de parcă toată lumea ne-ar fi privit cu jumătatea ochiului stâng
cum ne păstrăm de mână iar sub noi
roșcatul umblat în picioarele goale se tocise
de atâta nimeni

pentru că în mine singurătatea se aude de cincizeci de ori
mai aproape decât într-o cameră goală
și marginile ei nu au sfârșit
doar un tăiș confecționat din oameni și străzi
din cercuri și întrebarea până când
aruncăm din noi
culoare după culoare