*106. Echipajul.

Frumoasa navă spaţială albastră pornise deci în cucerirea spaţiului infinit. De destul de mult timp nu mai putea fi zărită de pe Terra, nici cu ochiul liber, nici cu instrumente de specialitate performante, iar fiindcă se depărtase de sistemul solar foarte mult, nu se mai putea stabili nici măcar legătura audio sau video. Din navă, Terra nu mai putea fi zărită deloc, nici măcar ca un simplu punct micuţ şi galben, amestecat printre toate celelalte milioane sau miliarde de stele mici şi gălbui ale Universului, care înconjurau nava din toate părţile. Cu pasagerii „Pacifis”-ului (ca să le spunem aşa), aţi făcut deja cunoştinţă. Rămâne numai să aflaţi câteva amănunte despre ei, deşi probabil sunt deja foarte cunoscute şi acestea. Iată însă:
Mai întâi, cei doi roboţi, Robby şi Felix M-51, despre care s-a vorbit destul de puţin. Ei erau nişte roboţi extrem de dotaţi, inteligenţi şi îndemânatici, ambii construiţi de Mihai, informaticianul echipajului. Ca orice robot, aveau o memorie vastă, inegalabilă. Puteau da orice informaţii, din diverse domenii. Cunoşteau toate limbile posibile, bineînţeles, cu excepţia vreuneia nouă, despre care n-aveau de unde să ştie că ar exista. Aveau creier electronic şi deci, o gândire artificială, dar ceea ce era bine, era că puteau totuşi să gândească. Ei vorbeau în felul lor, cu glasul acela metalic, rece, dur. Se puteau deplasa cu uşurinţă, fiind bipezi; aveau un mers apropiat omului, ca şi aproape întreaga lor înfăţişare, fiind asemănătoare, pe cât posibil, omului. Cei doi roboţi aveau un rol destul de important în cadrul misiunii. Ei trebuiau să-i ajute pe membrii echipajului în situaţii dificile, să-i scoată din impas, în memoria lor vor fi înregistrate toate datele sau informaţiile importante de pe parcursul misiunii, cât şi observaţiile efectuate în cursul zborului spaţial de şase ani dus spre Proxima, sau a celor de pe drumul de întoarcere, cât şi a celor ce vor fi efectuate pe suprafaţa planetei Proxima în cursul anului pe care îl vor petrece toţi pe planetă. Desigur că, pentru siguranţă, toate aceste informaţii vor fi înregistrate şi pe calculatoare, benzi video sau fotografii, vor fi filmate, în cazul unor fenomene vizibile, iar în cazul semnalelor ce nu puteau fi captate decât ca nişte sunete, vor fi înregistrate pe casete audio, sau pur şi simplu înscrise de mână pe caiete, registre, dosare, rapoarte ştiinţifice, ori trecute în jurnalul de bord al navei de către cei şapte colegi, deşi în acest jurnal se treceau doar evenimentele cele mai importante. Cei doi roboţi erau una dintre cele mai mari cuceriri ale ştiinţei, cea mai mare invenţie a geniului uman, dacă nu s-ar lua în consideraţie excelentele nave spaţiale care aveau posibilitatea de a prinde viteze superluminice şi a călători în spaţiul intergalactic, cum era şi cazul „Pacifis”-ului, fără de care o asemenea călătorie până la planeta Proxima ar fi fost de-a dreptul imposibilă, irealizabilă. Dar fiindcă inteligenţa umană crease şi aceste nave, iată că o călătorie până la îndepărtata planetă din sistemul Alfa era pe cât se putea de posibilă.
