Din Argedava, prin câmpii aride,
Spre Istru un izvor se scurge lin,
Cu apele mocnind scântei candide
Și cu parfum de izmă și pelin.

Izvorul sapă maluri în surdină
De veacuri, întâlnind în drumul său
Mitropolii căzute în ruină –
Un loc pustiu, uitat de Dumnezeu.

Argessis uneori se mai înalță
Din ape să cuprindă în privire,
În noapte, orizontul fără viață
Și unde Luna nu dă strălucire.

Văzând aceleași ziduri părăsite
În negura uitării printre vânturi,
El își închide pleoapele-amorțite
Și iară se afundă în adâncuri.

Aici au fost cândva mărețe dave
Cu oameni puri, născuți demult în cer,
Copii ai lui Zamolxis, ce-n otave
Trăiau sub razele lui Lucifer.

Dar vestea astei lumi de zei pelasgici
Ajunse la Lupoaica din Apus,
Ce, dând târcoale printre munții dacici,
Pe Decebal cu cântec l-a sedus.

Se năpustiră haitele romane,
Strivind cu ură spicele de grâu,
La Apullum, Napoca, Herculane,
Să se adape din Eternul Râu.

Cu lovituri de falusuri în scuturi
Se salutau cohorte, legiuni,
Pândari mișei purtând pe frunte focuri
Și în privire fumul din genuni.

Pe la Drobeta ocoliră calea
Spre Sarmisegetuza, în Carpați
Și-atunci cu urlet răspândiră jalea
Prin codrii de amar cutremurați.

Cu-o mușcătură Dacia se frânge,
Lupoaica pe Zamolxis e stăpână;
Din gură printre colți îi curge sânge
Pe munți, pe codri, ape și țărână.

Cu gheara scormonind adânc în rană,
O vulpe a lovit acest popor,
Pe fruntea-i de tiran a pus coroană
Spunându-și Împăratul tuturor!

De-atunci nu au mai vrut în câmp să crească
Nici florile în farmecul divin;
Doar buruieni, ciulini, licheni și iască,
Iar apele au miros de pelin.

Și, peste veacuri, au venit creștinii
Purtând însemn de binecuvântare;
Ei cu biserici au strivit ciulinii,
Cu pâine și cu pești, cu grâu și sare.

Deși plăcut le-a fost întâi cuvântul,
Sub jug de legi pe oameni i-au strivit.
De-aceea s-a cutremurat Pământul
Și mii de mânăstiri a înghițit.

De-atunci, Argessis albia își crește,
Ca prin blestem biserici să dărâme,
Căci tot Lupoaica lumea o domnește,
Cu altă blană, dar același nume.

Un creator curat de va să vină
Să reînvie-ai cerului copii,
Argessis va aprinde iar lumină
Și-n veșnicie se va odihni.

*
Cum oamenii se-amestecă-n popoare
Și-n norme noi viața lor o schimbă,
O nouă davă apăru sub soare –
Dar vechii daci vorbesc o altă limbă...?

Cândva măreață, Sarmisegetuza
E astăzi doar o piatră sub călcâi,
Sub care șerpi giganți ai lui Meduza
Își caută de veacuri căpătâi.

Târgoviștea în jurul ei adună
Din codrii cei întunecați norod;
Asupra lor se-nalță-n clar de Lună,
Din negură, întâiul voievod.

Și, cum se-așază rând pe rând cu toate
În pace și iubire să trăiască,
Cetăți, orașe, târguri și cnezate
S-au înfrățit în Țara Românească.

Cu pagină de Biblie în mână
Și crucea fiind lege peste legi,
El într-un singur grai pe toți adună:
Români, cumani, gepizi și pecenegi.

Dar cum se-ntâmplă-n noaptea cea târzie
Neliniștea să toarne-n somn venin,
S-a dus și domnitorul în pustie
Să înțeleagă propriul lui destin.

În valea stearpă Negru-vodă zace
Îngenunchiat cu ochii la pământ
Și cheamă îngerii să îl îmbrace
Cu roba cuvenită celui sfânt.

— Cuvântul Tău l-am predicat, Părinte,
Atâtor neamuri ce mi se supun,
Că până și aceia fără minte
O știu că Tu ești Unul și ești Bun!

În semn că Tu le stăpânești pe toate
Și dintre toți pe mine m-ai ales,
În astă vale voi clădi cetate
Să-Ți întărească numele ceresc!

Poporul meu va crește între ziduri,
Hrănit cu sevele Preasfintei Legi,
Cu Biblia el va deschide drumuri
Pe care vor umbla și robi și regi!

De-i lucru sfânt, Te rog s-aprinzi făclie
Din aur pe coroana ce o port,
Iar eu voi ști că vocea-Ți este vie,
Stăpână peste universul tot!

Te va cânta o-ntreagă națiune
Și lumea toată Ți se va-nchina,
Din granițele Asiei străbune
Și până în Apus Te-or lăuda!

Privirea către ceruri îi răsare
Și tot atât de repede-i apune.
Lovit de îndoieli istovitoare,
Ca încurcat începe vodă-a spune:

— De nu voiești această ctitorie,
Atunci, mărite Doamne, eu Îți cer
Să mă îmbraci cu rază argintie
Și să mă lași un simplu efemer...

Voi renunța la tron și la palate,
La straiele domnești ce port acum;
Umil voi fi ca neamurile toate,
Egal cu toți ce azi mi se supun.

Din ceruri, însă, niciun semn nu vine,
Nici rază de la stele și nici vânt.
Dar vodă a rămas în rugăciune,
Cu fruntea spijinită de pământ.

Rugându-se, își înfundase fața,
Ca orice osândit, în mărăcini.
Simțea cum parcă i se scurge viața,
Încununându-l cu un nimb de spini.

Cumplita sete se usca pe buze
Și foamea în stomac se zvârcolea,
În minte gânduri se stingeau confuze
Și moartea îl pândea din iarba rea.

În post și în smerenie trecură,
Ca într-o clipă, patruzeci de nopți.
Pe vodă l-a cuprins tremurătură
Ca frigul din tărâmul celor morți.

Oceane de-ntuneric și lumină
Se abăteau pe trupul solitar,
Iar sufletul privea o stea divină
Cu un picior pe celălalt hotar.

Acum răcoarea nopții se retrage
Și firul ierbii prinde a mișca.
Izvorul depășește maluri large,
Iar apa se-nfioară-n matca sa.

Din beznă, ca prin farmec se ivește
Argessis călărind pe vântul lin.
Prin plete Negru-vodă îl privește,
Simțind parfum de izmă și pelin.

Argessis poartă straie de lumină,
Încins la brâu cu șarpe din argint.
Pe umeri plete negre îi anină,
Cununi de stele tâmplele-i cuprind.

Cu glasul sugrumat de-o rece teamă,
Șoptește Negru-vodă: — Sfântul meu,
Mărite Doamne, sufletu-mi Te cheamă
În laude, căci Tu ești Dumnezeu!

