poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-06-23 | |
Din Argedava, prin câmpii aride,
Spre Istru un izvor se scurge lin, Cu apele mocnind scântei candide Și cu parfum de izmă și pelin. Izvorul sapă maluri în surdină De veacuri, întâlnind în drumul său Mitropolii căzute în ruină – Un loc pustiu, uitat de Dumnezeu. Argessis uneori se mai înalță Din ape să cuprindă în privire, În noapte, orizontul fără viață Și unde Luna nu dă strălucire. Văzând aceleași ziduri părăsite În negura uitării printre vânturi, El își închide pleoapele-amorțite Și iară se afundă în adâncuri. Aici au fost cândva mărețe dave Cu oameni puri, născuți demult în cer, Copii ai lui Zamolxis, ce-n otave Trăiau sub razele lui Lucifer. Dar vestea astei lumi de zei pelasgici Ajunse la Lupoaica din Apus, Ce, dând târcoale printre munții dacici, Pe Decebal cu cântec l-a sedus. Se năpustiră haitele romane, Strivind cu ură spicele de grâu, La Apullum, Napoca, Herculane, Să se adape din Eternul Râu. Cu lovituri de falusuri în scuturi Se salutau cohorte, legiuni, Pândari mișei purtând pe frunte focuri Și în privire fumul din genuni. Pe la Drobeta ocoliră calea Spre Sarmisegetuza, în Carpați Și-atunci cu urlet răspândiră jalea Prin codrii de amar cutremurați. Cu-o mușcătură Dacia se frânge, Lupoaica pe Zamolxis e stăpână; Din gură printre colți îi curge sânge Pe munți, pe codri, ape și țărână. Cu gheara scormonind adânc în rană, O vulpe a lovit acest popor, Pe fruntea-i de tiran a pus coroană Spunându-și Împăratul tuturor! De-atunci nu au mai vrut în câmp să crească Nici florile în farmecul divin; Doar buruieni, ciulini, licheni și iască, Iar apele au miros de pelin. Și, peste veacuri, au venit creștinii Purtând însemn de binecuvântare; Ei cu biserici au strivit ciulinii, Cu pâine și cu pești, cu grâu și sare. Deși plăcut le-a fost întâi cuvântul, Sub jug de legi pe oameni i-au strivit. De-aceea s-a cutremurat Pământul Și mii de mânăstiri a înghițit. De-atunci, Argessis albia își crește, Ca prin blestem biserici să dărâme, Căci tot Lupoaica lumea o domnește, Cu altă blană, dar același nume. Un creator curat de va să vină Să reînvie-ai cerului copii, Argessis va aprinde iar lumină Și-n veșnicie se va odihni. * Cum oamenii se-amestecă-n popoare Și-n norme noi viața lor o schimbă, O nouă davă apăru sub soare – Dar vechii daci vorbesc o altă limbă...? Cândva măreață, Sarmisegetuza E astăzi doar o piatră sub călcâi, Sub care șerpi giganți ai lui Meduza Își caută de veacuri căpătâi. Târgoviștea în jurul ei adună Din codrii cei întunecați norod; Asupra lor se-nalță-n clar de Lună, Din negură, întâiul voievod. Și, cum se-așază rând pe rând cu toate În pace și iubire să trăiască, Cetăți, orașe, târguri și cnezate S-au înfrățit în Țara Românească. Cu pagină de Biblie în mână Și crucea fiind lege peste legi, El într-un singur grai pe toți adună: Români, cumani, gepizi și pecenegi. Dar cum se-ntâmplă-n noaptea cea târzie Neliniștea să toarne-n somn venin, S-a dus și domnitorul în pustie Să înțeleagă propriul lui destin. În valea stearpă Negru-vodă zace Îngenunchiat cu ochii la pământ Și cheamă îngerii să îl îmbrace Cu roba cuvenită celui sfânt. — Cuvântul Tău l-am predicat, Părinte, Atâtor neamuri ce mi se supun, Că până și aceia fără minte O știu că Tu ești Unul și ești Bun! În semn că Tu le stăpânești pe toate Și dintre toți pe mine m-ai ales, În astă vale voi clădi cetate Să-Ți întărească numele ceresc! Poporul meu va crește între ziduri, Hrănit cu sevele Preasfintei Legi, Cu Biblia el va deschide drumuri Pe care vor umbla și robi și regi! De-i lucru sfânt, Te rog s-aprinzi făclie Din aur pe coroana ce o port, Iar eu voi ști că vocea-Ți este vie, Stăpână peste universul tot! Te va cânta o-ntreagă națiune Și lumea toată Ți se va-nchina, Din granițele Asiei străbune Și până în Apus Te-or lăuda! Privirea către ceruri îi răsare Și tot atât de repede-i apune. Lovit de îndoieli istovitoare, Ca încurcat începe vodă-a spune: — De nu voiești această ctitorie, Atunci, mărite Doamne, eu Îți cer Să mă îmbraci cu rază argintie Și să mă lași un simplu efemer... Voi renunța la tron și la palate, La straiele domnești ce port acum; Umil voi fi ca neamurile toate, Egal cu toți ce azi mi se supun. Din ceruri, însă, niciun semn nu vine, Nici rază de la stele și nici vânt. Dar vodă a rămas în rugăciune, Cu fruntea spijinită de pământ. Rugându-se, își înfundase fața, Ca orice osândit, în mărăcini. Simțea cum parcă i se scurge viața, Încununându-l cu un nimb de spini. Cumplita sete se usca pe buze Și foamea în stomac se zvârcolea, În minte gânduri se stingeau confuze Și moartea îl pândea din iarba rea. În post și în smerenie trecură, Ca într-o clipă, patruzeci de nopți. Pe vodă l-a cuprins tremurătură Ca frigul din tărâmul celor morți. Oceane de-ntuneric și lumină Se abăteau pe trupul solitar, Iar sufletul privea o stea divină Cu un picior pe celălalt hotar. Acum răcoarea nopții se retrage Și firul ierbii prinde a mișca. Izvorul depășește maluri large, Iar apa se-nfioară-n matca sa. Din beznă, ca prin farmec se ivește Argessis călărind pe vântul lin. Prin plete Negru-vodă îl privește, Simțind parfum de izmă și pelin. Argessis poartă straie de lumină, Încins la brâu cu șarpe din argint. Pe umeri plete negre îi anină, Cununi de stele tâmplele-i