Iată acum câteva lucruri mai detaliate şi despre restul echipajului, constituit, după cum se ştie, din: Enka Lucian – comandantul misiunii, matematician, 21 de ani; Ristea Mihai – şeful securităţii misiunii, informatician, 18 ani; Stancu Laura-Lia – consilierul misiunii, psiholog şi psihiatru, 20 de ani; Stejăran Stela-Anca – medicul echipajului, doctor, 23 de ani; Stoica Maria – cercetător ştiinţific, specialist în biologie, aproape 19 ani; Harris Nistor – cercetător ştiinţific, specialist în geografie, 22 de ani; Ştefan Alexandru – cercetător ştiinţific, specialist în ingineria genetică, 25 de ani. Toţi erau tineri necăsătoriţi, singuri la părinţi. Şi să începem cu:
Enka Lucian – comandantul misiunii şi al navei spaţiale „Pacifis”, deci conducătorul de zbor al echipajului. Data naşterii era 29 februarie 2064, în zodia peştilor, în municipiul Craiova. Nu-şi putea serba deci ziua decât din patru în patru ani. Avea 1,86 m înălţime şi 76 kg la data plecării de pe Terra. Părinţii săi erau Iulian şi Diana Enka. În vârstă de numai 21 de ani, brunet, cu ochii căprui, expresivi, cu o privire tulburătoare, iscoditoare, ageră, ca de vultur, ce părea că pătrunde până-n interiorul sufletului, ghicind parcă şi gândurile cele mai ascunse, tânărul comandant era înalt, dar nu foarte (în nici un caz nu ca Nistor). În plus, era plăcut, prezentabil, cu o ţinută impecabilă, întotdeauna elegant, bine pus la punct, îngrijit. Avea o figură plăcută, era chiar atrăgător, ca de altfel toţi ceilalţi, însă el ceva mai mult decât colegii săi, de aceea fusese clasificat de către colega lui, Lia, drept un mare Don Juan, aşa cum se vorbea frecvent despre el şi prin Institut. În realitate însă, mai mult fetele se ţineau scai după el, decât invers, fiindcă era tare chipeş şi manierat, părând a fi un tip interesant şi o bună „partidă” pentru oricare domnişoară. Era un bun conducător, ştiind să-şi impună punctul de vedere, atunci când era necesar, iar acesta era probabil unul dintre motivele de care se ţinuse cont când fusese desemnat în funcţia de comandant. Răspundea deci de reuşita misiunii spaţiale spre planeta Proxima mai mult poate decât ceilalţi, fiind direct răspunzător de tot ceea ce se întâmpla, dar cu siguraţă se putea descurca. Lucian era astronom şef, matematician, tehnician, proiectant, inginer constructor de nave spaţiale şi nu numai, bun cunoscător al electronicii, ca şi al informaticii, deşi nu se folosea des de avantajul oferit de tehnologia electronică modernă, avansată, iar de curând devenise şi astronaut. Avea multe alte cunoştinţe din diverse domenii ale ştiinţei, dar nu numai ale ştiinţei, însă nu cunoştea limbi străine, de nici un fel, fiindcă nu-l pasionase studierea lor. Dacă s-ar fi ocupat însă de studierea lor, în mod sigur ar fi ştiut aproape la perfecţie mai multe limbi, fiind capabil de asemenea performanţe. Aşa însă, doar înţelegea, destul de bine, engleza şi franceza, dar de vorbit, nici gând. Priceput, îndemânatic, descurcăreţ, era totuşi înţelegător, sociabil, popular, comunicativ, cu o fire deschisă şi prietenoasă. Nu era deloc încrezut, nici timid, nici lăudăros, dar nici modest. Inteligent, capabil, prevăzător, precaut, calculat şi calm, doar rareori îşi pierdea controlul, sau stăpânirea de sine, pe care însă şi-o recăpăta cu uşurinţă în scurt timp, deci nu era nervos. El avea unele idei fixe, dar care erau aproape întotdeauna corecte. În plus, avea o intuiţie deosebită, deşi nu se baza doar pe instinct, ci şi pe fapte concrete; îi plăceau dovezile solide, nu presupunerile, incertitudinile. Curios din fire, dorind întotdeauna să afle cât mai multe, nu se mulţumea niciodată cu puţin, cerceta totul cât mai amănunţit, pătrunzând până la cel mai mic detaliu, pe care cu mintea lui ageră îl transforma într-un amănunt important. Temperamentul său neastâmpărat, agitat, năvalnic, îl îndemna, îi impunea parcă să facă mereu câte ceva, nu putea sta în loc o secundă, mereu îşi găsea altceva de făcut, numai să nu stea degeaba, sub nici o formă, odihnindu-se de obicei cam puţin. Ştia să fie sever şi exigent numai când sau dacă era nevoie, iar uneori era chiar pretenţios, însă de obicei nu era deloc dur. Însă întotdeauna era mândru, sincer, cinstit, prietenos, gata oricând să dea un sfat bun sau o mână de ajutor. Nu se dădea în lături de la nimic. Îi plăcea munca, oricât l-ar fi solicitat, sub orice formă, atât cea intelectuală, cât şi cea fizică, depunând multă pasiune în tot ceea ce făcea, străduindu-se ca totul să iasă cât mai bine, nelăsând nimic neterminat. Ştia să se facă remarcat, să-şi facă prezenţa agreabilă, în orice situaţie, de aceea câştiga repede simpatia celor ce-l cunoşteau, îşi făcea peste tot prieteni, din orice fel de oameni, era peste tot apreciat şi lăsa mereu o impresie bună, oricui; nimeni nu-i putea reproşa vreodată ceva, deoarece caracterul lui părea a fi ireproşabil. Îşi respecta întotdeauna promisiunile, iar corectitudinea nu-i putea fi pusă la îndoială. Îi plăcea să fie punctual şi uimitor de sincer; trata totul cu seriozitate, direct, pe faţă, fără ocolişuri inutile. Lucian era deci un om deosebit, cu multe calităţi şi puţine defecte; probabil era potrivit ca el să fie comandantul.