Argessis lângă vodă vine-aproape
Și-l roagă din genunchi să se ridice.
Cristale mici i se răsfrâng sub pleoape,
Cu vocea tremurândă el îi zice:

— Zadarnic aștepta-vei viața toată
Un semn de la stăpânul tău divin;
El n-are să se-arate niciodată
Să-ți spună care e al tău destin.

Alege-ți tu oricare din religii
Și pentru altele vei fi păgân.
Dar mai presus de norme, sacrificii,
Pe soarta ta ești singurul stăpân!

Povestea ta începe mult departe,
La Retezat, la Omu și Bucegi,
O lume care nu cunoaște moarte
Și ce cuprinde cerurile-ntregi!

Comoara ei se-afundă în adâncuri,
În așteptarea unui ceas divin,
Când iar va străluci peste pământuri,
Chemând din rai un cântec cristalin!

Aici au coborât din cer străbunii,
Titani care vorbeau o limbă priscă,
Ce au cuprins cunoașterile lumii
În pagini care chiar și astăzi mișcă!

Sub aripa lui Phoenix cea curată
Ei renășteau în șapte generații,
Purtând în mână zvastica buclată,
Simbol al celor mai alese nații!

Din ei s-au ridicat, puternici, burii,
Unind într-o credință daco-geți,
Pe care și părintele culturii
I-a pus între aleșii exegeți!

Pe galaxie construiau cetate,
În frunte de Zamolxis însemnați;
Între acele ziduri nestemate
Sub Deceneu cel Mare vă nășteați!

Voi ați cuprins luminile minunii
În taina sfântă-a lui Mattar și Om
Și unici v-ați făcut în văzul lumii,
Aleși de înțeleptul Kogaion!

Aveați cunoașterea și nemurirea
Și-o dragoste de semeni nesfârșită;
Trăiați în sărbătoare fericirea
În câmpi și munți, în marea infinită!

Din dragoste sublimă pentru oameni,
Ați împărțit și cerul și Pământul;
Ori azi pe toți cu ura îi asameni,
Căci ea, trufia, și-a rostit cuvântul.

Voi ați căzut în luptă mișelească,
În poala munților v-ați risipit,
Lăsând de veacuri să vă biciuiască
Aceia ce demult v-au cotropit.

De-atunci purtați pe umeri nedreptatea
La care regii voștri-s condamnați,
Iar valea plânge-amar singurătatea
În negura părinților uitați.

Ai vrea să afli dacă este bine
Cetate să ridici spre-naltul cer?
Creația va face azi din tine
Un domn nemuritor sau efemer!

În inimă îți porți dumnezeirea
Și ea te face bun, te face drept!
În tine ai să îți găsești menirea
De ești un spirit liber, înțelept!

Păstrând umil privirea aplecată
Sub jugul unor glasuri preoțești,
Tu ai să pierzi lumina cea curată
Și chiar pe dumnezeul care ești!

Ridică-te spre steaua ta divină,
Cutremurând întregul univers
Și scoate pe vecie la lumină
Pe daci, căci ei sunt un popor ales!

Iar din adânc s-or înălța străbunii,
Vor străluci ca stele-n infinit.
Tu Domn ai să te faci asupra lumii,
Un semizeu în veacuri pomenit!

Îndată vodă face pași în spate
Privind în juru-i ca un aiurit,
Veșmintele le sfâșie pe toate
Și pletele își smulge îngrozit.

— Trimisul Tatălui pentru o clipă
Eu din nechibzuință te-am crezut.
Aud cum demonii din hăuri țipă,
Căci tu ești doar un înger decăzut!

Tu ai voit cu vorbe înțelepte,
Satană, să mă ispitești spre iad,
Din mine demonul să se deștepte
Și, tot ca tine, în păcat să cad!

Cetate nu ridic, ci mănăstire
Spre slava Dumnezeului cel sfânt,
Stăpân pe-a cerurilor nesfârșire,
Pe oameni și pe searbădul Pământ!

Atunci în noapte-Argessis se retrage
Și Luna se ascunde după nor.
În codrul părăsit Lupoaica rage
Și puii își trimite la izvor.

Rămas în beznă, vodă iar se roagă
Și semnul crucii-și face tremurând.
Sosi și ceasul ca să se retragă,
Simțindu-se bolnav, slăbit, flămând...

*
În zorii Paștelui, de Joia Mare,
Când oamenii se strâng la mânăstire,
Aprinde Negru-vodă lumânare
La loc de rugăciuni și spovedire.

Veghea de ceasuri domnul în mustrare
Alături de duhovnic în altar,
Udând anafură-n licori amare
Și sărutând inelul de pescar.

Icoanele priveau dintre cupole
La domnul cel umil, îngenunchiat,
Dar toate-l cuprindeau în aurore,
Iar vodă se simțea eliberat.

Pătruns în piept de-o tainică lumină
Ce curge din coroana lui Hristos,
Ridică vodă fruntea lui senină,
Șoptind către duhovnicul pios:

— Preasfinte preot, într-o noapte rece,
Când în pustie singur am zăcut
Ținându-mi postul după sfânta lege,
Îmi pare că Satana am văzut.

L-am cunoscut doar după cingătoare,
Deși veșmintele-i luceau orbește;
Cuvintele-i sunau poruncitoare
Ca apa ce-n izvoare clocotește.

El mi-a vorbit despre străbunii țării
Că m-ar chema și astăzi din adânc
Să fiu stăpân pe nesfârșirea mării,
Pe oameni și pe searbădul Pământ.

Străbunii, pare-se, a lor comoară
De-nțelepciune au ascuns-o-n hău
Și-n noua eră ea va să răsară
Ca lumea să salveze de la rău.

Duhovnicul privește cu uimire
La Biblia deschisă în altar,
Din legile lui Moise dă citire
Și pune-n tămâielnic bob de jar.

Lumina candelei lucea firavă
Pictând pe ziduri siluete moarte,
Dar pastorul, cu vocea lui jilavă,
Grăi ținându-și mâna peste Carte:

— Oh, fiule, să nu uiți niciodată
C-ai fost ales de voci bisericești.
Să nu uiți Crucea sfântă și curată
Pe care ai jurat să o slujești!

De-a lungul vieții,-n repetate rânduri,
Din hăuri se vor ridica stihii,
Vor încolți nebănuite gânduri
Ce-au să te urmărească zi de zi!

Ca firul ierbii ce din piatră iese
Crescând copac, apoi crescând pădure,
Asemeni și diavolul va țese
Aceste gânduri, sufletul să-ți fure!

E drept că luminați ai altor vremuri
Au săvârșit eroarea și-au crezut
Că din al universului cutremur
Un infinit de stele s-a născut!

Din aste stele, una, cea mai mare,
E centrul unei galaxii străvechi,
Unde planeți în dansuri rotitoare
Cu constelațiile fac perechi!

