri, fu de părere lunganul.
- Mistere greu de elucidat... murmură comandantul. Oare ce contează? Noi n-am vrut să venim aici. Ei ne-au adus aici. Noi am vrut să ajungem pe Proxima, nu aici, dar acum ce contează? Bine că am găsit viaţă aici, doar asta căutam de fapt... Dacă pe Proxima nu găseam nimic? Dacă Proxima era o planetă pustie, ce rost avea s-o explorăm? Şi apoi, în final, lucrurile se vor lămuri singure, rând pe rând, toate. Se vor clarifica ele cumva până la urmă, una câte una. Trebuie doar să avem puţină răbdare.
- Ai dreptate, Luci... Cel puţin aici am găsit viaţă. Dar oare ce planetă o fi asta?! Parcă mai contează ce planetă este? Vom afla acest amănunt când îi vom găsi pe locuitorii ei, spuse Alex.
- Dacă stau să mă gândesc mai bine... Nu-i aşa, bătrâne! Contează ce planetă e, se autocontrazise Lucian; continuă: Am greşit înainte, spunând eu însumi că nu contează... Ni s-a dat o misiune specială, pe care trebuie să o îndeplinim. Ni s-a spus să mergem spre Proxima pentru a o cerceta, nu altundeva! Avem această responsabilitate, iar eu am poate chiar mai mult decât voi această răspundere, având în vedere încrederea ce mi-a fost acordată. Într-un fel, sunt direct răspunzător de reuşita misiunii, iar reuşita misiunii noastre constă în a ajunge pe Proxima, nu în altă parte. Dacă aceasta nu este Proxima, va trebui să o căutăm şi să ne ducem acolo. Chiar dacă acolo nu vom găsi nimic, cel puţin vom avea satisfacţia de a ne fi îndeplinit misiunea încredinţată. În cazul în care nu vom găsi viaţă pe Proxima, ne vom întoarce aici, vom încerca să ne împrietenim cu locuitorii acestei planete şi numai după aceea vom pleca înapoi spre Pământ. Le vom spune că pe Proxima n-am găsit nimic, dar că pe o planetă care se află în apropierea Proximei – dacă o fi aşa – există viaţă. În cazul în care şi pe Proxima vom găsi viaţă, vom rămâne acolo atâta timp cât ni s-a spus iniţial, însă la întoarcerea spre Terra, ne vom abate puţin din drum şi vom trece şi pe aici, pentru a afla câteva lucruri şi despre această ciudată civilizaţie. Dar înţelegeţi voi? Principalul nostru obiectiv rămâne oricum Proxima. Această planetă şi civilizaţia ei cad pe planul secund, spuse comandantul, în care se trezise brusc spiritul responsabilităţii.
- Ai dreptate... îl aprobă Maria. Dar oricum ar fi, înainte de orice trebuie să aflăm ce planetă este aceasta, trebuie să luăm contact cu locuitorii acestei planete. Trebuie să-i rugăm să ne înapoieze „Pacifis”-ul, Luci! Altfel cu ce-ai vrea să mergem spre Proxima? Pe jos?! Şi apoi, aducându-ne aici într-un mod atât de misterios, ne-am dezorientat complet. Mai ştie careva încotro este Proxima? Trebuie să-i întrebăm unde ne aflăm, la ce distanţă şi în ce direcţie se află Proxima şi alte câteva mici amănunte, mai multe despre Proxima, mai puţine despre ei. Apoi va trebui să le promitem că după ce vom termina cu explorarea Proximei, vom reveni şi aici, pentru a face o vizită amănunţită şi acestei planete. Eu aşa zic să procedăm, propuse blonda.
- Ai dreptate, blondo. Mai întâi de toate, trebuie să aflăm cu orice preţ ce planetă este aceasta, sublinie Stela.
- Scuzaţi-mă... interveni Felix M-51, întrerupându-i din meditaţiile lor. Dar aceasta este tocmai planeta Proxima! afirmă robotul, sigur de ceea ce spunea.
La auzul unei asemenea afirmaţii, toţi rămaseră uimiţi, înmărmuriţi. Se uitau nedumeriţi spre Felix, chiar şi Mihai. Şocaţi, se opriseră toţi şapte pe loc, iar câteva clipe bune nu spuseră nimic.
- Vorbeşti serios, Felix?! zise Mihai într-un târziu. Eşti foarte sigur de acest lucru? Spune-mi, te rog... Este ceva foarte important! Doar ştii că am încredere în tine. Cum poţi afirma asta?
