Nu mai știu să vorbesc despre mine în culori tari și precise.
Am încetat să-mi croiesc drumul.
Înaintez impromptu
Călătoresc într-un tren nocturn,
casetă de sticlă și metal luminată
brăzdând iute bezna.
Întunericul e tăiat vertical în felii:
Uneori, o autostradă cu benzinărie și cafenea.
Înăuntru e cald
La mesele scunde oameni își vorbesc
Sau își potrivesc în grabă privirile
prea obosiți, prea grei de ei înșiși ca să-și vorbească...
Cer o cafea latte.
Fata care-mi aduce cafeaua are ochi negri rotunzi
și zâmbește tot timpul
cineva cumpără un sandviș și niște ziare
voci tot lasă urme în aer și se pierd
vorbă legănată, ardelenească

Casa se-nchide și se deschide cu același ronțăit mecanic, hipnotic
Indecis, timpul face bucle
Miroase atât de bine la OMV.
Am senzația că viața se întâmplă.