Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.

Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păși pe glie,
De idolul acelei vieți deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.