George și-a luat câteva zile de liber și și-a propus să mă plimbe.L-am rugat să mă ducă în rezervația indienilor pe unde Mihai mergea adesea. Pe niște drumuri întortochiate, cu un ochi pe hartă și altul pe G.P.S., după câteva ezitări, George a frânat în fața unui panou uriaș ce străjuia intrarea pe teritoriul indienilor.
Mașini rablagite, abandonateîn dezordine, alături de mașini noi, îți dădeau o senzație stranie de târg de vechituri. Puțini dintre oamenii ce locuiau acolo erau în port tradițional, și acela aproximativ, majoritatea purtând blugi și tricouri viu colorate. Din când în când zăreai fulgerarea unei pene albe deasupra unui cap ce dispărea într-o baracă.
S-a apropiat de noi un bătrân, piele roșie, vorbind o engleză aproximativă. Penele albe, dordate cu pene colorate, ce-i încadrau chipul, coborând ca o cascadă pe umeri, subliniau argintul din părul împletit în codițe.
M-a privit tăcut și eu i-am spus că un cunoscut de-al meu obișnuia să rămână mai mult pe teritoriul lor. I-am dat ceva detalii și șeful de trib și-a amintit de "Omul de apă". M-a luat de mână și m-a dus la o fântânăcu ghizduri de piatră povestindu-mi cum Mihai a căutat apa cu o nuia verde purtată între degete și cum a fost săpată fântâna. M-a întrebat cât de bine l-am cunoscut.
- A fost soțul meu, i-am răspuns.
-Nu mai trăiește?
- Se pare că nu, i-am șoptit, lăsându-mi speranța că poate nu este adevărat. După câteva clipe de gândire, șeful m-a întrebat:
- Te cheamă Dalila?
- Nu! Mă cheamă Dalia, este un nume de floare.
Eram șocată...de ce Dalila?
M-a privit în ochi și m-a mângâiat cu amândouă palmele din creștet spre umeri, de parcă ar fi fost orb și ar fi dorit să mă simtă. M-a condus până lângă coliba lui și a scos o cutie din piele, ornată în culorile tribului, alb, negru și verde. A ridicat capacul și a luat în mâini un sul de piele moale și o punguță , ornată cu aceleași culori, cu baierele strânse de un șnur subțire și răsucit. Am privit în cutie, pe furiș, și am zărit un amnar, un cristal mare și albastruși, cioplită în lemn negru, miniaturizată imaginea timpului și spațiului.
Capacul a căzut , moale, suflând aerul din interior. Bătrânul mi-a petrecut peste gât șnurul de piele al săculețului, ornat și el în aceleași culori.Din baierele abea deschise se ridica un iz de canfor amestecat cu un miros, dominant, de pelin. Mâna zbârcită a scos din pergament un plic din hârtie de ambalaj și mi l-a înmânat spunând:
- Mi-a spus să ți-l dau atunci când vei veni aici.
Pentru o clipă am avut aceeiaș senzație că Mihai trăiește, că este mai tot timpul în preajma mea și îmi conduce pașii.
Am deschis plicul ăn care, cu scrisul lui mărunt și dezordonat,îmi lăsa încă un semn al trecerii lui.

Solomonar, sortit să caut ape,
Acesta-i, poate, ultimul popas
Pe drumul șerpuit înspre Agape,
Când viața asta nu mă mai încape,
Nasc o fântână, ca un bunrămas
Și las, menirea, altora, să sape.

Pe umeri port tot greul unei cape
Ce n-am pătat nici când mi-era mai greu,
Mă rog, la judecată, să mă scape
De portul ei, și-n tremurat de pleoape,
Să nu mai fiu, iertat de Dumnezeu,
Solomonar, sortit să caut ape.

La cap de drum, fântâna asta-ți las
Să o săruți, pe buza de răcoare,
Inelul ei, un ort de parastas
Să-ți fie, adormirea unui ceas
Zâmbind, spre întâlnirea viitoare,
Acesta-i, poate, ultimul popas.

O glossă ca un foșnet lung de clape,
La ultima fântână-ți las, cu drag,
O filă de sfârșit a unei mape,
Rămasă tristă peste cozi de sape,
Ce îmi deschide poarta, peste prag,
Pe drumul șerpuit înspre Agape.

Nu vreau ca întunericul să-ngroape
Un trup ce-a ars slujind eternul foc,
Vreau, cu cenușă, urna să se-adape,
Nu voi caviermiitrupul să-și îndoape.
Acum închei al vieții mele troc,
Când viața asta nu mă mai încape.

Odihna mi-o doresc ca și Atlas.
S-a încheiat decada cea promisă,
Jocul de cărți l-am încheiat cu "pas",
Spre nord timona-am pus în capcompas
Și pentru tine-n sunete de missă,
Nasc o fântână, ca un bunrămas.

Simt mărunțiri ăn mine ca sub grape,
Din calea ce-am urcat mai e o stea,
Mai am de ars vreo două mii de șchioape,
Oglinda care sunt, azi stă să crape,
Și din argintul care oglindea
Azi las menirea altora, să sape!

