Sunt într-o cameră goală, cu geamuri sparte și podeaua zugrăvită în mii de lovituri și lacrimi în zadar vărsate. Te văd și te aud cum pleci prin întuneric. Sunete hilare ne îmbrățișează trupurile într-un sărut. Vuiete și corzi dezacordate ne îmbie dansul, iar luna coboară și ne privește în ochi, orbindu-ne gândurile. Vântul trece pe lângă urechile noastre, zburând prin geamurile veșnic sparte. Văd o stea cum licărește mic prin tavanul dărâmat... Un fluture îmi mângâie obrazul. Tresar.

Trecut.

Trec grăbită prin timp și spațiu. Îmi presar în urmă sângele ce a născut în întuneric prima licărire de speranță. Sunt tot acolo, tot în sala primului meu bal... Tot unde zace nimicită, îngropată în podea, prima lecție de vals... Lumina se stinge. Oglinda de pe perete stă spartă, iar în cioburile ei se derulează povestea primului abis de soare. Mă uit la mine și tac. Îmi dau seama c-am căzut. Am decăzut în fața propriilor cerințe. M-am transformat încet într-un gunoi ce se plimbă singur pe o pajiște de flori. Eu sunt Nimeni.
Lumina mă orbește și mă face să tresar. Mă lovesc bezmetică de ziduri. Camera se zguduie cu mine, iar eu mă învârt pe loc, dorindu-mi să nu mă fi născut vreodată. Mă zvârcolesc pe jos ca un șarpe otrăvit care mai are un pic și moare.
Merg pe pietre, târâindu-mi picioarele goale și îngenunchez speriată: "Am pierdut tot!". Îmi smulg de pe mine rochia pătată și ruptă de viață, și îmi șterg lacrimile cu ea. Mă ghemuiesc pe covorul îmbibat de sânge și îmi cercetez cicatricile de pe corpul zdrențuit care începea încet, încet să își piardă culoarea. Îmi rup părul încâlcit cu mâinile goale, în timp ce îmi deplâng uitarea. Zac tot acolo, tot în camera în care petale de flori mă acopereau, iar raze de soare îmi mângâiau obrazul. Magnetofonul vechi d-abia mai cântă. Violoniștii sunt obosiți, instrumentele sunt sparte. Timpul se scurge în clepsidra propriei destinații, în timp ce gândurile îmi rămân în spate ca un morman de cadavre inutile, aruncate unul peste altul, anonime, uitate de toți muritorii și nemuritorii. Mă așez pe tronul ruginit și îmi mângâi mâinile bătătorite... Mă mângâi singură și tac. Acuma sunt o bucată de carne moartă care se luptă pentru ultimele clipe de speranță. Mă descompun.
Muzica duhnește în camera un miros amar. Același vals uitat de lume se plimbă pe fundal, același ritm nemaicântat, încărcat de un jurământ negat, de o lume pierdută. Îmi arunc pe jos simțurile și le îngrop în cenușa unui foc în care au ars trupurile loviturilor ce le-am primit. Pe coapse port încă vânătăile șoaptelor lui și urma sabiei de oțel ce mi-a străpuns până la os. Șchiopătând mă mișc aritmic: dansez în contratimp. Calc pe cioburile oglindei sparte, învârtindu-mă cu ochii ațintiți în sus.
Valsul continuă tot mai încet, iar tu mă cuprinzi din spate. Îmi iei trupul obosit și mi-l strângi, iubind în brațe. Tu, intrus în camera unui gunoi... În camera în care din om am devenit neom și m-am stins ca o văpaie printre stelele din noapte. Ești acolo tratându-mi găurile infectate ce îmi macină tot trupul. Cu mâinile moi, cu ochii neclintiți mă cuprinzi și cu propriile brațe mă bandajezi pe talie... Te simt lângă mine și tresar în timp ce ne mișcăm aritmic, pe muzica ce astăzi parca de fuge mine și se depărtează-ncet. Cioburile îmi intră în tălpile cicatrizate și dispar. Dispar o dată cu sângele în mine, în timp ce plecând, rămân nemișcată privindu-te ca pe o stea. Eu trebuie să mor. Adorm pe dalele acoperite de praf cu tine în gând, îmbălsămată de mirosul tău dulceag. Vânătăile se transformă în răni și sângerează, spălând podeaua de cristal. Ochii vineți mi se închid încet pentru eternitate. Durerea mă ucide, trecutul mă împinge la crime și mă rostogolesc cu capul pe scările conștiinței. Mă sting ca o lumânare fragilă privindu-te îndurerată:
-Nu ai ce căuta aici!
Magnetofonul se oprește. Viorile tac. Vântul vuiește înghețându-mi gleznele dezgolite. Pieptul meu plutește într-o baie de durere. Inima încetează să mai bată, buzele mi se crispează, pielea mi se decolorează. Lacrimile s-au terminat, durerea s-a încheiat... Tavanul se prăbușeste încet peste inima mea. Respir greu și las o ultimă speranță să plutească în aer. Simt cum sufletul mi se stinge încet, cu tine lângă mine.
-Sper că nu am spart ceva!
-Era spart totul dinainte! Pleacă repede până nu se prăbușește totul peste tine!
Și închid ochii pentru totdeauna. Vântul se oprește, frigul se întețește amorțindu-mă de tot. Sângele scurs peste timp mă îngroapă în mormântul eternității grele, iar lacrimile îmi acoperă rănile și loviturile primite printre vorbe și blesteme. Nu mai simt nimic.
-Te iubesc!
Un violoncel dezacordat încă mai continuă s-adie în tonurile unui hilar și bătrân vals, dansat de noi . Mă trezesc.