cuprind. Cu glasul sugrumat de-o rece teamă, Șoptește Negru-vodă: — Sfântul meu, Mărite Doamne, sufletu-mi Te cheamă În laude, căci Tu ești Dumnezeu! Argessis lângă vodă vine-aproape Și-l roagă din genunchi să se ridice. Cristale mici i se răsfrâng sub pleoape, Cu vocea tremurândă el îi zice: — Zadarnic aștepta-vei viața toată Un semn de la stăpânul tău divin; El n-are să se-arate niciodată Să-ți spună care e al tău destin. Alege-ți tu oricare din religii Și pentru altele vei fi păgân. Dar mai presus de norme, sacrificii, Pe soarta ta ești singurul stăpân! Povestea ta începe mult departe, La Retezat, la Omu și Bucegi, O lume care nu cunoaște moarte Și ce cuprinde cerurile-ntregi! Comoara ei se-afundă în adâncuri, În așteptarea unui ceas divin, Când iar va străluci peste pământuri, Chemând din rai un cântec cristalin! Aici au coborât din cer străbunii, Titani care vorbeau o limbă priscă, Ce au cuprins cunoașterile lumii În pagini care chiar și astăzi mișcă! Sub aripa lui Phoenix cea curată Ei renășteau în șapte generații, Purtând în mână zvastica buclată, Simbol al celor mai alese nații! Din ei s-au ridicat, puternici, burii, Unind într-o credință daco-geți, Pe care și părintele culturii I-a pus între aleșii exegeți! Pe galaxie construiau cetate, În frunte de Zamolxis însemnați; Între acele ziduri nestemate Sub Deceneu cel Mare vă nășteați! Voi ați cuprins luminile minunii În taina sfântă-a lui Mattar și Om Și unici v-ați făcut în văzul lumii, Aleși de înțeleptul Kogaion! Aveați cunoașterea și nemurirea Și-o dragoste de semeni nesfârșită; Trăiați în sărbătoare fericirea În câmpi și munți, în marea infinită! Din dragoste sublimă pentru oameni, Ați împărțit și cerul și Pământul; Ori azi pe toți cu ura îi asameni, Căci ea, trufia, și-a rostit cuvântul. Voi ați căzut în luptă mișelească, În poala munților v-ați risipit, Lăsând de veacuri să vă biciuiască Aceia ce demult v-au cotropit. De-atunci purtați pe umeri nedreptatea La care regii voștri-s condamnați, Iar valea plânge-amar singurătatea În negura părinților uitați. Ai vrea să afli dacă este bine Cetate să ridici spre-naltul cer? Creația va face azi din tine Un domn nemuritor sau efemer! În inimă îți porți dumnezeirea Și ea te face bun, te face drept! În tine ai să îți găsești menirea De ești un spirit liber, înțelept! Păstrând umil privirea aplecată Sub jugul unor glasuri preoțești, Tu ai să pierzi lumina cea curată Și chiar pe dumnezeul care ești! Ridică-te spre steaua ta divină, Cutremurând întregul univers Și scoate pe vecie la lumină Pe daci, căci ei sunt un popor ales! Iar din adânc s-or înălța străbunii, Vor străluci ca stele-n infinit. Tu Domn ai să te faci asupra lumii, Un semizeu în veacuri pomenit! Îndată vodă face pași în spate Privind în juru-i ca un aiurit, Veșmintele le sfâșie pe toate Și pletele își smulge îngrozit. — Trimisul Tatălui pentru o clipă Eu din nechibzuință te-am crezut. Aud cum demonii din hăuri țipă, Căci tu ești doar un înger decăzut! Tu ai voit cu vorbe înțelepte, Satană, să mă ispitești spre iad, Din mine demonul să se deștepte Și, tot ca tine, în păcat să cad! Cetate nu ridic, ci mănăstire Spre slava Dumnezeului cel sfânt, Stăpân pe-a cerurilor nesfârșire, Pe oameni și pe searbădul Pământ! Atunci în noapte-Argessis se retrage Și Luna se ascunde după nor. În codrul părăsit Lupoaica rage Și puii își trimite la izvor. Rămas în beznă, vodă iar se roagă Și semnul crucii-și face tremurând. Sosi și ceasul ca să se retragă, Simțindu-se bolnav, slăbit, flămând... * În zorii Paștelui, de Joia Mare, Când oamenii se strâng la mânăstire, Aprinde Negru-vodă lumânare La loc de rugăciuni și spovedire. Veghea de ceasuri domnul în mustrare Alături de duhovnic în altar, Udând anafură-n licori amare Și sărutând inelul de pescar. Icoanele priveau dintre cupole La domnul cel umil, îngenunchiat, Dar toate-l cuprindeau în aurore, Iar vodă se simțea eliberat. Pătruns în piept de-o tainică lumină Ce curge din coroana lui Hristos, Ridică vodă fruntea lui senină, Șoptind către duhovnicul pios: — Preasfinte preot, într-o noapte rece, Când în pustie singur am zăcut Ținându-mi postul după sfânta lege, Îmi pare că Satana am văzut. L-am cunoscut doar după cingătoare, Deși veșmintele-i luceau orbește; Cuvintele-i sunau poruncitoare Ca apa ce-n izvoare clocotește. El mi-a vorbit despre străbunii țării Că m-ar chema și astăzi din adânc Să fiu stăpân pe nesfârșirea mării, Pe oameni și pe searbădul Pământ. Străbunii, pare-se, a lor comoară De-nțelepciune au ascuns-o-n hău Și-n noua eră ea va să răsară Ca lumea să salveze de la rău. Duhovnicul privește cu uimire La Biblia deschisă în altar, Din legile lui Moise dă citire Și pune-n tămâielnic bob de jar. Lumina candelei lucea firavă Pictând pe ziduri siluete moarte, Dar pastorul, cu vocea lui jilavă, Grăi ținându-și mâna peste Carte: — Oh, fiule, să nu uiți niciodată C-ai fost ales de voci bisericești. Să nu uiți Crucea sfântă și curată Pe care ai jurat să o slujești! De-a lungul vieții,-n repetate rânduri, Din hăuri se vor ridica stihii, Vor încolți nebănuite gânduri Ce-au să te urmărească zi de zi! Ca firul ierbii ce din piatră iese Crescând copac, apoi crescând pădure, Asemeni și diavolul va țese Aceste gânduri, sufletul să-ți fure! E drept că luminați ai altor vremuri Au săvârșit