Azi las menirea altora, să sape,
Născând fântâna mea de bunrămas,
Că viața asta nu mă mai încape
Pe drumul șerpuit înspre Agape
Acesta-i , poate, ultimul popas.

Solomonar,
Sortit să caut ape.

M-am întrebat câte semne a lăsat prin lume, pentru mine. apoi, fără nicio legătură, m-am întrebat dacă atunci, în începuturi, a existat și plicul cu numărul trei.
Mi-am luat larevedere dar Omul-timp m-a oprit cu un gest moale, a intrat în colibă și mi-a dăruit caseta pictată, cu tot conținutul ei. Am împăturit plicul și l-am cuibărit în interior, apoi am plecat spre casă.
Adam se simțea ca peștele în apă și nu mai întreba când se întoarce Mihai.
Își făcuse prieteni și mergea la școală cu plăcere. Acasă vorbea numai românește și nu pierdea niciun prilej să o corecteze pe Eva. O făcea cu aceeașirăbdare, cu același tact dar și cu aceeași fermitate cu care o făcea Mihai când mă corecta.
Mi-am cumpărat o mașină la mâna a doua, în stare bună, cu schimbător de viteze la mână. De fiecare dată când conduceam o mașină e avea cutie automată aveam senzația că sunt un șofer de troleibuz, mâna căutând cu înfrigurare maneta schimbătorului.
Viața egală și monotonă începea să mă deprime. Chiar dacă vorbeam cu prietenele pe internet, chiar dacă eram cu copii tot aveam sentimentul unei însingurări progresive.
Făceam călătorii din ce în ce mai lungi și, în explorările mele, adesea rămâneam peste noapte la câte un hotel sau la câte un motel izolat pe o margine de autostradă. Într-unul din drumurile mele am dorit să reeditez experiența făcutului baie în două oceane ăn aceeași zi, așa cum făcusem cu George, cu ceva timp, în urmă.
Eram pe țărmul Pacificului, cazată într-un motel micuț și cochet. M-am culcat devreme dar nu înainte de a lăsa vorbă la recepție să fiu trezită la prima rază de soare. M-am trezit odihnită și hotărâtă să parcurg tot acel spațiu uriaș până la lăsarea serii.Am mâncat și am băut cafea, l-am hrănit pe baloo, care mă însoțea peste tot în călătoriile mele, am făcut cumpărături pentru drum și am pornit în marea traversare.
Drumul lung, pe autostrăzi drepte și fără denivelări, era obositor. din când în când făceam câte o haltă de ajustare în care, și eu și Baloo ne mișcam să ne dezmorțim și apoi plecam mai departe. Se apropia seara.
drumul mă obosise suficient de mult ca să cochetez cu ideia că ar fi cazul să abandonez. mai erau circa șaizeci de mile dar simțeam oboseala că mă trage la somn.Am decis să beau o ciocolată fierbinte și să văd dacă, după aceea, mai doresc continuarea drumului. Am intrat într-o benzinărie și am comandat cuiocolata iar pentru Baloo un pachețel cu hrană pentru câini. Simțeam o nouă energie că mă mână la drum. am ieșit , hotărâtă să câștig provocarea. În parcare am văzut un grup de țigani pe care i-am recunoscut cu ușurință din cauza portului tradițional. Bărbații, cu mustăți negre și veste de piele, femeile , cu codițe subțiri, împletite cu funde roșii, cu salbele de cocoșei atârnate peste piepturile acoperite de bluze înflorate.
O țigancă bătrână s-a apropiat de mine cu pas egal dar ferm, mi-a prins mâna în palma ei și, privindu-mă direct în ochi, mi-a vorbit românește:
-Nu sta! Linia ta nu se oprește aici. Corpul tău este aici dar inima ta este peste apă. Zboară, păsărico, zboară! Timpul tău nu s-a închis.
La cuvintul păsărică mi-am amintit de vesta de fulgi.
Cuvintele țigăncii le-am primit ca pe o izbăvire.
Am plecat spre Atlantic, în viteză. Am ajuns când deja se înserase.Am făcut o baie răcoritoare, și eu și Baloo și ne-am culcat, eu în mașină și el afară, păzindu-mă cu strășnicie.
am blocat ușile și am adormit instantaneu.
M-am trezit în bubuitul caroseriei și în lătratul vehement al lui Baloo.
Am deschis ochii și, buimacă, am zărit un polițist blond, cu mustață roșcată, purtând pe nas o pereche de ochelari de soare, cu rame metalice, care lovea în caroserie. Am deschis geamul și polițistul m-a întrebat dacă aveam nevoie de ceva. L-am potolit pe baloo, și i-am răspuns că totulș este O.K. și că aseară eram atât de obosită încât am considerat că aș fi un pericol dacă aș continua drumul.Mi-a urat drum bun, adresându-mi acel salut zvâcnit spre cer, cu două degete duse la chipiu.
Am plecat spre casă. Baloo, cu capul pe geam, privea valurile oceanului dormitând alene.
După prânz am ajuns la copii și imediat după ce am coborât din mașină, am decretat fără nicio rezervă:

Plec acasă!
Am spus-o dintr+o suflare, uitând că vândusem tot în România.