Ristea Mihai – cel mai tânăr dintre cei şapte colegi, nu avea decât 18 ani (pe care de abia-i împlinise, de curând), ceea ce nu-l împiedica totuşi să fie şeful securităţii misiunii, deci al doilea în echipaj, imediat după comandant, deşi cei şapte tineri nu acordau prea mare importanţă acestor amănunte. El se născuse pe data de 30 iulie 2067, în zodia leului, în municipiul Craiova. Avea 1,79 m înălţime şi 75 kg. Părinţii săi se numeau Emilian şi Marilena Ristea. Mihai era un astronom desăvârşit, ca şi specialist în informatică (profesia lui de bază), cibernetică, tehnică de calcul, deoarece computerele, roboţii, în general, inteligenţa artificială, erau marea lui pasiune, ce se transformase treptat într-o muncă plăcută, de care nu se mai putea lipsi şi căreia i se dedicase cu devotament. Tocmai din această cauză, computerele nu aveau secrete pentru tânărul informatician. El mai era şi astrofizician, dar avea multe alte cunoştinţe din diverse domenii ale ştiinţei, dintre care, evident, nu lipseau astronomia şi electronica. Mihai mai era un bun cunoscător al limbilor franceză şi engleză. Ca înfăţişare, avea un aspect mai mult decât plăcut, era un tânăr frumos, înalt, brunet, cu ochii mari, albaştri, ca cerul senin, cu o privire visătoare, romantică, tulburătoare chiar. Era seducător, fermecător, deşi lipsindu-i maturitatea, încă avea o figură ce trăda o naivitate şi o inocenţă de copil. Cu toate că vârsta încă fragedă îl făcea să fie considerat mai mult drept un copil, el era deosebit de perspicace, capabil, inteligent, ager şi descurcăreţ. Prindea repede de la alţii şi învăţa cu o repeziciune uimitoare, aproape de invidiat. De aceea şi fusese numit în funcţia de şef al securităţii misiunii. La cei numai 18 ani ai lui, junele Mihai trecea drept mezinul sau prâslea echipajului, ceea ce nu-l împiedica să se bucure de drepturi egale cu colegii lui mai mari ca vârstă, fiindcă era de o isteţime rar întâlnită şi se pricepea teribil, cel puţin în domeniile lui de specialitate, dar se putea descurca destul de bine şi în alte treburi, căci mintea sa ascuţită îl ducea destul de departe. Cuvântul său nu putea fi pus la îndoială, pentru el promisiunea fiind sfântă, iar participarea la această misiune era o ocazie deosebită pentru el, pe care puţini aveau prilejul să o cunoască, el considerându-se mai mult decât norocos pentru că se număra printre membrii echipajului; nici prin gând nu i-ar fi trecut până atunci că va lua parte la o misiune atât de ieşită din comun. Nu era timid, însă avea o fire emotivă, poate şi din cauza vârstei. El se ocupase şi de sport, mai bine zis de lupte sportive, fiind preţ de mai mulţi ani la rând campion mondial, european, naţional şi chiar olimpic de juniori la karate, arte