eroarea și-au crezut Că din al universului cutremur Un infinit de stele s-a născut! Din aste stele, una, cea mai mare, E centrul unei galaxii străvechi, Unde planeți în dansuri rotitoare Cu constelațiile fac perechi! Ei au gândit că Soarele e centrul Unui sistem de pietre colosale Și că, din ele, Terra este Templul Și însăși vatra vieții ancestrale! Tot ei gândeau că Piatra e rotundă! Ori, dacă Terra chiar ar fi așa, Întreaga mare,-n care sa afundă Minuni dumnezeiești, s-ar revărsa! Nici noi nu am atinge, drepți, Pământul, Ci am cădea-ntr-un infinit ciudat, De-aceea Dumnezeu și-a spus cuvântul: Pământul este unic și e plat! Ci, pentru că pe frunte porți coroană, Tu ești un domn ales de Dumnezeu. În luptă ai să-nvingi pe-acel Satană, Prin binecuvântare, fiul meu! Dar demonul nu e prea slab, firește, Făcându-și cuibul între derbedei! El din cruzime printre noi clădește Altare-n care azi slujesc atei... Acolo se adună cu oroare Profeți și preoți falși ce-și spun savanți, Ce prin orgii sinistre și amare Visează să se facă mai înalți! De-aceea Dumnezeu ne poruncește Scripturile străvechi să tâlmăcim, Căci în puterea Lui se împlinește Biserica ce vrem să o clădim! Să ceri ca să zidească mânăstire Acolo unde postul ai ținut, Unde ruine zac în putrezire, Mitropolii ce-n flăcări au căzut! Să știi că mâna ta a fost sortită Să lupte cu Satana, fiul meu! Victoria-ți va fi în cânt cinstită, Iar tu ai să ajungi la Dumnezeu! Lui vodă chipul i se luminează Și sângele îi fierbe victorios. Din nou în rugăciune se așază La talpa răstignitului Hristos: — Oh, Tatăl nostru care ești în ceruri, În veci să-Ți fie numele slăvit, Căci ne-ai salvat ducându-Te-n infernuri, Cu pâinea sfântă Tu ne-ai miluit! Ci să ne ierți greșelile umane, Căci suntem mici și-adesea Îți greșim. Și nu ne duce în ispită, Doamne, Acum și-n vecii vecilor. Amin! * Părintele din mânăstire iese Ducând lumină celor slabi și mulți, Rostind evlavios cuvinte-alese Acestor mizerabili și desculți. Sărmanii capetele își apleacă La semnul ce-l arată un aprod Și, cu privirile-n țărâna seacă, Ascultă la povestea lui Irod. Cu murmure de „Doamne miluiește” Se-ngână toți: copii, bătrâni, femei. Doar unul spre duhovnic drept privește Cu ochii-aprinși de tainice scântei. Era Manole, calfa neîntrecută, Ce-a ridicat palat pentru boieri. Din când în când cu patimă sărută Un văl din zestrea scumpei lui muieri. Aprodu-i face semn să se închine, Dar el rămâne drept, de neclintit, Cu gândul la durerile divine Pe care Cel Ales le-a pătimit! Părintele atunci îl recunoaște Pe-acest zidar ales de domnitor, Ce va clădi pe amintiri și moaște Mitropolia Marelui Popor! Ci pentru el a închinat prelatul O binecuvântare de la cer, Căci el va să ridice spre Înaltul Lăcaș acestui vodă efemer. Mulțimea pe manole îl privește Ca pe un sfânt trimis din rai cu har Și-n murmure de „Doamne miluiește” Se strânge să-l sărute pe zidar. Manole are fața abătută Și ochii-aprinși de tainice scântei; Din când în când cu patimă sărută Un văl din zestrea scumpei lui femei... Dar, singur într-o lume prea ușoară Ce-și poartă falnic sărăcia ei, Manole se aruncă în povară, În plaiul de smochini, migdali și tei! Căci, zic legendele, noi suntem unici Și dintre toți doar unul e ales, De-aceea ne-adunăm ca niște purici În jurul unui creator ceresc! Ori, fără să o știm, din lașitate Noi ne sfiim a ține fruntea sus, Gândind că zilele ni-s numărate În fapta unor genii ca Iisus! Și astfel, noi împingem înainte, Din gloata mizerabilă, un om; Îl trecem peste fapte și cuvinte, Primindu-l cu mărire, ca pe-un Domn! Însă, mărunți în propria gândire, Noi cerem sacrificii de la El; Durerea ce L-a dus la nemurire Ne mai lungește traiul cel mizer... Iar prețul cel mai scump e ignoranța, Valuta asta neagră ce-o plătim Să cumpărăm pe mai nimic speranța Ca-n lumea asta liberi să trăim! Dar totul se traduce în istorii Ce nici măcar nu vrem să cercetăm – De-aceea ne mai rătăcim în glorii Pe care în ruine le-aruncăm! * Prin valea stearpă Negru-vodă trece, Coboară malul unui râu în spume Alături de tovarăși treisprezece: Manole și zidarii fără nume. Izvorul fremăta de-nstrăinare La pașii ce-i făceau prin mărăcini Acești rătăcitori prin vânt și Soare, Simțind parfum de izmă și pelin. Cunună de speranțe poartă domnul Pe fruntea-i în broboane și în taină, Că-n orice noapte îi alungă somnul Un zeu ascuns în lucitoare haină. Sub arșița de Soare, tot mai vie Îi pare că răsună în urechi Ecoul unui glas din veșnicie Venind din grota lumilor străvechi. Și iată că în drum li se arată Un biet păstor la umbra unui pom, Cântând din fluier și din frunză lată Durerea care l-a cuprins pe om. Pe dealul depărtat și în verdeață Mioare pasc prin ierburi dulci și bune, Cu capete plecate greu în față, De parcă ar fi stat în rugăciune. Între mioare, piatra sfintei Dochii Se-nalță abătută și neclară, Iar printre ierburi pietre cască ochii, Surate ce le-au fost odinioară. Când vodă se apropie de ele, Mioarele se smulg din amorțire, Se-ascund după tufișuri și nuiele Lăsând pe Dochia în părăsire. Păstorul se oprește din cântare Și fluierul sub talpă i se frânge, Lui vodă i se-aruncă la picioare Cu inima supusă, care plânge. — Păstor doinaș, îi spune domnitorul, Pe Argeș ai umblat în sus și-n jos, Dar unde ți-a călcat ades piciorul Vazut-ai