- Nu te duce, Ioaneee! Nu te duce, mă, că-i drumu’ rău!
Femeia striga așa cum strigă femeile de la țară, cu-n soi de disperare și, totodată, cu resemnare-n glas, știind bine că nu se pot pune contra voinței omului lor, orice-ar face.
- Ioane, întoarce-te, n-auzi! Nu vezi, mă, c-a troienit peste tot? Barem așteaptă dimineața, că nu vezi nimic! Și te duci să-l cauți degeaba.
Se ținea după el ca o umbră, înainta cu greu pe cărarea făcută dimineață și care-acum se-astupase iar pe jumătate. În poartă, mai făcu o-ncercare:
- Stai, mă creștine, stai, că-i drumu’ rău!
- Și ce te vaiți? Am să dau drumu’ la o parte! Dacă trebuie, mă duc! Și trebuie! Du-te-napoi în casă, să nu te fericesc cu-n dos de palmă! Ce, ți-e că mor? Las’ că nu scapi tu de mine, cu una, cu două.
Dădu să-și vadă de drum, dar parcă ceva îl țintui în loc. Se-ntoarse spre femeia lui și-i puse palma stângă pe obraz, privind-o drept în ochi. Aceasta, până să se dumirească, făcu un gest de fereală, instinctiv, ca atunci când ești învățat că palma se ridică mai des ca să lovească, decât să mângâie.
- Stai, fă, nu fii proastă, că nu dau!
O privea cu duioșie, cum n-o mai privise demult, de când a prins-o de mijloc în horă, de nu se mai dezlipise de ea. Se mai ofilise. Și glasul i se asprise, talia se-ngroșase, iar ochii nu-i mai jucau în cap. De ce n-or rămâne femeile frumoase, ca atunci când sunt tinere?
- Filofteio, dac-o fi să nu mă mai întorc… adică lasă! Mă-ntorc eu!
Ce rost avea? Dacă nu s-o mai întoarce, știe ea ce are de făcut. Și dacă nu, totdeauna se găsește cineva care știe. Avea un nod în gât. Vântul șuiera dușmănos, spulberând pe lângă ei zăpada. Se auzea un câine urlând. Poarta a scârțâit de două ori, parcă împinsă de-o mână nevăzută.
- Du-te, Filofteio! Să dai drumu’ la câine! Dacă m-oi rătăci, o să mă caute.
O bătu ușor pe umăr, a-mbărbătare, apoi dispăru în noapte.
Filofteia oftă cu resemnare. Știa că n-are cum să-l întoarcă. Se duse și dădu drumul câinelui, cum îi poruncise, apoi intră în casă, verificând să aibă lopata pe dinăuntru, dădu mai mare flacăra lămpii și începu să împletească un ciorap.
Așa era omul ei. Hotărât. N-avusese de lucru și vecinu’ Aurel, îl mâncase limba să-i spună c-a auzit de la a’ lui Tocileanu c-a rămas frate-su împotmolit cu căruța pe drumul dinspre moară, acolo unde apa Ialomiței făcea un cot. Atât i-a trebuit. A sărit ca nebunu’ să se ducă să-l scape. Și poate nici nu-i adevărat. Da’ te pui cu Ion? S-a-ngrijit de frate-su mai mic ca de copilul lui, încă de când erau țânci. Și-așa a rămas, cu grija lui. Să nu-i lipsească nimic, să nu pățească ceva, să nu-i zică nimeni: „Dă-te mai încolo!”. Cum a fost atunci când s-a luat de el Axinte polițaiul. Nu s-o fi luat nici ăla de el degeaba, da’ Ion, când a auzit, a luat foc. Șase luni a stat la pârnaie. Da’ și polițaiu’ cu mâna-n ghips. Când a ieșit de-acolo, tot nu s-a potolit, i-a spus lui Axinte că, dacă se mai leagă de Grigore, îi ia gâtu’. Așa era omul ei. Hotărât. Acum umbla bleaura prin nămeți, să-l găsească și să-l tragă cu căruța spre casă. Zicea că se duce să ia ajutoare de la Primărie, da’ cin’ să iasă pe vremea asta afară!

Înainta tot mai greu. Nimeni nu voise să-l ajute. Toți îl făceau nebun și-l sfătuiau s-aștepte până dimineață. Cum s-aștepte? Până dimineață mai era mult. Putea să… Doamne ferește! Își croia drum anevoie. Tot împărțise la zăpadă în stânga și-n dreapta, dar parcă începuse să-l lase puterile. Vântul se mai potolise și tot era bine că nu-i bătea din față.
Se trezi deodată înaintea căruței, crezând mai întâi că i s-a năzărit, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Dar unde-i Grigore? Calul, deshămat, se trântise jos, pesemne sleit de frig. Se aplecă asupra lui și, văzând că respiră, își trânti trupul mătăhălos peste al animalului, cu gând să-l încălzească. Dar se gândi că nu poate sta mult așa, să nu-l ia somnul. Trebuia să-l găsească pe frate-său. Că doar de-aia venise.
Grigore săpa și el, dar în direcție greșită. În noapte, nu-și dăduse seama că, pe la o vreme, cărarea o cotise strâmb. Se gândea să ia doar calul, căruța n-avea decât să stea acolo pân-o da firul ierbii. Din când în când, se mai uita înapoi. Îi păru că zărește o umbră și parcă o mogâldeață pe la gâtul calului. „Asta mai lipsea, să ne tăbare vreun lup!” Pipăi lama cuțitului și se liniști când îi simți atingerea rece. Era cel mai bun cuțitar din sat și din alte șapte împrejur. Nenea îl învățase. Încă de când era mic, îi deslușise meșteșugul azvârlirii cuțitului la distanță. Câtă chelfăneală-a mai mâncat! Dar n-a fost în zadar. Nenea nu se supărase că l-a întrecut. Dimpotrivă, era mândru de el.
Se apropie fără zgomot și, când ajunse la distanța de la care nu putea da greș nici cu spatele, ținti scurt și lovi. Auzi un geamăt înfundat, care parcă n-ar fi fost de animal. Când se apropie, văzu îngrozit că împlântase lama cu tăiș pe ambele părți într-un om. Întorcându-l cu fața, nu-i veni să creadă. „Neneee! Ce-am făcut, Dumnezeule?! Nene, iartă-mă, am crezut…” Ion mai gemu o dată-nfundat, apoi își schimonosi fața cu intenție de zâmbet: „Bravo, Grigore! Sunt mândru de tine. Exact așa cum te-am învățat. Da’ puteai și tu să dai greș măcar de data asta!” „Nene, nene, să nu mori, bre, de mâna mea! Ce-am făcuuut? Ce-am făcut?” „Ia nu te mai boci ca o muiere! Ia șuba asta de pe mine și puneți-o pe spate! Rezistă până dimineață, c-or să vină de la Primărie cu lama… Vezi, ai grijă să nu răcești! Să nu pățești ceva, c-o să… o să mă certe maica fii’ncă n-am avut grijă de tine, așa cum mi-a lăsat cu limbă de moarte când s-a prăpădit… Eu sunt frânt. Lasă-mă să dorm nițel!

În lumina zorilor care începuseră să se ivească, zăpada se roșise precum garoafa prinsă în iia Filofteii când a văzut-o prima dată, la horă. Mai știe și ce cânta, atunci, lăutarul: Că nu-i om să nu greșească/ Dragoste – să nu pârlească/ Nici om care să nu piardă/ Dragoste – să nu te ardă...