marţiale şi alte feluri de lupte sportive, cunoscând multe tehnici şi tactici de luptă, chiar dacă fizicul său nu lăsa să se întrevadă deloc posibilitatea ca el să fie un luptător de elită, fiind încă în formare; totuşi, în ciuda aparenţelor, chiar era puternic şi câştigase cu adevărat numeroase trofee, medalii şi campionate de-a lungul anilor. Dar în final, renunţase la o carieră sportivă, retrăgându-se definitiv din competiţiile sportive profesioniste şi din campionate, netrecând de la juniori la seniori, atracţia pentru ştiinţă dovedindu-se a fi mult mai puternică, fascinaţia aventurii în lumea fizicii, astronomiei, a computerelor, a roboţilor şi a inteligenţei artificiale, marea lui pasiune, fiind mult mai mare decât atracţia pentru sport, de unde se alegea deseori cu dureri multiple, dar trecătoare, în cel mai fericit caz cu un singur ochi umflat, buza spartă, astea bineînţeles, pe lângă medaliile obţinute cu greu, cu multă trudă, deci meritate şi satisfacţia de a fi mereu campion, învingător. Dar îşi dăduse la timp seama că nu putea merge la nesfârşit în paralel şi cu sportul şi cu ştiinţa şi să se menţină mereu în frunte în ambele activităţi, neputând păstra ritmul cerut, îşi pierdea îndemânarea în manevrarea computerelor din cauza antrenamentelor repetate, ori forma sportivă îi scădea, dacă petrecea mai mult timp cu studiul ştiinţific prin Institut, în detrimentul orelor de antrenament sportiv. Era clar că trebuia să renunţe la una dintre aceste două activităţi. Şi alesese, în final activitatea ştiinţifică reuşind să-l atragă de partea ei mai mult decât cea sportivă, aici rezultatele fiind cu totul altele, foarte diferite faţă de sport. Nu mai era poate un mare campion, nu mai avea medalii, dar acesta nu era un motiv pentru care să regrete alegerea făcută, fiindcă astfel avea deosebita ocazie de a participa la o inedită misiune, care, după părerea lui, era totuşi mult mai importantă decât orice campionat sau altă competiţie sportivă. Ştiinţa reuşise să-l captiveze mai mult decât o făcuse sportul şi nu regreta faptul că renunţase la sport, dându-şi bine seama că făcea parte dintr-un echipaj cu tineri deosebiţi, fiecare în felul său, alături de care şi el participa la această misiune spaţială de lungă durată, care-i va marca viaţa, ca şi celorlalţi colegi ai săi. Nu uita totuşi nici experienţa sportivă trăită atâţia ani, care-i adusese deseori numeroase satisfacţii. Şi rămânea în continuare un bun luptător, cu o experienţă competiţională impresionantă la vârsta lui şi cu siguranţă că dacă ar fi participat în continuare şi la alte competiţii, fie chiar şi la seniori, ar mai fi fost în stare să câştige, ar fi rămas campion, mulţi ani din acel moment încolo. Deci şi Mihai era un tânăr deosebit.