tu un loc întunecos? Acolo zac de veacuri în uitare Ruine ce se scaldă-n dor pustiu. În jurul lor se cuibăresc fiare Și care noaptea urlă a morțiu. — Văzut-am, Doamne, zidurile-acele! Se spune că acolo templu-a fost, Ce, sub mărirea unor veacuri grele, S-au risipit la talpa lui Hristos! Când zidul se arată parcă-n boală Și pietrele-i se văd în luminiș, Jivinele din hăuri se răscoală Și se reped la verde aluniș. Când noaptea se coboară peste ele, În raza Lunii latră lupi și câni, Iar bezna se arată prin zăbrele De tremură și cerul în țâțâni! — Arată-mi! spune vesel voievodul, Căci eu, un domn ales de Dumnezeu, Am să clădesc prin întuneric podul Ce duce la lumină neamul meu! Cu sufletul cuprins de-amărăciune, Ridică ciobănașul fluier rupt Și glasu-i zguduit de spaimă spune: — Măria ta l-a depășit demult! La matca râului vi se arată Ruinele ascunse în grindiș - Ori, de aveți o inimă curată, Le veți găsi la verde aluniș! Mâhnit, se-abate vodă fără-a spune O vorbă, de la bietul ciobănaș. Păstorul se așază-n rugăciune La umbra pomului, din nou doinaș. Mioarele se strâng de după dealuri La umbra deasă a bătrânei Dochii. Sub vânturi ierburile joacă-n valuri, Prin ele alte pietre cască ochii. Și, cum se-ntoarce-n cale domnitorul Spre vale cu tovarăși treisprezece, Ajunge iar acolo-unde izvorul Spre Istru ape limpezi își petrece. Văzu ruine care altădată Au fost bogată și măreață davă. El lui manole locul îi arată, Zicând cu vocea plină de otravă: — Aici să mi se-nalțe mânăstire, Pe malul astor blestemate ape; Ruinele ce zac în putrezire Pe veșnicie fie îngropate! Căci demonii ce urlă printre ele Pieri-vor sub a timpului uitare, Iar pe cupola mânăstirii mele Lumina-m va luci nemuritoare! Siliți-vă să-mi faceți ctitorie Așa cum nu s-a pomenit o altă Și numele-mi în veci știut să fie, Cântat de toți cum nu fu niciodată! De-ați săvârși această împlinire, Atunci cu toți primi-veți mari averi, Putere și eternă pomenire, La curtea mea veți fi numiți boieri! Ori, dacă mâna voastră nu-i prea bună Această mânăstire a-mi zidi, Atunci voi porunci pe toți să pună La temelie, îngropați de vii! Iar glasul îi răsună peste dealuri, Se-aude în Ceahlău și mai departe, Izvoare se cutremură în valuri, Câmpiile se zdruncină de moarte. Și peste lume a pornit furtună. Argessis se ridică din adâncuri... Înspăimântat că doina nu mai sună, Cu groază a privit peste pământuri. Ca vântul, domnitorul se întoarce La preotul mai mare-ntre părinți, Vestind că vine ceasul să se-mbrace Cu roba cuvenită celor sfinți. Duhovnicul aprinde lumânare La talpa răstignitului Hristos Și-nchină o aleasă cuvântare Lui Radu Negru, domnul curajos. * Zidarii sapă gropi de temelie, Manole trage sfori peste ruine, Iar toți fac funii din răchită vie Și scripeții încep să îi anine. Peste ruine, cărămizi gigante Încep să se așeze rând pe rând Și temelii lucesc ca diamante Pe fața înnegritului Pământ. Înfrigurat, izvorul se-nvolbură Părând a fierbe-n soarele-arzător; Pe mal, zidarii sorb câte o gură Și, odihniți, se-ntorc la munca lor. Cu fiecare ceas se-nalță ziduri Sub mâinile acestor semizei – Manole, însă, e pierdut în gânduri, Cu ochi lucind de tainice scântei... Iar, când se lasă noaptea cea târzie, Zidarii cad pe spate, osteniți; Prin nori se-arată Luna argintie Privind asupra celor adormiți. Sub raza ei, Argessis se ridică Din volbura izvorului în spume, Într-o suflare zidurile strică Să scoată de sub ele vechi ruine. Gigante cărămizi se surpă toate Și pier ca praful risipit de vânt, Ruinele lucesc ca diamante Pe fața înnegritului Pământ. Când zeul iar în matcă se așază Și volbura se-oprește în izvor, Își trage Luna ultima ei rază Și se ascunde tainic după nor. Zidarii se trezesc din amorțire În mângâierea dimineții reci, Dar toți privesc cu groază în simțire Ruinele din veacurile veci... Manole îi îndeamnă la tărie, Lucrarea să o ia de la-nceput; Din nou pun piatră pentru temelie S-o vadă domnitorul cel temut. Din nou peste pământuri noaptea vine, Zidarii cad pe spate, osteniți, Își scoate Luna razele senine Privind asupra celor adormiți. Argessis iar din matcă se ridică În mângâierea vânturilor reci, Dintr-o suflare zidurile strică Și iar se văd ruinele străvechi. Asupra lumii cade dimineața Și soarele se-arată în ocol – Manole spre ruine-și pleacă fața, Simțindu-și sufletul lovit și gol... Zadarnic căuta să înțeleagă Misterele și să le dea un rost, Căci ziduri înălțate ziua-ntreagă În noapte pier de parcă n-ar fi fost! Așa trecură zile împreună, Când vodă se arată printre ei; Cuprins de furie oarbă și nebună, Răcnește: — Voi sunteți zidarii mei?! În valea asta rea și-ntunecată, Cu toți de veacuri oropsiți suntem! Eu vreau să sting acum ori niciodată Acest îndelungat și crunt blestem! Ori, dacă mâna voastră nu-i prea bună Această mânăstire a-mi zidi, Atunci voi porunci pe toți să pună Între ruine, îngropați de vii! Voi căuta în alte părți din lume Zidari mai meșteri și mai străluciți! De sunteți vrednici voi de aste nume, O dată veți putea să-mi dovediți! Când vodă se întoarce la cetate, Zidarii se cutremură lucrând. Manole, însă, se lungi pe spate, Cu ochii tulburați de-un tainic gând. Ca într-o șoaptă, către calfe zice: — Noi cei mai iscusiți zidari suntem! Dar mânăstirea n-o să se ridice, Căci valea asta poartă un blestem! Ruinele