Ei au gândit că Soarele e centrul
Unui sistem de pietre colosale
Și că, din ele, Terra este Templul
Și însăși vatra vieții ancestrale!

Tot ei gândeau că Piatra e rotundă!
Ori, dacă Terra chiar ar fi așa,
Întreaga mare,-n care sa afundă
Minuni dumnezeiești, s-ar revărsa!

Nici noi nu am atinge, drepți, Pământul,
Ci am cădea-ntr-un infinit ciudat,
De-aceea Dumnezeu și-a spus cuvântul:
Pământul este unic și e plat!

Ci, pentru că pe frunte porți coroană,
Tu ești un domn ales de Dumnezeu.
În luptă ai să-nvingi pe-acel Satană,
Prin binecuvântare, fiul meu!

Dar demonul nu e prea slab, firește,
Făcându-și cuibul între derbedei!
El din cruzime printre noi clădește
Altare-n care azi slujesc atei...

Acolo se adună cu oroare
Profeți și preoți falși ce-și spun savanți,
Ce prin orgii sinistre și amare
Visează să se facă mai înalți!

De-aceea Dumnezeu ne poruncește
Scripturile străvechi să tâlmăcim,
Căci în puterea Lui se împlinește
Biserica ce vrem să o clădim!

Să ceri ca să zidească mânăstire
Acolo unde postul ai ținut,
Unde ruine zac în putrezire,
Mitropolii ce-n flăcări au căzut!

Să știi că mâna ta a fost sortită
Să lupte cu Satana, fiul meu!
Victoria-ți va fi în cânt cinstită,
Iar tu ai să ajungi la Dumnezeu!

Lui vodă chipul i se luminează
Și sângele îi fierbe victorios.
Din nou în rugăciune se așază
La talpa răstignitului Hristos:

— Oh, Tatăl nostru care ești în ceruri,
În veci să-Ți fie numele slăvit,
Căci ne-ai salvat ducându-Te-n infernuri,
Cu pâinea sfântă Tu ne-ai miluit!

Ci să ne ierți greșelile umane,
Căci suntem mici și-adesea Îți greșim.
Și nu ne duce în ispită, Doamne,
Acum și-n vecii vecilor. Amin!

*
Părintele din mânăstire iese
Ducând lumină celor slabi și mulți,
Rostind evlavios cuvinte-alese
Acestor mizerabili și desculți.

Sărmanii capetele își apleacă
La semnul ce-l arată un aprod
Și, cu privirile-n țărâna seacă,
Ascultă la povestea lui Irod.

Cu murmure de „Doamne miluiește”
Se-ngână toți: copii, bătrâni, femei.
Doar unul spre duhovnic drept privește
Cu ochii-aprinși de tainice scântei.

Era Manole, calfa neîntrecută,
Ce-a ridicat palat pentru boieri.
Din când în când cu patimă sărută
Un văl din zestrea scumpei lui muieri.

Aprodu-i face semn să se închine,
Dar el rămâne drept, de neclintit,
Cu gândul la durerile divine
Pe care Cel Ales le-a pătimit!

Părintele atunci îl recunoaște
Pe-acest zidar ales de domnitor,
Ce va clădi pe amintiri și moaște
Mitropolia Marelui Popor!

Ci pentru el a închinat prelatul
O binecuvântare de la cer,
Căci el va să ridice spre Înaltul
Lăcaș acestui vodă efemer.

Mulțimea pe manole îl privește
Ca pe un sfânt trimis din rai cu har
Și-n murmure de „Doamne miluiește”
Se strânge să-l sărute pe zidar.

Manole are fața abătută
Și ochii-aprinși de tainice scântei;
Din când în când cu patimă sărută
Un văl din zestrea scumpei lui femei...

Dar, singur într-o lume prea ușoară
Ce-și poartă falnic sărăcia ei,
Manole se aruncă în povară,
În plaiul de smochini, migdali și tei!

Căci, zic legendele, noi suntem unici
Și dintre toți doar unul e ales,
De-aceea ne-adunăm ca niște purici
În jurul unui creator ceresc!

Ori, fără să o știm, din lașitate
Noi ne sfiim a ține fruntea sus,
Gândind că zilele ni-s numărate
În fapta unor genii ca Iisus!

Și astfel, noi împingem înainte,
Din gloata mizerabilă, un om;
Îl trecem peste fapte și cuvinte,
Primindu-l cu mărire, ca pe-un Domn!

Însă, mărunți în propria gândire,
Noi cerem sacrificii de la El;
Durerea ce L-a dus la nemurire
Ne mai lungește traiul cel mizer...

Iar prețul cel mai scump e ignoranța,
Valuta asta neagră ce-o plătim
Să cumpărăm pe mai nimic speranța
Ca-n lumea asta liberi să trăim!

Dar totul se traduce în istorii
Ce nici măcar nu vrem să cercetăm –
De-aceea ne mai rătăcim în glorii
Pe care în ruine le-aruncăm!

*
Prin valea stearpă Negru-vodă trece,
Coboară malul unui râu în spume
Alături de tovarăși treisprezece:
Manole și zidarii fără nume.

Izvorul fremăta de-nstrăinare
La pașii ce-i făceau prin mărăcini
Acești rătăcitori prin vânt și Soare,
Simțind parfum de izmă și pelin.

Cunună de speranțe poartă domnul
Pe fruntea-i în broboane și în taină,
Că-n orice noapte îi alungă somnul
Un zeu ascuns în lucitoare haină.

Sub arșița de Soare, tot mai vie
Îi pare că răsună în urechi
Ecoul unui glas din veșnicie
Venind din grota lumilor străvechi.

Și iată că în drum li se arată
Un biet păstor la umbra unui pom,
Cântând din fluier și din frunză lată
Durerea care l-a cuprins pe om.

Pe dealul depărtat și în verdeață
Mioare pasc prin ierburi dulci și bune,
Cu capete plecate greu în față,
De parcă ar fi stat în rugăciune.

Între mioare, piatra sfintei Dochii
Se-nalță abătută și neclară,
Iar printre ierburi pietre cască ochii,
Surate ce le-au fost odinioară.

Când vodă se apropie de ele,
Mioarele se smulg din amorțire,
Se-ascund după tufișuri și nuiele
Lăsând pe Dochia în părăsire.

Păstorul se oprește din cântare
Și fluierul sub talpă i se frânge,
Lui vodă i se-aruncă la picioare
Cu inima supusă, care plânge.

— Păstor doinaș, îi spune domnitorul,
Pe Argeș ai umblat în sus și-n jos,
Dar unde ți-a călcat ades piciorul
Vazut-ai tu un loc întunecos?

Acolo zac de veacuri în uitare
Ruine ce se scaldă-n dor pustiu.
În jurul lor se cuibăresc fiare
Și care noaptea urlă a morțiu.