Harris Nistor – desigur un astronom desăvârşit şi de curând, astronaut, ca de altfel toţi ceilalţi membrii ai echipajului. Cealaltă profesie de bază a lui era geografia, dar era şi un foarte bun specialist în geologie şi geodezie, ca şi în radio şi tele-comunicaţii. Vorbea foarte bine şi cunoştea limba germană, rusă, japoneză. Nistor se născuse pe data de 11 martie 2063, în zodia peştilor, în municipiul Iaşi, însă se mutase de mic în Craiova, împreună cu părinţii săi, care lucrau în Institut. Părinţii lui se numeau Henri şi Renata-Antoaneta Harris. Locuise şi copilărise mai mult în Craiova şi nu avea foarte multe amintiri legate de oraşul său natal, deşi mai mergea uneori, ba chiar destul de des acolo, la bunicii săi. El era unul dintre vechii elevi ai domnului profesor Eugen Manea, unul dintre cei mai buni, fiind de mic coleg cu Alexandru şi cu Lucian, pe care îi considera cei mai buni prieteni ai săi, cu precădere pe Lucian, „şeful”, pe care-l admira în mod deosebit, considerându-l un om mai mult decât minunat şi un prieten de nădejde, de aceea nici nu se străduia să-şi ascundă această admiraţie, cu toate că deseori îl necăjea şi-l cicălea, fiind sigur că „şeful” nu se va supăra pe el, oricât l-ar ameninţa că ar face-o. Împreună cu cei doi colegi mai vechi ai săi, Nistor construise frumoasa navă albastră în interiorul căreia se aflau deja. El era un mare adept al dulciurilor, care nu lipseau niciodată din preajma sa, consumând zilnic o cantitate apreciabilă de prăjituri, bomboane, ciocolate, biscuiţi, napolitane, eugenii şi tot felul de alte dulciuri, chiar şi gumă de mestecat. Avea o fire deschisă, modestă, era de obicei vesel, glumeţ, mereu pus pe şotii, ba chiar cam distrat, aiurit. Avea o înfăţişare plăcută şi era cu adevărat înalt, cel mai înalt din echipaj, poate chiar din întreg Institutul la care învăţase, depăşind apreciabil 2 m, cu 18 cm, fiind şi solid, dar nu gras, având o alură atletică, de sportiv, mai exact de baschetbalist. El avea vârsta de 22 de ani, era şaten, iar ochii lui erau de o culoare indecisă, ceva între verde şi albastru, dar nu se putea spune cu precizie dacă verzi sau albaştri. Uneori păreau verzi, de un verde curat, aprins, alteori parcă erau albaştri, dar nu semănau deloc cu ai Mariei sau cu ai lui Mihai. Colegii lui îi spuneau că ar fi mai mult verzi decât albaştri, chiar dacă, totuşi, nu erau. În orice caz, nu erau negri sau căprui. Însă în fişa lui personală, era înregistrat cu ochii albaştri, deoarece în toate fotografiile, ochii lui păreau a fi albaştri, deşi în realitate nu erau. Datorită înălţimii sale deloc reduse şi a unei greutăţi corporale depăşind 95 kg, cu puţin sub 100, cifră de care se apropia, deşi nu trecuse niciodată bariera acestei greutăţi, prezenţa lui impunea, cel puţin prin fizicul său plăcut de atlet. La fel de inteligent ca şi ceilalţi colegi ai lui, nu era totuşi atât de îndemânatic precum „şeful”. Nu avusese o activitate sportivă competiţională ca a lui Mihai, deşi într-un timp făcuse parte dintr-o formaţie (echipă) de baschet masculină (normal pentru înălţimea lui), dar nu participase la concursuri profesioniste ori campionate, neacordând sportului o prea mare atenţie, fiindcă nu se simţise atras de această activitate. Mai făcuse şi atletism, mai jucase şi handbal, dar ca şi baschetul, mai mult pentru a-şi umple o parte din timpul liber, ca un hobby, care nu se concretizase într-o mare pasiune ori într-o activitate serioasă, preferând să rămână în domeniul atât de controversat, complex şi complicat, dar totodată tare plăcut al ştiinţei, care-l fascinase în mare măsură întotdeauna. În mintea lui, păstra vie amintirea Adelei, frumoasa şi năbădăioasa adolescentă bălaie de 16 ani, care rămăsese acasă, pe Terra. Oare promisiunea ei însemna într-adevăr ceva, sau n-avea rost să se amăgească degeaba din această cauză?