au fost cândva cetate, Măreață ctitorie de la zei – Zadarnic vrem atâtea ziduri `nalte Să punem peste amintirea ei! Aici au ridicat mărețe dave Copii ai lui Neptun, născuți în cer; Lui Venus închinau de prin otave Coroană ca pe-un tainic juvaer! Poate că din abisuri, iar, străbunii Ne cheamă să-mplinim un vis etern, Iluminați sub strălucirea Lunii Să dezgropăm acest pelasgic semn! Ori, dacă azi e zi de sărbătoare, Duminică, hai! să ne odihnim, Să prețuim lumina de la Soare Și creatorul lumii să-L slăvim! La noapte, veți cădea-n a Lunii mreajă Aproape de izvor, acolo,-n vad. Dar eu la căpătâi voi sta de strajă, Să aflu de ce zidurile cad! Manole cu încredere privește Spre calfele mirate și prostite – Cuvântul lui în frunte se-adâncește Și ridurile toate-s împietrite. * Când vine noaptea, calfele se lasă În liniște să cadă adormiți, Iar astrele încep pe cer să iasă Lucind asupra câmpilor stârpiți. Manole între ziduri se ascunde, Ca un străjer de multe încercat Și vede Luna cum încep pătrunde În locul cel pustiu și blestemat. Sub raza ei, Argessis se înalță În straie de lumină și argint, Pe meșter îl privește drept în față Cu ochii lui ca jarul scânteind. Manole se arată la lumină Voind să se arunce în genunchi, Dar se împiedică de-o rădăcină, Proptit la umbra unui falnic trunchi. Suflarea lui Argessis răspândește Asupra zidurilor vifori reci; Sub ea lucrarea toată se strivește La umbrele ruinelor de veci. Sub raza Lunii, davele se-arată În ochii lui Manole ca întregi, Cetatea lui Zamolxis ce-altădată Slujit-a unor zei, părinți de regi. Vedea cum Sarmis, Iștar, Argedava În svastica lui Phoenix fac un cerc, La Aegyssus, Callatis, Sucidava, Fărâmi de infinituri ce se șterg; Bucegii aplecați de-nțelepciune Sub raza lui Uranus și Atlas; Pangaea ridicată din genune Spre laptele străbunei Panthalasse! Iar peste începuturi? Întuneric... Doar șoapta universului, străin, De-un cosmos ancestral și luciferic Ne roagă tainic să ne amintim... Zeița, mamă peste constelații Și galaxii, ne-a botezat: Pământ! Din El noi răsărim în generații Și-n el ne-ntoarcem fără de cuvânt! Acolo a văzut Manole calea, Misterul omului a înțeles! Argessis binecuvântează valea Încununând-o cu un nimb ceresc. Cămașa lui de-argint și de lumină Se-așază pe păduri și pe câmpii, Iar, astfel, inspirația divină Coboară-n inimile celor vii. Trezit din somn în zorii dimineții, Manole îl văzu pe domnitor – În jurul lui, prelații, catiheții Așteaptă într-un fel întrebător. Manole tace, mut ca de uimire, Când toți ceilalți așteaptă un cuvânt. O calfă, visătoare la mărire, Șoptește către vodă: — Doamne sfânt, Manole vru în noapte să păzească La căpătâiul nostru când dormim. La fel ca el, dorința Ta domnească Dorim cu strășnicie să-mplinim! Noi, dedicați zidari Măriei Vostre, De strajă în câmpie-am vrut să stăm Și vorbe azvârlite-n zări albastre Din visul lui Manole s-ascultăm! Și, astfel, toți aflarăm într-o minte Misterul astor ziduri care cad, Căci meșterul rostit-a-n somn cuvinte Ce încă se aud prin negrul vad! În visul lui arhangheli se arată Să ne-amintească tot ce am uitat: Sacrificând o inimă curată De soață, vom clădi un zid înalt! Cutremurat de aste vorbe sumbre, Duhovnicul rostește către ei: — Noi toți în viață suntem simple umbre, Cenușă, praf și fum, copiii mei! E drept că, spre a lumii răspândire, La rădăcina vieții zac femei – Femeia însă-i rost de risipire, Iar noi stârpi-vom seminția ei! Femeia-i sacrificiul ce se cere La temelia astei mânăstiri – Mireasă, soră, soață ori muiere, Cu prunc în pântec, ne vor fi martiri! Și, dacă asta Dumnezeu pretinde, Noi nu putem decât să ne-nchinăm În slava celor veșnice și sfinte, Dorința-I să-mplinim, s-o lăudăm! Manole însă un cuvânt nu spune, Uimit de toate câte-a auzit. Doar voievodul, pus în rugăciune, Șoptește sec, nerăbdător, mâhnit: — Zidar Manole, tu ești calfă-aleasă Și pari că niciodată nu ne-asculți! În îndoiala-mi crudă și spinoasă Tu, unul, taci, dar ei vorbesc și-s mulți! Tăcerea ta e semn de-nțelepciune, De-aceea, peste toate, eu decid Femeia regăsită din genune S-acopere trecutul insipid! Din fapta voastră are să se-arate Progres, înțelepciune, veșnicie! Cetăți, orașe, târguri și cnezate Loiale vouă toate-au să vă fie! Îndepliniți mărețul sacrificiu, Așa cum cere Sfântul Dumnezeu, Iar voi veți fi stăpâni pe legi, pe viciu Și patimă – aveți cuvântul meu! Când vodă și prelații lui plecară, Lăsând zidarii-n visul lor sublim, Maeștrii într-un singur glas jurară: — Măreață mânăstire să zidim! Vom împlini ce Dumnezeu ne cere, Averi ne-om cântări în cărămizi; Născuți din oameni, vom avea putere Asupra ăstor semeni insipizi! Să ne jurăm ca cea dintâi femeie, Ce-n zori de mâine se va arăta, Blestemului de veci să fie cheie – La temelia Domnului să stea! Zidarii încheiară legământul Mușcând din pâine și sorbind din vin. Retras, Manole a cuprins Pământul În ochii plini de lacrimi și venin... Din matca lui, Argessis nu se-arată... Pământul se afundă-n asfințit... Cu gândul la mireasa-i adorată, Maestrul sub un măr a adormit... În visul lui, pe urmele Miresei Balauri se avântă în pustii; Câțiva neghiobi se-adună-n jurul mesei Să joace zarul zilei ce-a veni... Din marea cea murdară se înalță, Cu șapte coarne, fiara fioroasă: Privindu-și puii din pământ în față, Pe toți îi