— Văzut-am, Doamne, zidurile-acele!
Se spune că acolo templu-a fost,
Ce, sub mărirea unor veacuri grele,
S-au risipit la talpa lui Hristos!

Când zidul se arată parcă-n boală
Și pietrele-i se văd în luminiș,
Jivinele din hăuri se răscoală
Și se reped la verde aluniș.

Când noaptea se coboară peste ele,
În raza Lunii latră lupi și câni,
Iar bezna se arată prin zăbrele
De tremură și cerul în țâțâni!

— Arată-mi! spune vesel voievodul,
Căci eu, un domn ales de Dumnezeu,
Am să clădesc prin întuneric podul
Ce duce la lumină neamul meu!

Cu sufletul cuprins de-amărăciune,
Ridică ciobănașul fluier rupt
Și glasu-i zguduit de spaimă spune:
— Măria ta l-a depășit demult!

La matca râului vi se arată
Ruinele ascunse în grindiș -
Ori, de aveți o inimă curată,
Le veți găsi la verde aluniș!

Mâhnit, se-abate vodă fără-a spune
O vorbă, de la bietul ciobănaș.
Păstorul se așază-n rugăciune
La umbra pomului, din nou doinaș.

Mioarele se strâng de după dealuri
La umbra deasă a bătrânei Dochii.
Sub vânturi ierburile joacă-n valuri,
Prin ele alte pietre cască ochii.

Și, cum se-ntoarce-n cale domnitorul
Spre vale cu tovarăși treisprezece,
Ajunge iar acolo-unde izvorul
Spre Istru ape limpezi își petrece.

Văzu ruine care altădată
Au fost bogată și măreață davă.
El lui manole locul îi arată,
Zicând cu vocea plină de otravă:

— Aici să mi se-nalțe mânăstire,
Pe malul astor blestemate ape;
Ruinele ce zac în putrezire
Pe veșnicie fie îngropate!

Căci demonii ce urlă printre ele
Pieri-vor sub a timpului uitare,
Iar pe cupola mânăstirii mele
Lumina-m va luci nemuritoare!

Siliți-vă să-mi faceți ctitorie
Așa cum nu s-a pomenit o altă
Și numele-mi în veci știut să fie,
Cântat de toți cum nu fu niciodată!

De-ați săvârși această împlinire,
Atunci cu toți primi-veți mari averi,
Putere și eternă pomenire,
La curtea mea veți fi numiți boieri!

Ori, dacă mâna voastră nu-i prea bună
Această mânăstire a-mi zidi,
Atunci voi porunci pe toți să pună
La temelie, îngropați de vii!

Iar glasul îi răsună peste dealuri,
Se-aude în Ceahlău și mai departe,
Izvoare se cutremură în valuri,
Câmpiile se zdruncină de moarte.

Și peste lume a pornit furtună.
Argessis se ridică din adâncuri...
Înspăimântat că doina nu mai sună,
Cu groază a privit peste pământuri.

Ca vântul, domnitorul se întoarce
La preotul mai mare-ntre părinți,
Vestind că vine ceasul să se-mbrace
Cu roba cuvenită celor sfinți.

Duhovnicul aprinde lumânare
La talpa răstignitului Hristos
Și-nchină o aleasă cuvântare
Lui Radu Negru, domnul curajos.

*
Zidarii sapă gropi de temelie,
Manole trage sfori peste ruine,
Iar toți fac funii din răchită vie
Și scripeții încep să îi anine.

Peste ruine, cărămizi gigante
Încep să se așeze rând pe rând
Și temelii lucesc ca diamante
Pe fața înnegritului Pământ.

Înfrigurat, izvorul se-nvolbură
Părând a fierbe-n soarele-arzător;
Pe mal, zidarii sorb câte o gură
Și, odihniți, se-ntorc la munca lor.

Cu fiecare ceas se-nalță ziduri
Sub mâinile acestor semizei –
Manole, însă, e pierdut în gânduri,
Cu ochi lucind de tainice scântei...

Iar, când se lasă noaptea cea târzie,
Zidarii cad pe spate, osteniți;
Prin nori se-arată Luna argintie
Privind asupra celor adormiți.

Sub raza ei, Argessis se ridică
Din volbura izvorului în spume,
Într-o suflare zidurile strică
Să scoată de sub ele vechi ruine.

Gigante cărămizi se surpă toate
Și pier ca praful risipit de vânt,
Ruinele lucesc ca diamante
Pe fața înnegritului Pământ.

Când zeul iar în matcă se așază
Și volbura se-oprește în izvor,
Își trage Luna ultima ei rază
Și se ascunde tainic după nor.

Zidarii se trezesc din amorțire
În mângâierea dimineții reci,
Dar toți privesc cu groază în simțire
Ruinele din veacurile veci...

Manole îi îndeamnă la tărie,
Lucrarea să o ia de la-nceput;
Din nou pun piatră pentru temelie
S-o vadă domnitorul cel temut.

Din nou peste pământuri noaptea vine,
Zidarii cad pe spate, osteniți,
Își scoate Luna razele senine
Privind asupra celor adormiți.

Argessis iar din matcă se ridică
În mângâierea vânturilor reci,
Dintr-o suflare zidurile strică
Și iar se văd ruinele străvechi.

Asupra lumii cade dimineața
Și soarele se-arată în ocol –
Manole spre ruine-și pleacă fața,
Simțindu-și sufletul lovit și gol...

Zadarnic căuta să înțeleagă
Misterele și să le dea un rost,
Căci ziduri înălțate ziua-ntreagă
În noapte pier de parcă n-ar fi fost!

Așa trecură zile împreună,
Când vodă se arată printre ei;
Cuprins de furie oarbă și nebună,
Răcnește: — Voi sunteți zidarii mei?!

În valea asta rea și-ntunecată,
Cu toți de veacuri oropsiți suntem!
Eu vreau să sting acum ori niciodată
Acest îndelungat și crunt blestem!

Ori, dacă mâna voastră nu-i prea bună
Această mânăstire a-mi zidi,
Atunci voi porunci pe toți să pună
Între ruine, îngropați de vii!

Voi căuta în alte părți din lume
Zidari mai meșteri și mai străluciți!
De sunteți vrednici voi de aste nume,
O dată veți putea să-mi dovediți!

Când vodă se întoarce la cetate,
Zidarii se cutremură lucrând.
Manole, însă, se lungi pe spate,
Cu ochii tulburați de-un tainic gând.

Ca într-o șoaptă, către calfe zice:
— Noi cei mai iscusiți zidari suntem!
Dar mânăstirea n-o să se ridice,
Căci valea asta poartă un blestem!

Ruinele au fost cândva cetate,
Măreață ctitorie de la zei –
Zadarnic vrem atâtea ziduri `nalte
Să punem peste amintirea ei!

Aici au ridicat mărețe dave
Copii ai lui Neptun, născuți în cer;
Lui Venus închinau de prin otave
Coroană ca pe-un tainic juvaer!

