De tot, de mult, de niciodată
gândul îmi curge pe faianță
și-aș vrea să îl opresc
sau măcar să-l încetinesc
să îl calmez,
să îl ascund sub un miez
de nucă, sub o prăjitură,
seara, pe câmp, sub lună
în pat la mine
în vis la tine
și până mâine să stăm goi.
Noi doi.
Eu și gându-mi.
El de mine și eu de el,
să mi-l scot ca pe un cercel,
și, cu un pic de noroc
și un pic de răbdare,
să-ncep sa (nu) gândesc cu inima.