cheamă în tăcere-acasă! Trezit din vis, Manole vrea să lege Ocean de mal și munții de pustiu. Dar, părăsit de lume, înțelege Că pentru oameni este prea târziu... * Cutremurat de-o sumbră presimțire, Manole prinde gardul de nuiele, Se-nalță să cuprindă în privire Câmpia depărtată, printre schele. În zorii dulci și reci ai dimineții, Parfum de flori se risipește-n vânt, Natura cântă imnul tinereții Și mare sărbătoare-i pe Pământ. Șopârle se arată între pietre, Medussa-și poartă șerpii la răzor; Din codri, haitele de vulpi șirete Aleargă însetate spre izvor. Sub bolta cerului plutesc cocorii Și gâzele se zbenguiesc în vânt, Miorii, zimbrii, cerbii, căpriorii Prin munți dansează într-un tainic cânt. În depărtări, sătence coc pe vatră Colaci și turte-n suc de anason, Căci vine sărbătoarea neuitată A mamelor în zodia Leon! Fecioarele se prin de mâini în horă Și se învârt în dans amețitor, Veșmintele sunt stropi de auroră, Iar dansul este jocul ielelor! Iar între toate, unică se vede Iubita Ana pe cărări pustii; Manole o privește și nu crede Că ea e prima care va veni. Căci scumpa lui soție poartă-n spate Desagă cu merinde și cu vin – E floarea câmpului, mai dulce-n toate, O rază de la Soarele Divin. Dar lui Manole inima-i zvâcnește De frică șe de groază, și amar; Cu ochii către râu atunci răcnește: — Te rog să faci între câmpii hotar! Argessis rupe munți, răstoarnă dealuri Și pe cărări depune glod și scrum; Pietriș, nisip și cioburi cad în valuri, Dar Ana nu se-abate de la drum. Manole strigă: — Dă-mi te rog o ploaie Să curgă peste cer și peste vale, Să crească uriașele șuvoaie Și soțioara s-o întoarcă-n cale! Argessis se îndură și adună Sub cer imenșii nori întunecați; Prin ploi și spume fulgerele tună Și codrii se apleacă despuiați. Plutea pe ape Ana, credincioasă, De val și ploi purtată mai aproape. Atunci manole în genunchi se lasă, Urlând cu disperarea prinsă-n pleoape: — Te rog s-aduci furtună peste lume, Păduri și munți s-arunci peste cărări Și suflă tu cu vântul din genune, Iubita să-mi întoarcă-n depărtări! Argessis, într-o singură suflare, Aruncă brazi și paltini peste drum. Dar Ana, cu desaga în spinare, Înainta prin ape, glod și fum. Cu ochii spre bărbatul ei de-o viață, Se-mpiedica la fiecare pas, Se ridica senină și sememață Gândind la drumul scurt ce-a mai rămas. Amar de ea, la soțul drag ajunge; Furtuna se oprește deodată. Manole o sărută, însă plânge, Căci Ea, frumoasa, este condamnată... Zidarii o privesc cu încântare Și fericiți c-o văd ei se arată; C-un colț de ochi privesc în depărtare La soațele ce ard colaci pe vatră. Căci, când Manole odihnea în noapte În leagănul de vis și de lumină, Zidarii au trimis acasă șoapte Femeile în zori să nu mai vină. Mai marele-ntre ucenici grăiește: — Manole, ne-am jurat unui cuvânt! Deci, nu uita că azi se împlinește, Prin jertfa noastră, idealul sfânt! Turbat, Maestrul își sărută soața, Cu ochii plini de lacrimi albăstrii, Dar nu cutează să-și arate fața, Căci el o va zidi în temelii. Zidarii toți așteaptă-n încordare Ca jertfa să se ducă la sfârșit. Părea că îl aud din depărtare Răcnind pe voievodul cel cumplit. Manole își sui pe schele soața, O așeză la zid neisprăvit Și, neputând să își ridice fața, Cu voce-nșelătoare a grăit: — Rămâi, mândruță scumpă, nemișcată Și nu te speria, căci noi glumim Ca-n zi de sărbătoare luminată, Sub bolta lui Hristos să te zidim! Frumoasa Ana se-ncredea-n cuvinte Și, veselă, cu soțul ei râdea, Dar meșterul scuipa năduf fierbinte Și zidul de clădit se apuca. Râdea la fiecare cărămidă Femeia cea naivă și distrată Și nu se-ngrijora de-a fi zidită Sub bolta asta binecuvântată. Se-nalță piatra peste gleznișoare Si rece o apasă pe genunchi, Iar Ana, prinsă pân` la pulpișoare, Simțea durerea-n fiece rărunchi. — Bărbate scump, ajungă-ți dar de șagă, Căci gluma este plină de venin. Mai bine tu poftește la desagă, La bunele bucate și la vin. Dar meșterul tăcea cu nepăsare, Lucrând la zidul ce se înălța Pe coaste, până sus la țâțișoare, Când Ana văita și implora: — Manole dragă, zidul rău mă strânge; Ajunge gluma, nu pot să respir! Mă doare pieptul rău, de mi se frânge Și-mi strigă-n pântec plânsul de copil! Zidarul ar fi vrut să se oprească Și opera s-o lase-abandonată, Să-nece-n râu porunca cea domnească Și să-și salveze soața blestemată. Dar se-apuca din nou, fără oprire, Ofta și de durere iar plângea. S-a terminat întreaga lui zidire, Iar scumpa Ana nu se mai vedea. Din spatele peretelui de piatră Se-aude glasul soaței condamnate: — Manole, gluma ta a fost deșartă! Mă sting și sufletu-mi cu greu se zbate. Apoi Manole urlă de durere, Uneltele azvârle către cer, Iar pruncul nenăscut și-a lui muiere Icoană se făcură în eter. Zidarii toți prind garduri de nuiele, Cu măiestrie lucrul îl termină; Încet se-nalță printre stâlpi și schele Măreața mânăstire în lumină. Iar peste ziduri au vărsat culoare, Cu arta de la Dumnezeul sfânt: Apostoli, îngeri, prooroci, fecioare Privesc dojenitor către Pământ. * Trecut-au lunile fierbinți de vară Și toamna sumbră s-a pierdut în fum. Spre mânăstire vodă se coboară Să se închine-n ziua de Crăciun. Privindu-și ctitoria cea măreață Lucind sub cerul iernii cenușiu, Înalță fruntea netedă, semeață, Strigând precum profetul în pustiu: — Privește-Ți, Doamne, Casa terminată, Așa