Ştefan Alexandru – era cel mai „bătrân” dintre membrii echipajului, dacă se putea spune că ar fi fost bătrân, fiindcă avea vârsta de numai aproape 25 de ani; în orice caz, era cel mai mare şi mai „matur” dintre toţi. Se născuse pe data de 30 septembrie 2060, în zodia balanţei, în aceeaşi localitate cu Nistor, adică municipiul Iaşi, dar ca şi lunganul, plecase de mic de acolo, cu părinţii săi, Radu-Emanuel şi Gabriela Ştefan, care veniseră în Craiova tot pentru a se angaja la Institut, ceea ce şi reuşiseră. Cu toate acestea, Alex îl întâlnise prima oară pe geograf nu în Iaşi, ci în Craiova, la Institut, apoi aflaseră amândoi că locuiau în aceeaşi zonă a oraşului şi normal, se împrieteniseră, devenind chiar de nedespărţit. Şi tot la fel ca lunganul, nici Alex nu avea prea multe amintiri legate de locurile natale, unde se mai ducea doar din când în când, tot în vizită la bunici, rămaşi acolo. Alex nu era foarte înalt, în nici un caz nu se putea compara cu Nistor, ba chiar era puţin mai scund şi decât Lucian, cu numai 1 cm, Alex având 1,85 m înălţime şi 85 kg. Avea şi el un aspect fizic plăcut, cu trăsături destul de delicate pentru vârsta lui, fiind şaten, cu ochii căprui. Fără îndoială un foarte bun astronom, ca şi astronaut, el mai era specializat în ingineria genetică şi mai puţin în cibernetică. De asemenea, era un foarte bun mecanic şi tehnician, cât şi electronist, fiind şi el unul dintre cei ce participaseră la realizarea vehiculului spaţial cu care călătoreau, „Pacifis”, alături de Lucian şi de Nistor. Şi Alex era un vechi şi foarte bun elev al domnului profesor Eugen Manea, care se ocupase de pregătirea lui pe plan profesional, ca şi de a celorlalţi doi colegi şi prieteni ai lui. Îi plăcea tare mult să se afle în compania lui Nistor, alături de care se distra, iar dacă ar fi fost repartizat în această importantă misiune fără cei doi vechi prieteni şi colegi ai lui, Nistor şi Lucian, ar fi refuzat categoric, de la bun început, participarea la misiune, fără a mai fi stat pe gânduri, dar aşa, întrucât nu se vedea nevoit să renunţe la compania celor doi, acceptase fără să şovăie să devină unul dintre membrii echipajului. Evident, era şi el inteligent, capabil, destul de „dezgheţat” şi cunoştea, dintre limbile străine, italiana, franceza şi germana. În plus, era prietenos, glumeţ, amuzant, mereu pus pe „fapte mari”, mai ales împreună cu Nistor, partenerul său de nebunii. Nu făcuse sport de performanţă, nici măcar nu încercase, poate doar rar, câte un joc amical, între prieteni, ori exerciţii de întreţinere a formei fizice. De felul lui, Alex era mai modest, nu-i plăcea să se dea „în spectacol”, ori să fie în centrul atenţiei. Cam atât despre „bătrânul” echipajului.
Stoica Mariana – mai bine zis Maria, era blonda grupului, dat fiind că avea, într-adevăr, un superb păr lung, blond natural, nu vopsit, de un galben aprins, ca aurul, iar ochii ei cei mari erau negreşit verzi, de un verde deschis, ce nu putea fi pus la îndoială, ca verdele înşelător ai ochilor lui Nistor; ochii Mariei erau verzi de-a binelea, un verde neobişnuit de aprins, ochii ei strălucind deseori ca două smaralde sau ca două bobiţe fosforescente. Născută pe data de 19 decembrie 2066, în săgetător, la Constanţa, mărunţica blondă sosise şi ea în Craiova de mică, împreună cu părinţii ei, Andrei şi Eleonora Stoica. Dar simpatica blondină nu putuse uita deloc meleagurile natale, fiind atât de aproape de Marea Neagră, unde se întorcea mereu cu mult drag, ori de câte ori avea ocazia, în vacanţe, la bunici. Cu siguranţă însă, îi plăcea şi în Craiova, mai ales pentru că învăţa la Institut. Ea era scunduţă, având doar 1,53 m înălţime şi 41 kg; diferenţă mare faţă de Nistor... Pentru că tatăl ei, domnul Andrei Stoica, era biolog, iar mama ei, doamna Eleonora Stoica – medic veterinar, crescuse şi trăise de mică printre plante şi animale, pe care învăţase să le respecte, să le iubească şi să le îngrijească în mod adecvat. Poate tocmai de aceea simpatica blondă devenise şi ea tot biolog. Scundă, slăbuţă, mărunţică, firavă, ca un copilaş, era totuşi nespus de frumoasă, cu trăsături fine, delicate. Avea 18 ani şi jumătate la data plecării de pe Terra şi era cea mai scundă din echipaj, deşi, totuşi, nu era exagerat de scundă. Însă pe cât era de micuţă, pe atât era de aprigă, iar Nistor aflase deja acest amănunt. Inteligentă, cam îndrăzneaţă pentru vârsta şi dimensiunile ei, era politicoasă şi uneori, puţin cam ruşinoasă, alteori devenea chiar timidă sau retrasă, dar nu întotdeauna, ceea ce nu făcea ca prezenţa ei să nu fie agreabilă. Fără a mai spune că era astronom, ca şi, implicit, astronaut, celelalte domenii forte ale măruntei blonde erau arheologia şi paleontologia, dar principala ei pasiune şi specialitate era şi rămânea biologia, cu toate subramurile ei. Dintre limbile străine, cel mai bine se descurca cu italiana şi spaniola. Micuţa blondă, neastâmpărată, era tare atrăgătoare, drăguţă, ba chiar adorabilă, iar de moment ce fusese acceptată în echipaj, era clar că dispunea de o inteligenţă deosebită.