Poate că din abisuri, iar, străbunii
Ne cheamă să-mplinim un vis etern,
Iluminați sub strălucirea Lunii
Să dezgropăm acest pelasgic semn!

Ori, dacă azi e zi de sărbătoare,
Duminică, hai! să ne odihnim,
Să prețuim lumina de la Soare
Și creatorul lumii să-L slăvim!

La noapte, veți cădea-n a Lunii mreajă
Aproape de izvor, acolo,-n vad.
Dar eu la căpătâi voi sta de strajă,
Să aflu de ce zidurile cad!

Manole cu încredere privește
Spre calfele mirate și prostite –
Cuvântul lui în frunte se-adâncește
Și ridurile toate-s împietrite.

*
Când vine noaptea, calfele se lasă
În liniște să cadă adormiți,
Iar astrele încep pe cer să iasă
Lucind asupra câmpilor stârpiți.

Manole între ziduri se ascunde,
Ca un străjer de multe încercat
Și vede Luna cum încep pătrunde
În locul cel pustiu și blestemat.

Sub raza ei, Argessis se înalță
În straie de lumină și argint,
Pe meșter îl privește drept în față
Cu ochii lui ca jarul scânteind.

Manole se arată la lumină
Voind să se arunce în genunchi,
Dar se împiedică de-o rădăcină,
Proptit la umbra unui falnic trunchi.

Suflarea lui Argessis răspândește
Asupra zidurilor vifori reci;
Sub ea lucrarea toată se strivește
La umbrele ruinelor de veci.

Sub raza Lunii, davele se-arată
În ochii lui Manole ca întregi,
Cetatea lui Zamolxis ce-altădată
Slujit-a unor zei, părinți de regi.

Vedea cum Sarmis, Iștar, Argedava
În svastica lui Phoenix fac un cerc,
La Aegyssus, Callatis, Sucidava,
Fărâmi de infinituri ce se șterg;

Bucegii aplecați de-nțelepciune
Sub raza lui Uranus și Atlas;
Pangaea ridicată din genune
Spre laptele străbunei Panthalasse!

Iar peste începuturi? Întuneric...
Doar șoapta universului, străin,
De-un cosmos ancestral și luciferic
Ne roagă tainic să ne amintim...

Zeița, mamă peste constelații
Și galaxii, ne-a botezat: Pământ!
Din El noi răsărim în generații
Și-n el ne-ntoarcem fără de cuvânt!

Acolo a văzut Manole calea,
Misterul omului a înțeles!
Argessis binecuvântează valea
Încununând-o cu un nimb ceresc.

Cămașa lui de-argint și de lumină
Se-așază pe păduri și pe câmpii,
Iar, astfel, inspirația divină
Coboară-n inimile celor vii.

Trezit din somn în zorii dimineții,
Manole îl văzu pe domnitor –
În jurul lui, prelații, catiheții
Așteaptă într-un fel întrebător.

Manole tace, mut ca de uimire,
Când toți ceilalți așteaptă un cuvânt.
O calfă, visătoare la mărire,
Șoptește către vodă: — Doamne sfânt,

Manole vru în noapte să păzească
La căpătâiul nostru când dormim.
La fel ca el, dorința Ta domnească
Dorim cu strășnicie să-mplinim!

Noi, dedicați zidari Măriei Vostre,
De strajă în câmpie-am vrut să stăm
Și vorbe azvârlite-n zări albastre
Din visul lui Manole s-ascultăm!

Și, astfel, toți aflarăm într-o minte
Misterul astor ziduri care cad,
Căci meșterul rostit-a-n somn cuvinte
Ce încă se aud prin negrul vad!

În visul lui arhangheli se arată
Să ne-amintească tot ce am uitat:
Sacrificând o inimă curată
De soață, vom clădi un zid înalt!

Cutremurat de aste vorbe sumbre,
Duhovnicul rostește către ei:
— Noi toți în viață suntem simple umbre,
Cenușă, praf și fum, copiii mei!

E drept că, spre a lumii răspândire,
La rădăcina vieții zac femei –
Femeia însă-i rost de risipire,
Iar noi stârpi-vom seminția ei!

Femeia-i sacrificiul ce se cere
La temelia astei mânăstiri –
Mireasă, soră, soață ori muiere,
Cu prunc în pântec, ne vor fi martiri!

Și, dacă asta Dumnezeu pretinde,
Noi nu putem decât să ne-nchinăm
În slava celor veșnice și sfinte,
Dorința-I să-mplinim, s-o lăudăm!

Manole însă un cuvânt nu spune,
Uimit de toate câte-a auzit.
Doar voievodul, pus în rugăciune,
Șoptește sec, nerăbdător, mâhnit:

— Zidar Manole, tu ești calfă-aleasă
Și pari că niciodată nu ne-asculți!
În îndoiala-mi crudă și spinoasă
Tu, unul, taci, dar ei vorbesc și-s mulți!

Tăcerea ta e semn de-nțelepciune,
De-aceea, peste toate, eu decid
Femeia regăsită din genune
S-acopere trecutul insipid!

Din fapta voastră are să se-arate
Progres, înțelepciune, veșnicie!
Cetăți, orașe, târguri și cnezate
Loiale vouă toate-au să vă fie!

Îndepliniți mărețul sacrificiu,
Așa cum cere Sfântul Dumnezeu,
Iar voi veți fi stăpâni pe legi, pe viciu
Și patimă – aveți cuvântul meu!

Când vodă și prelații lui plecară,
Lăsând zidarii-n visul lor sublim,
Maeștrii într-un singur glas jurară:
— Măreață mânăstire să zidim!

Vom împlini ce Dumnezeu ne cere,
Averi ne-om cântări în cărămizi;
Născuți din oameni, vom avea putere
Asupra ăstor semeni insipizi!

Să ne jurăm ca cea dintâi femeie,
Ce-n zori de mâine se va arăta,
Blestemului de veci să fie cheie –
La temelia Domnului să stea!

Zidarii încheiară legământul
Mușcând din pâine și sorbind din vin.
Retras, Manole a cuprins Pământul
În ochii plini de lacrimi și venin...

Din matca lui, Argessis nu se-arată...
Pământul se afundă-n asfințit...
Cu gândul la mireasa-i adorată,
Maestrul sub un măr a adormit...

În visul lui, pe urmele Miresei
Balauri se avântă în pustii;
Câțiva neghiobi se-adună-n jurul mesei
Să joace zarul zilei ce-a veni...

Din marea cea murdară se înalță,
Cu șapte coarne, fiara fioroasă:
Privindu-și puii din pământ în față,
Pe toți îi cheamă în tăcere-acasă!

Trezit din vis, Manole vrea să lege
Ocean de mal și munții de pustiu.
Dar, părăsit de lume, înțelege
Că pentru oameni este prea târziu...

*
Cutremurat de-o sumbră presimțire,
Manole prinde gardul de nuiele,
Se-nalță să cuprindă în privire
Câmpia depărtată, printre schele.