cum Ți-am jurat-o din părinți! Îmbracă-mă acum ori niciodată Cu roba cuvenită celor sfinți! Cu brațele întinse-n depărtare, Se prosternează vodă în extaz; Prin plete frigu-i trece ca o boare Și-n ochi lucesc mărgele de topaz. Din ceruri, însă, niciun semn nu vine... Zidarii îl privesc nedumeriți. Manole e cuprins de-amărăciune, Cu ochii plini de flăcări și smintiți. Iar vodă se îmbată de plăcere, Grăind ca din genuni către zidari: — Eu am jurat c-am să vă dau avere De-mi dovediți că sunteți meșteri mari! Ca voi, constructori nu mai sunt pe lume, Căci, unici, parcă sunteți semizei – Dar sunteți oameni, toți aveți un nume Și, păcătoși ori drepți, sunteți ai mei! Ori, înainte de-a vă da avere, Smulgându-vă din jocul cel inept Al vieții voastre goale și mizere, Jurați-mi toți cu mâinile pe piept, Jurați-mi dacă ați putea vreodată Să-mi faceți mânăstire mai frumoasă, Măreață ctitorie mai înaltă, Mai trainică și mult mai luminoasă! Manole are fața întristată; Zidarii tac, privindu-l pe furiș. Mai marele-ntre ucenici se-arată, Fălindu-se cu umbra-i pe grindiș: — Măria ta, ca noi nu sunt pe lume Zidari mai buni, oriunde-ai căuta! Deși noi suntem calfe fără nume, Din piatră orișice putem dura! Iar sub a cerurilor nesfârșire, Oriunde pe pământuri ai privi, O și mai luminoasă mânăstire Putea-vom înălța cât vom trăi! Îndată vodă face pași în spate Privind la slujitori ca aiurit, Cu groază-și smulge pletele-ncurcate Strigând cu glasu-i sumbru și cumplit: — Distrugeți schelăriile și scara, Să nu mai poată coborî în veci Și, până va să vină primăvara, Să piară toți în ghiara iernii reci! Să-nalțe mânăstire mai frumoasă Eu nu permit acestor sclavi ingrați! Vai vouă, cei cu inima trufașă, La moarte-n chinuri sunteți condamnați! Vă veți mânca de foame câte-o mână, De lame-ascunse veți cădea uciși, Iar ultimul din voi ce-o să rămână Va număra ciolane pe grindiș! Tristeți amare să vă fie-avere, Furtunile – cupolă de mormânt, Să nu aveți în suflete tăcere Și morți să bântuiți purtați de vânt! Ostașii se apropie de schele Tăind cu săbii stâlpii de gorun; Podine, scări și garduri de nuiele Se-ngrămădesc la foc și se fac scrum. Zidarii se cutremură de spaimă, Înfrigurați sub un gigantic nor. Manole, însă, n-are nicio teamă, Privindu-și moartea-n față, zâmbitor! Mai marele-ntre ucenici privește La Radu Negru, vodă cel cumplit Și-atunci de pe acoperiș răcnește: — Nici astăzi, de Crăciun, na-i fost cinstit! Tu ne condamni în ziua cea mai sfântă, Căci n poți trece peste-a ta trufie! Întreaga mânăstire se afundă În crima ta, din boltă-n temelie! * Manole se ridică pe cupolă Ca umbra lui Apollo-n Pantheon; Înconjurat de-o tristă auroră, Vorbește către preasinistrul domn: — Visezi acum ca-ntreaga omenire Să creadă că ai vrut să faci un bine Sacrificând femei în mânăstire – De ce nu te-ai sacrificat pe tine? Din tronul vostru, nu dați socoteală Decât ambițiilor voastre mari, Decideți care oameni să mai piară Și care să vă fie sclavi murdari! Tu crezi că, dacă porți pe cap coroană, Ești mai presus decât un fariseu? Tu porți în piept o inimă tirană, Ești vânzător de neam și Dumnezeu! În arzătoare vise de mărire Ai preschimbat în scrum tot ce iubești, Gândind că pe a bolții nesfârșire Nemuritor tu ai să strălucești?! Ascultă însă zbuciumul de jale Din zidul aurit și colosal: În amintirea neamurilor tale Tu vei rămâne doar un criminal! Căci nu urmezi decât aceeași dogmă Ce ți-o impun de-o viață dictatori: Cu sufletul înlănțuit de normă Îți este destinat de ei să mori! În mâna lor tu ești doar o unealtă Cu care semeni vor a domina – Le-ai închinat o ctitorie-naltă Doar ca să întărești sclavia ta! Ei predică adesea în altare Să-ntorci obrazul dacă ești lovit, Să ceri mai multe bice când te doare, Prin foame să te crezi neprihănit! Purtând umil privirea aplecată Sub jugul unor glasuri preoțești, În Cartea Vieții tu rămâi o pată Ce n-ai să poți în veci s-o curățești! O clipă de lumină ca veninul Ți-a fost să ai în viața ta amară, Dar tu ai vrut să-ți păcălești destinul Voind să te întreci a doua oară! În bezna sufletului tău despotic Tu vei rămâne doar un prizonier, Gonit vei fi în veci ca un venetic De legiuni și fiare din infern! Supus unor mișei ce-au vrut sclavia Să fie lanț pe un întreg popor, Îți vei trăi în umbră veșnicia Ca orice osândit neștiutor! Savanți au să-ți dispute existența Și cei mai mulți din ei te vor nega – Din inchiziții ai să-ți tragi esența, Iar necuvântul va fi marca ta! Urmașii tăi vor suporta milenii Stigmata ce-ai lăsat-o peste ei. În țări străine se vor face genii Și vor uita că sunt copiii tăi! Asemeni ție, moștenind păcatul De-a-și înfunda poporul în gunoi, Își vor conduce părăsiți regatul În care ei se vor numi eroi! Străini vor fi oriunde-n astă lume, Iar locul n-au să-și afle nicăieri; De toți din jur priviți cu suspiciune Își vor trăi destinul cel mizer! Zamolxis va privi din umbra-i deasă Pământul ocupat de migratori, În care au să își ridice casă Toți cei ce v-au hulit de-atâtea ori! Peste istorii și peste tradiții Dintotdeauna s-or numi stăpâni Și tot din norme și din inchiziții Îi vor blama pe dacii cei bătrâni! Poate că Phoenix va închide ochii Abandonându-și svastica din cioc, Va renunța, asemeni sfintei Dochii, Să treacă iar printr-un zadarnic foc! Oh, da! Privește-mă și ia aminte