ÃŽn inima ce bate tare,
Se zbate dorul iar trezit
De amintirea care are
Covor, de lacrimă urzit.

În sufletul cuprins de teamă,
Nădejdea parcă-adormit,
Iar visul zămislit mai cheamă,
Speranțele din foc mocnit.

Doar cugetul stinge durerea,
Cu rugăciuni spuse în gând,
Către Acel ce-are puterea
Să șteargă ochii care plâng.

Că la făptura pământeană,
El poate, Domnul tuturor,
Să vindece oricare rană
Și amintirile ce dor.