Din păcate pentru mine, eu mai cred că,
în insolubila trecere, nu e lucru mai plăcut decât să privesc
în camera mea, odihnindu-se în pat, sub un cearșaf întins,
un șold de femeie frumoasă.
dincolo de mâna mea, îl văd ca pe un bold
cu care prind prezentul în pieptul străinei veșnicii.
explicație: trecerii i-am zis insolubilă pentru că nu se dizolvă
în nimic, nici măcar în paharul pe care trebuie să-l privim.
și a privi este același lucru cu a bea, uneori.


acestui gen de tablou oamenii îi mănâncă toate culorile.


din păcate pentru mine, eu mai cred că
al doilea lucru plăcut este să lași întinsă o femeie frumoasă
și, pe alocuri, deșteaptă (noi cu toții suntem, pe alocuri, deștepți),
să o lași atât de întinsă, precum este râma uitată de lumină
și de propriile ei aspirații în ploaie.
dar nu, ce vorbesc eu?, râma e un organism precis...
femeia frumoasă trebuie lăsată atât de întinsă și de strălucitoare,
ca o pată de motorină pe asfaltul ud,
peliculă de posibile culori în schimbare…
explicație: când am spus că trebuie lăsată într-un fel anume,
mă gândeam că ar putea să fie atât de întinsă,
încât să nu se mai poată desprinde de ochi.
femeia este, mai precis decât lumea, o sală de așteptare.
al treilea lucru plăcut, mai general,
este trenul care transportă femei înspre propriile lor cedări.