Stancu Laura – Lia, pe care de fapt o chema doar Laura, avea vârsta rotundă de 20 de ani, o frumoasă vârstă a tinereţii. Se născuse pe data de 29 mai 2065, în zodia gemenilor, în Craiova. Avea 1,74 m şi 55 de kg. Părinţii ei se numeau Virgil şi Valeria Stancu. Ea era consilierul misiunii şi după cum deja se ştie, înainte de a fi plecat de pe Terra, îl reclamase pe colegul ei, Lucian Enka, Comisiei de Disciplină a Institutului, acţiune în urma căreia nu reuşise altceva decât să primească datoria de a urmări activitatea comandantului misiunii pe toată durata acestei misiuni spaţiale şi de a întocmi un raport detaliat asupra activităţii lui Lucian, pe care să-l prezinte la întoarcere Comisiei Disciplinare. Deci, Stancu Laura Lia era brunetă, cu părul lung, negru ca de tuş, cu ochii albaştri, mici, ca două micuţe perle albăstrii; înaltă, suplă, era şi ea foarte frumoasă. Părul negru, lung, contrastând cu ochii mici, albaştri, trăsăturile fine, delicate, ale făpturii ei, gura mică, buzele roşii (deşi nerujate), pielea ei albă, catifelată, totul o făcea să arate de parcă ar fi fost însăşi Albă ca Zăpada din povestea cu pitici, sau, după cum spusese domnul Enka Iulian, domnişoara Barbie, deci, o păpuşă vie. Cu frumuseţea ei naturală, putea concura cu orice top model al vremii. Şi din acestă cauză, ca din multe altele, Lucian se simţise atras de ea, de cum o văzuse, de prima oară, deşi părea că ea nu i-ar agrea deloc prezenţa lui, respingându-l mereu, iar ori de câte ori el încerca să-i vorbească, ea făcea tot ce putea pentru a-l îndepărta, fiind singura persoană care susţinea cu tărie că nu-i plăcea caracterul şi felul de a fi al lui Lucian, motiv pentru care nu pierdea niciodată ocazia de a-l cicăli, de a-l tachina, de a-l provoca, de a-l determina să-şi piardă calmul, sau obişnuitul său control de sine, ceea ce nu se întâmpla, căci nu era uşor să-l facă pe Lucian să se enerveze (mai ales pe ea), însă ea nu se lăsa deloc, continua să-l încerce, ceea ce-l determina pe Lucian s-o admire din ce în ce mai mult. Dar ea rămânea distantă faţă de el, dorind să pară că nu l-ar suporta, deşi, în realitate, era îndrăgostită de el. Tocmai de aceea, uneori se mira ea însăşi de modul agresiv, dur, în care i se adresa, însă nu renunţa la această tactică adoptată faţă de el. Cu siguranţă că şi frumoasa brunetă era astronom şi astronaut, dar specialitatea ei o constituia psihiatria şi psihologia; pe lângă acestea se numărau şi fizica (cu toate subramurile ei), filozofia şi mai multe limbi străine, dintre care unele nu mai erau de mult în circulaţie, ea cunoscând ebraica, etrusca, latina şi greaca veche, ca şi greaca modernă, italiana, spaniola, portugheza, engleza, franceza, germana, maghiara, rusa, chineza şi japoneza. Era deci şi un veritabil lingvist, sau poliglot, cu studii complexe ale acestor limbi, ea având o adevărată pasiune pentru limbi străine, acesta fiind un motiv în plus pentru Lucian de a o admira, pentru bagajul ei larg şi variat de cunoştinţe, din toate aceste atât de diferite domenii. Lia era deci şi ea deosebit de inteligentă, iar în plus, avea darul de a cunoaşte sufletul oamenilor, talentul de a-i înţelege, răbdarea de a sta şi a-i asculta, de a încerca să le rezolve problemele, să le dea sfaturi practice şi utile, doar era psiholog, cât şi psihiatru. Deci îşi dădea bine seama că de fapt Lucian nu era deloc aşa cum susţinea ea de obicei că ar fi, îi făcea însă o plăcere inexplicabilă să încerce să-l enerveze, ceea ce nu prea reuşea. Ea nu trebuia să citeasă de prea multe ori ceva, pentru a reţine totul detaliat, până la cele mai mici amănunte, având o bună memorie vizuală, ca şi auditivă. Astfel era, în linii mari, consilierul misiunii.