În zorii dulci și reci ai dimineții,
Parfum de flori se risipește-n vânt,
Natura cântă imnul tinereții
Și mare sărbătoare-i pe Pământ.

Șopârle se arată între pietre,
Medussa-și poartă șerpii la răzor;
Din codri, haitele de vulpi șirete
Aleargă însetate spre izvor.

Sub bolta cerului plutesc cocorii
Și gâzele se zbenguiesc în vânt,
Miorii, zimbrii, cerbii, căpriorii
Prin munți dansează într-un tainic cânt.

În depărtări, sătence coc pe vatră
Colaci și turte-n suc de anason,
Căci vine sărbătoarea neuitată
A mamelor în zodia Leon!

Fecioarele se prin de mâini în horă
Și se învârt în dans amețitor,
Veșmintele sunt stropi de auroră,
Iar dansul este jocul ielelor!

Iar între toate, unică se vede
Iubita Ana pe cărări pustii;
Manole o privește și nu crede
Că ea e prima care va veni.

Căci scumpa lui soție poartă-n spate
Desagă cu merinde și cu vin –
E floarea câmpului, mai dulce-n toate,
O rază de la Soarele Divin.

Dar lui Manole inima-i zvâcnește
De frică șe de groază, și amar;
Cu ochii către râu atunci răcnește:
— Te rog să faci între câmpii hotar!

Argessis rupe munți, răstoarnă dealuri
Și pe cărări depune glod și scrum;
Pietriș, nisip și cioburi cad în valuri,
Dar Ana nu se-abate de la drum.

Manole strigă: — Dă-mi te rog o ploaie
Să curgă peste cer și peste vale,
Să crească uriașele șuvoaie
Și soțioara s-o întoarcă-n cale!

Argessis se îndură și adună
Sub cer imenșii nori întunecați;
Prin ploi și spume fulgerele tună
Și codrii se apleacă despuiați.

Plutea pe ape Ana, credincioasă,
De val și ploi purtată mai aproape.
Atunci manole în genunchi se lasă,
Urlând cu disperarea prinsă-n pleoape:

— Te rog s-aduci furtună peste lume,
Păduri și munți s-arunci peste cărări
Și suflă tu cu vântul din genune,
Iubita să-mi întoarcă-n depărtări!

Argessis, într-o singură suflare,
Aruncă brazi și paltini peste drum.
Dar Ana, cu desaga în spinare,
Înainta prin ape, glod și fum.

Cu ochii spre bărbatul ei de-o viață,
Se-mpiedica la fiecare pas,
Se ridica senină și sememață
Gândind la drumul scurt ce-a mai rămas.

Amar de ea, la soțul drag ajunge;
Furtuna se oprește deodată.
Manole o sărută, însă plânge,
Căci Ea, frumoasa, este condamnată...

Zidarii o privesc cu încântare
Și fericiți c-o văd ei se arată;
C-un colț de ochi privesc în depărtare
La soațele ce ard colaci pe vatră.

Căci, când Manole odihnea în noapte
În leagănul de vis și de lumină,
Zidarii au trimis acasă șoapte
Femeile în zori să nu mai vină.

Mai marele-ntre ucenici grăiește:
— Manole, ne-am jurat unui cuvânt!
Deci, nu uita că azi se împlinește,
Prin jertfa noastră, idealul sfânt!

Turbat, Maestrul își sărută soața,
Cu ochii plini de lacrimi albăstrii,
Dar nu cutează să-și arate fața,
Căci el o va zidi în temelii.

Zidarii toți așteaptă-n încordare
Ca jertfa să se ducă la sfârșit.
Părea că îl aud din depărtare
Răcnind pe voievodul cel cumplit.

Manole își sui pe schele soața,
O așeză la zid neisprăvit
Și, neputând să își ridice fața,
Cu voce-nșelătoare a grăit:

— Rămâi, mândruță scumpă, nemișcată
Și nu te speria, căci noi glumim
Ca-n zi de sărbătoare luminată,
Sub bolta lui Hristos să te zidim!

Frumoasa Ana se-ncredea-n cuvinte
Și, veselă, cu soțul ei râdea,
Dar meșterul scuipa năduf fierbinte
Și zidul de clădit se apuca.

Râdea la fiecare cărămidă
Femeia cea naivă și distrată
Și nu se-ngrijora de-a fi zidită
Sub bolta asta binecuvântată.

Se-nalță piatra peste gleznișoare
Si rece o apasă pe genunchi,
Iar Ana, prinsă pân` la pulpișoare,
Simțea durerea-n fiece rărunchi.

— Bărbate scump, ajungă-ți dar de șagă,
Căci gluma este plină de venin.
Mai bine tu poftește la desagă,
La bunele bucate și la vin.

Dar meșterul tăcea cu nepăsare,
Lucrând la zidul ce se înălța
Pe coaste, până sus la țâțișoare,
Când Ana văita și implora:

— Manole dragă, zidul rău mă strânge;
Ajunge gluma, nu pot să respir!
Mă doare pieptul rău, de mi se frânge
Și-mi strigă-n pântec plânsul de copil!

Zidarul ar fi vrut să se oprească
Și opera s-o lase-abandonată,
Să-nece-n râu porunca cea domnească
Și să-și salveze soața blestemată.

Dar se-apuca din nou, fără oprire,
Ofta și de durere iar plângea.
S-a terminat întreaga lui zidire,
Iar scumpa Ana nu se mai vedea.

Din spatele peretelui de piatră
Se-aude glasul soaței condamnate:
— Manole, gluma ta a fost deșartă!
Mă sting și sufletu-mi cu greu se zbate.

Apoi Manole urlă de durere,
Uneltele azvârle către cer,
Iar pruncul nenăscut și-a lui muiere
Icoană se făcură în eter.

Zidarii toți prind garduri de nuiele,
Cu măiestrie lucrul îl termină;
Încet se-nalță printre stâlpi și schele
Măreața mânăstire în lumină.

Iar peste ziduri au vărsat culoare,
Cu arta de la Dumnezeul sfânt:
Apostoli, îngeri, prooroci, fecioare
Privesc dojenitor către Pământ.

*
Trecut-au lunile fierbinți de vară
Și toamna sumbră s-a pierdut în fum.
Spre mânăstire vodă se coboară
Să se închine-n ziua de Crăciun.

Privindu-și ctitoria cea măreață
Lucind sub cerul iernii cenușiu,
Înalță fruntea netedă, semeață,
Strigând precum profetul în pustiu:

— Privește-Ți, Doamne, Casa terminată,
Așa cum Ți-am jurat-o din părinți!
Îmbracă-mă acum ori niciodată
Cu roba cuvenită celor sfinți!

Cu brațele întinse-n depărtare,
Se prosternează vodă în extaz;
Prin plete frigu-i trece ca o boare
Și-n ochi lucesc mărgele de topaz.