- Vorbesc foarte serios. Aceasta este Proxima! repetă Felix scurt, dar cu siguranţă şi se retrase.
- Felix... Felix, vino aici! De unde ştii? Felix! strigă Lucian.
Dar Felix M-51 parcă nici nu-l auzi. În locul lui se prezentă celălalt robot:
- Aceasta este Proxima, planeta pe care o căutaţi, întări Robby.
- Robby?! Şi tu?! Eu vă cred, dar de unde ştiţi? îi întrebă Lucian, complet nedumerit.
Dar nici Robby, nici Felix M-51 nu se înapoiară ca să le dea răspunsul aşteptat.
- Poate că au dreptate, presupuse Mihai.
- Tot ce se poate, Mihai. De fapt, nici n-am susţinut că n-ar avea dreptate... Dar de unde ştiu ei? Vezi tu, asta mă interesează pe mine... E curios! Ciudat, nu ţi se pare? spuse Lucian gânditor. Deci, chiar să fie aceasta Proxima? O fi, dacă roboţii aşa susţin...
- Dacă ar fi aşa, ar fi pur şi simplu minunat! Aici, Proxima... Ar fi minunat să fi nimerit chiar pe Proxima. Ar însemna că pe această planetă există viaţă. Ar însemna că ne vom îndeplini misiunea şi că nu am avea de ce să ne facem probleme fără sens, spuse Nistor entuziasmat, cuprins de speranţă, plin de optimism, iar ochii lui albastru-verzui sclipiră voioşi într-un mod bizar.
O luară drept înainte, neştiind unde vor ajunge. Dar nu zăriră nimic altceva decât imensul pustiu alb ce-i înconjura din toate părţile. Roboţii erau în faţă, iar ceilalţi îi urmau fără să şovăie. Mergeau tăcuţi, fără să se grăbească, încercând să afle cu privirea ceva interesant, care să le atragă atenţia, iar sub paşii lor, suprafaţa netedă şi albă, lucioasă ca o oglindă în care nu-şi puteau oglindi chipurile, răsuna încet în ritmul paşilor lor, producând un sunet slab, melodios, plăcut auzului, însă abia perceptibil, fiind de altfel singurul „zgomot” ce putea fi distins în liniştea aceea de nepătruns, netulburată decât de sunetul produs de paşii lor. Suprafaţa netedă, albă, semăna cu gheaţa, după cum spusese comandantul, dar cu siguranţă nu era gheaţă, căci nu era rece, iar temperatura atmosferică nu era deloc scăzută, nu era nici prea frig, nici prea cald; era plăcut. Gheaţa s-ar fi topit rapid la această temperatură.
Deodată zăriră un cerc colorat alcătuit din acelaşi material lucios, dar care nu era alb, ci în mai multe culori, anume şapte, aşezate în această ordine: roşu în centru, verde, alb, albastru, galben, maro şi negru la margine. Se strânseră cu toţii în jurul cercului colorat. Respirau adânc aerul pur, foarte curat, al unei alte planete, un aer total nepoluat. Prezenţa acelui ciudat cerc le stârni curiozitatea. Doar roboţii nu păreau a fi deloc impresionaţi, de parcă ar mai fi văzut zilnic mii de astfel de cercuri. Roboţii păşiră în centrul roşu ca focul al cercului. Ceilalţi îi urmară uimiţi, însă fără a spune nimic. Când ultimul dintre cei şapte tineri puse piciorul în mijlocul roşu al cercului colorat, acesta se desprinse brusc de restul solului şi se îndreptă rapid în jos, spre interiorul planetei, zburând prin aer parcă, în linie dreaptă. Toţi priviră uimiţi în jur, nepricepând nimic. Numai roboţii, foarte siguri pe ei, se comportau ca nişte gazde, părând a cunoaşte totul pe această planetă. Misterios, foarte misterios... Şi cu câtă siguranţă le spuseseră că această planetă era chiar Proxima. Poate că aveau dreptate, dar după cum spusese Lucian, de unde ştiau ei oare? De unde ştiau roboţii atâtea lucruri? Iată că inteligenţa artificială întrecuse în perspicacitate inteligenţa celor care i-au creat pe roboţi, oamenii, inteligenţa umană.
Deodată, cercul colorat se opri. Cei şapte colegi se întrebau nedumeriţi ce să facă? Nu şi roboţii, care coborâră de pe cerc. Ceilalţi îi urmară. Cercul eliberat se îndreptă rapid în sus şi se lipi la locul său, de unde provenise. Săli întortocheate îi înconjurau din toate părţile. Iată deci, o civilizaţie subterană...