Stejăran Stela-Anca – nu împlinise încă 23 de ani, era şatenă, cu părul tuns scurt, dar cu gust, o tunsoare potrivită, care o prindea de minune. Părul ei castaniu, maroniu, o făcea să pară mai copilăroasă, astfel tuns. Ochii ei mari erau albaştri, având însă o nuanţă ceva mai închisă la culoare decât aceea a ochilor lui Mihai sau ai Liei, dar nu se putea spune că n-ar fi albaştri, spre deosebire de ochii lui Nistor. Ea se născuse pe data de 23 noiembrie 2062, în zodia săgetătorului, în capitala ţării, Bucureşti, de unde plecase înainte de a fi început şcoala, pentru că atât ea, cât şi părinţii ei, Sergiu şi Ecaterina Stejăran, doriseră ca ea să studieze la Institutul din Craiova, deci acolo au înscris-o la şcoală. Pentru că părinţii ei, ambii medici, rămăseseră în Bucureşti şi neavând rude în Craiova, Stela stătuse câţiva ani buni la Căminul (Internatul) Institutului, până în momentul în care şi părinţii ei se mutaseră în Craiova, angajându-se la acelaşi Institut şi cumpărând un apartament situat la etajul 13, într-un imobil din zona centrală. Deci, Stela îşi aducea destul de bine aminte de perioada în care locuise în capitală, unde-şi petrecuse primii ani ai vieţii şi unde rămăseseră bunicii ei şi alte rude mai mult sau mai puţin apropiate. Nu regreta însă deloc faptul că venise în Craiova din capitală. Ca limbi străine, cel mai bine, Stela stăpânea engleza şi spaniola, iar cu excepţia astronomiei, ea mai era specializată în medicină, cu studii complexe din întreaga medicină generală, ca şi în chimie, cu studii complete din întreaga chimie, organică sau anorganică, atomică, nucleară sau moleculară, ba chiar şi biochimie, deci era o foarte bună şi pricepută doctoriţă şi chimistă. Prezenţa ei în echipaj era foarte utilă, căci un doctor putea fi foarte necesar, în anumite situaţii, fiind chiar indispensabil, deşi cei şapte tineri cu siguranţă că nu doreau să fie nevoie de intervenţii medicale în cazul nici unuia dintre ei, dar nu puteau şti de la început ce-i va aştepta în următorii 13 ani şi poate că totuşi vor avea vreodată nevoie de ajutorul ei. Iar în acest caz, puteau răsufla liniştiţi, căci Stela era cu adevărat un medic excelent, deci nu existau motive să fie îngrijoraţi în privinţa sănătăţii lor, putând fi siguri că vor fi foarte bine îngrijiţi şi ţinuţi sub o supraveghere medicală strictă, chiar dacă Stela era unicul cadru medical al misiunii.
În final, singura concluzie care se putea desprinde din aceste amănunte despre membrii echipajului ar fi aceea că toţi erau nişte tineri frumoşi, deosebit de inteligenţi, iar această lungă călătorie spaţială nu va putea decât să le sporească inteligenţa, să-i desăvârşească în meseriile pe care şi le aleseseră, să-i facă pricepuţi cu adevărat, mult mai pricepuţi decât cum fuseseră până în acel moment...