Din ceruri, însă, niciun semn nu vine...
Zidarii îl privesc nedumeriți.
Manole e cuprins de-amărăciune,
Cu ochii plini de flăcări și smintiți.

Iar vodă se îmbată de plăcere,
Grăind ca din genuni către zidari:
— Eu am jurat c-am să vă dau avere
De-mi dovediți că sunteți meșteri mari!

Ca voi, constructori nu mai sunt pe lume,
Căci, unici, parcă sunteți semizei –
Dar sunteți oameni, toți aveți un nume
Și, păcătoși ori drepți, sunteți ai mei!

Ori, înainte de-a vă da avere,
Smulgându-vă din jocul cel inept
Al vieții voastre goale și mizere,
Jurați-mi toți cu mâinile pe piept,

Jurați-mi dacă ați putea vreodată
Să-mi faceți mânăstire mai frumoasă,
Măreață ctitorie mai înaltă,
Mai trainică și mult mai luminoasă!

Manole are fața întristată;
Zidarii tac, privindu-l pe furiș.
Mai marele-ntre ucenici se-arată,
Fălindu-se cu umbra-i pe grindiș:

— Măria ta, ca noi nu sunt pe lume
Zidari mai buni, oriunde-ai căuta!
Deși noi suntem calfe fără nume,
Din piatră orișice putem dura!

Iar sub a cerurilor nesfârșire,
Oriunde pe pământuri ai privi,
O și mai luminoasă mânăstire
Putea-vom înălța cât vom trăi!

Îndată vodă face pași în spate
Privind la slujitori ca aiurit,
Cu groază-și smulge pletele-ncurcate
Strigând cu glasu-i sumbru și cumplit:

— Distrugeți schelăriile și scara,
Să nu mai poată coborî în veci
Și, până va să vină primăvara,
Să piară toți în ghiara iernii reci!

Să-nalțe mânăstire mai frumoasă
Eu nu permit acestor sclavi ingrați!
Vai vouă, cei cu inima trufașă,
La moarte-n chinuri sunteți condamnați!

Vă veți mânca de foame câte-o mână,
De lame-ascunse veți cădea uciși,
Iar ultimul din voi ce-o să rămână
Va număra ciolane pe grindiș!

Tristeți amare să vă fie-avere,
Furtunile – cupolă de mormânt,
Să nu aveți în suflete tăcere
Și morți să bântuiți purtați de vânt!

Ostașii se apropie de schele
Tăind cu săbii stâlpii de gorun;
Podine, scări și garduri de nuiele
Se-ngrămădesc la foc și se fac scrum.

Zidarii se cutremură de spaimă,
Înfrigurați sub un gigantic nor.
Manole, însă, n-are nicio teamă,
Privindu-și moartea-n față, zâmbitor!

Mai marele-ntre ucenici privește
La Radu Negru, vodă cel cumplit
Și-atunci de pe acoperiș răcnește:
— Nici astăzi, de Crăciun, na-i fost cinstit!

Tu ne condamni în ziua cea mai sfântă,
Căci n poți trece peste-a ta trufie!
Întreaga mânăstire se afundă
În crima ta, din boltă-n temelie!

*
Manole se ridică pe cupolă
Ca umbra lui Apollo-n Pantheon;
Înconjurat de-o tristă auroră,
Vorbește către preasinistrul domn:

— Visezi acum ca-ntreaga omenire
Să creadă că ai vrut să faci un bine
Sacrificând femei în mânăstire –
De ce nu te-ai sacrificat pe tine?

Din tronul vostru, nu dați socoteală
Decât ambițiilor voastre mari,
Decideți care oameni să mai piară
Și care să vă fie sclavi murdari!

Tu crezi că, dacă porți pe cap coroană,
Ești mai presus decât un fariseu?
Tu porți în piept o inimă tirană,
Ești vânzător de neam și Dumnezeu!

În arzătoare vise de mărire
Ai preschimbat în scrum tot ce iubești,
Gândind că pe a bolții nesfârșire
Nemuritor tu ai să strălucești?!

Ascultă însă zbuciumul de jale
Din zidul aurit și colosal:
În amintirea neamurilor tale
Tu vei rămâne doar un criminal!

Căci nu urmezi decât aceeași dogmă
Ce ți-o impun de-o viață dictatori:
Cu sufletul înlănțuit de normă
Îți este destinat de ei să mori!

În mâna lor tu ești doar o unealtă
Cu care semeni vor a domina –
Le-ai închinat o ctitorie-naltă
Doar ca să întărești sclavia ta!

Ei predică adesea în altare
Să-ntorci obrazul dacă ești lovit,
Să ceri mai multe bice când te doare,
Prin foame să te crezi neprihănit!

Purtând umil privirea aplecată
Sub jugul unor glasuri preoțești,
În Cartea Vieții tu rămâi o pată
Ce n-ai să poți în veci s-o curățești!

O clipă de lumină ca veninul
Ți-a fost să ai în viața ta amară,
Dar tu ai vrut să-ți păcălești destinul
Voind să te întreci a doua oară!

În bezna sufletului tău despotic
Tu vei rămâne doar un prizonier,
Gonit vei fi în veci ca un venetic
De legiuni și fiare din infern!

Supus unor mișei ce-au vrut sclavia
Să fie lanț pe un întreg popor,
Îți vei trăi în umbră veșnicia
Ca orice osândit neștiutor!

Savanți au să-ți dispute existența
Și cei mai mulți din ei te vor nega –
Din inchiziții ai să-ți tragi esența,
Iar necuvântul va fi marca ta!

Urmașii tăi vor suporta milenii
Stigmata ce-ai lăsat-o peste ei.
În țări străine se vor face genii
Și vor uita că sunt copiii tăi!

Asemeni ție, moștenind păcatul
De-a-și înfunda poporul în gunoi,
Își vor conduce părăsiți regatul
În care ei se vor numi eroi!

Străini vor fi oriunde-n astă lume,
Iar locul n-au să-și afle nicăieri;
De toți din jur priviți cu suspiciune
Își vor trăi destinul cel mizer!

Zamolxis va privi din umbra-i deasă
Pământul ocupat de migratori,
În care au să își ridice casă
Toți cei ce v-au hulit de-atâtea ori!

Peste istorii și peste tradiții
Dintotdeauna s-or numi stăpâni
Și tot din norme și din inchiziții
Îi vor blama pe dacii cei bătrâni!

Poate că Phoenix va închide ochii
Abandonându-și svastica din cioc,
Va renunța, asemeni sfintei Dochii,
Să treacă iar printr-un zadarnic foc!

Oh, da! Privește-mă și ia aminte
La chinul ce te paște, domnul meu,
Căci aste suferințe și cuvinte
Le-ai auzit din gura unui zeu!

Privindu-l, Negru-vodă se-ngrozește,
Căci bolta de Argessis e umbrită
Și-atunci în valea stearpă rătăcește,
Urlând turbat, cu vocea răgușită.

Cuprinși de teamă și lipsiți de viață,
Ostașii lasă armele din mâini,
Se-mprăștie în apele de ghiață
Și strigă a morțiu, ca niște câini.

Argessis peste câmpuri suflă rece,
Ninsorile pe drumuri se depun.
Pe mânăstire, calfe treisprezece
Privesc spre satul îngropat în fum.
*
Acum în vale s-a lăsat tăcere,
Dar vântul mușcă din câmpii și munți.
Zidarii gem de frig și de durere,
Sudoarea li s-a împietrit pe frunți.

Priveau spre cerul care, fără milă,
Refuză să le dea un ajutor.
Sub pașii lor, cupola de șindrilă
Scrâșnește rece, amenințător.

Atunci cu toți pricep că aste glasuri
Sunt semne sfinte de la Dumnezeu;
În turlă clopotele bat trei ceasuri,
Șindrilele se smulg și se fac zmeu.

Zidarii-și pun aripile pe spate,
În vânt devin copii ai lui Icar,
Dar ceara a-nceput în ger să crape;
Ei cad striviți pe câmpul de cleștar.

Sub zborul lor Pământul se deschide,
Căldura îi primește-n sânul ei.
Șindrilele în vânt sunt risipite
Și ard apoi cu freamăt de scântei.

Manole stă pe marginea cupolei
Privind la hăul ce-a crescut sub el.
În jurul său lumina aurorei
Pulsează tainic raze către cer.

Din zidul colosal și de aramă
Îi pare că aude și acum
Pe Ana, ce din veșnicie-l cheamă
Să o-ntâlnească pe eternul drum.

Atunci se lasă liber în cădere,
Pierind precum Luceafărul în zori,
Din trup răsar smaralde de durere,
Iar lacrimile-i se prefac ninsori.

În locul morții lui țâșni fântână
Cu apă lină, rece și sărată.
La gura ei mioare se adună
Jelind femeia pe nedrept blamată.

Când iar se face-n lume primăvară
Și văduvele vin la mânăstire,
Argessis în adâncuri se coboară
În veșnica-i tăcută strălucire.

Duhovnicul lui vodă se arată
Femeilor, vorbind evlavios:
— În astă mânăstire minunată
Se odihnesc aleșii lui Hristos!

În semn că toți suntem de o simțire,
Egali în moarte pe acest Pământ,
Arhangheli au venit în strălucire
Fântână să le sape drept mormânt!

Priviți acolo lespedea de piatră
Sub care odihnește-un voievod,
Acel ce a primit în scumpa-i vatră
Străini ce-au devenit al lui norod!

Dar văduvele plânse, întristate,
Abia dacă mai mișcă-n locul lor.
Se strâng de mâini, căci știu prea bine toate:
Mormântul domnitorului e gol!

Căci Radu-vodă s-a pierdut în neguri,
Tot astfel cum ieșise altădat,
Încât nici astăzi nu mai suntem siguri
De-a fost el domn și dacă-a existat.

Și astfel i s-a împlinit blestemul
Zvârlit asupra lui de muribunzi.
Câțiva călugări mai rostesc refrenul
Cântat cândva de catiheți confuzi.

Dar la fântâna sfântă-a lui manole,
Secată azi de vremi și de amar,
Se-adună primăvara turturele
De strajă stând pe-al lumilor hotar.

Când ele triluiesc de întristare,
Argessis le îndeamnă la izvor,
Le dă câte o dulce sărutare
Și le trimite iar la cuibul lor.

Ori, când se lasă noaptea peste vale
Și câinii urlă-n codri a morțiu,
Fântâna seacă tremură de jale,
Căci lupii se adună din pustiu.

Ei vin în haită ca să se adape
Cu gurile căscate-a lăcomie,
Dar zgârie fântâna să o crape
Și sar peste cupola aurie.

Argessis îi alungă în pădure,
Acolo să își plângă singuri rana,
În umbrele istoriei obscure
Să latre imnul Ulpiei Traiana!

Acolo își fac oameni colibioare,
Punând capcane lupilor flămânzi,
Pornesc în grup armați de vânătoare
În paza munților tăcuți și blânzi.

Din ceruri se coboară păsărele
Pe gheba satului de muritori,
Căci aste stoluri mii de turturele
Sunt cetele de îngeri păzitori.

În trilul lor privesc pierdut în zare
Spre-un singur loc din lumea asta mică
Și tainice urmează o cărare
Către comoara dacă, infinită!

Ruinele-Argedavei le adună
Pe toate sub a Urselor privire,
Acolo unde buciumul răsună
De jale, de speranță și iubire.

În matca Argeșului zac de veacuri
Enigmele străvechi, de nepătruns,
Ce nu au fost atinse de atacuri
Din ordinul Lupoaicei din Apus!

Iar voi, străjeri ai unei lungi istorii,
Veniți la râu cu sufletul deschis,
Dar nu mânați de-ambiții iluzorii
Ce-l tulbură pe zeul Argessis!

Aici veți auzi și voi povestea
Frumoasei Dochia schimbată-n piatră,
Când muntele Ceahlău dăduse vestea
Că năvălesc romanii peste vatră.

Pe Decebal îl veți avea în față,
Pe Burebista și pe Deceneu,
Pe Gebeleizis dătător de viață,
Cibela întrupată-n Dumnezeu.

Medussa vă va da înțelepciune
Și Sfinxul vă va arăta cărări,
Iar roza în splendoare peste lume
Lega-va toate cele patru zări.

Fecioarele cu spic de grâu în mână,
Pe creștete purtând cununi de crin,
Se scaldă în văpăi de semilună
Și sorb din Soare un nectar divin.

Aici sunt Elizeele-n splendoare,
Cortine de-auroră și de cer,
Druizi, auguri, sabine și vestale
Și astrologi în haină de mister.

De Syrius purtați spre Casa Pâinii
Maeștrii cifrelor se strâng din lume,
Formează cerc pe marginea Fântânii,
La umbra unui arbor fără nume.

Acestea n-au putut să ia romanii
În fala lor de împărați și regi
Și-n veci nu le vor stăpâni tiranii,
Căci ele sunt comoara lumii-ntregi!

Uniți într-o simțire și-o credință
Și într-o lume fără de stăpâni,
Noi lecui-vom orice suferință,
Din cetățeni ne vom numi păgâni!

Căci asta-i lumea ce dintotdeauna
A fost cântată de poeți și liri:
Natura cea străbună, Sol-et-Luna,
Ce leagănă pe Virgo în priviri!

E-un paradis deschis pentru oricine,
Al lui Mohamed, Buddha și Iisus,
E pomul dătător de fructe bune
Ce leagă Răsăritul de Apus!

Aici sunt Thales, Platon și Socrate,
Confucius, Orion, Diana, Zeus;
Nadir, Zenith din stele fac cetate,
Șoptind în taină: NIHIL SINE DEUS!