La chinul ce te paște, domnul meu, Căci aste suferințe și cuvinte Le-ai auzit din gura unui zeu! Privindu-l, Negru-vodă se-ngrozește, Căci bolta de Argessis e umbrită Și-atunci în valea stearpă rătăcește, Urlând turbat, cu vocea răgușită. Cuprinși de teamă și lipsiți de viață, Ostașii lasă armele din mâini, Se-mprăștie în apele de ghiață Și strigă a morțiu, ca niște câini. Argessis peste câmpuri suflă rece, Ninsorile pe drumuri se depun. Pe mânăstire, calfe treisprezece Privesc spre satul îngropat în fum. * Acum în vale s-a lăsat tăcere, Dar vântul mușcă din câmpii și munți. Zidarii gem de frig și de durere, Sudoarea li s-a împietrit pe frunți. Priveau spre cerul care, fără milă, Refuză să le dea un ajutor. Sub pașii lor, cupola de șindrilă Scrâșnește rece, amenințător. Atunci cu toți pricep că aste glasuri Sunt semne sfinte de la Dumnezeu; În turlă clopotele bat trei ceasuri, Șindrilele se smulg și se fac zmeu. Zidarii-și pun aripile pe spate, În vânt devin copii ai lui Icar, Dar ceara a-nceput în ger să crape; Ei cad striviți pe câmpul de cleștar. Sub zborul lor Pământul se deschide, Căldura îi primește-n sânul ei. Șindrilele în vânt sunt risipite Și ard apoi cu freamăt de scântei. Manole stă pe marginea cupolei Privind la hăul ce-a crescut sub el. În jurul său lumina aurorei Pulsează tainic raze către cer. Din zidul colosal și de aramă Îi pare că aude și acum Pe Ana, ce din veșnicie-l cheamă Să o-ntâlnească pe eternul drum. Atunci se lasă liber în cădere, Pierind precum Luceafărul în zori, Din trup răsar smaralde de durere, Iar lacrimile-i se prefac ninsori. În locul morții lui țâșni fântână Cu apă lină, rece și sărată. La gura ei mioare se adună Jelind femeia pe nedrept blamată. Când iar se face-n lume primăvară Și văduvele vin la mânăstire, Argessis în adâncuri se coboară În veșnica-i tăcută strălucire. Duhovnicul lui vodă se arată Femeilor, vorbind evlavios: — În astă mânăstire minunată Se odihnesc aleșii lui Hristos! În semn că toți suntem de o simțire, Egali în moarte pe acest Pământ, Arhangheli au venit în strălucire Fântână să le sape drept mormânt! Priviți acolo lespedea de piatră Sub care odihnește-un voievod, Acel ce a primit în scumpa-i vatră Străini ce-au devenit al lui norod! Dar văduvele plânse, întristate, Abia dacă mai mișcă-n locul lor. Se strâng de mâini, căci știu prea bine toate: Mormântul domnitorului e gol! Căci Radu-vodă s-a pierdut în neguri, Tot astfel cum ieșise altădat, Încât nici astăzi nu mai suntem siguri De-a fost el domn și dacă-a existat. Și astfel i s-a împlinit blestemul Zvârlit asupra lui de muribunzi. Câțiva călugări mai rostesc refrenul Cântat cândva de catiheți confuzi. Dar la fântâna sfântă-a lui manole, Secată azi de vremi și de amar, Se-adună primăvara turturele De strajă stând pe-al lumilor hotar. Când ele triluiesc de întristare, Argessis le îndeamnă la izvor, Le dă câte o dulce sărutare Și le trimite iar la cuibul lor. Ori, când se lasă noaptea peste vale Și câinii urlă-n codri a morțiu, Fântâna seacă tremură de jale, Căci lupii se adună din pustiu. Ei vin în haită ca să se adape Cu gurile căscate-a lăcomie, Dar zgârie fântâna să o crape Și sar peste cupola aurie. Argessis îi alungă în pădure, Acolo să își plângă singuri rana, În umbrele istoriei obscure Să latre imnul Ulpiei Traiana! Acolo își fac oameni colibioare, Punând capcane lupilor flămânzi, Pornesc în grup armați de vânătoare În paza munților tăcuți și blânzi. Din ceruri se coboară păsărele Pe gheba satului de muritori, Căci aste stoluri mii de turturele Sunt cetele de îngeri păzitori. În trilul lor privesc pierdut în zare Spre-un singur loc din lumea asta mică Și tainice urmează o cărare Către comoara dacă, infinită! Ruinele-Argedavei le adună Pe toate sub a Urselor privire, Acolo unde buciumul răsună De jale, de speranță și iubire. În matca Argeșului zac de veacuri Enigmele străvechi, de nepătruns, Ce nu au fost atinse de atacuri Din ordinul Lupoaicei din Apus! Iar voi, străjeri ai unei lungi istorii, Veniți la râu cu sufletul deschis, Dar nu mânați de-ambiții iluzorii Ce-l tulbură pe zeul Argessis! Aici veți auzi și voi povestea Frumoasei Dochia schimbată-n piatră, Când muntele Ceahlău dăduse vestea Că năvălesc romanii peste vatră. Pe Decebal îl veți avea în față, Pe Burebista și pe Deceneu, Pe Gebeleizis dătător de viață, Cibela întrupată-n Dumnezeu. Medussa vă va da înțelepciune Și Sfinxul vă va arăta cărări, Iar roza în splendoare peste lume Lega-va toate cele patru zări. Fecioarele cu spic de grâu în mână, Pe creștete purtând cununi de crin, Se scaldă în văpăi de semilună Și sorb din Soare un nectar divin. Aici sunt Elizeele-n splendoare, Cortine de-auroră și de cer, Druizi, auguri, sabine și vestale Și astrologi în haină de mister. De Syrius purtați spre Casa Pâinii Maeștrii cifrelor se strâng din lume, Formează cerc pe marginea Fântânii, La umbra unui arbor fără nume. Acestea n-au putut să ia romanii În fala lor de împărați și regi Și-n veci nu le vor stăpâni tiranii, Căci ele sunt comoara lumii-ntregi! Uniți într-o simțire și-o credință Și într-o lume fără de stăpâni, Noi lecui-vom orice suferință, Din cetățeni ne vom numi păgâni! Căci asta-i lumea ce dintotdeauna A fost cântată de poeți și liri: Natura cea străbună, Sol-et-Luna, Ce leagănă pe Virgo în priviri! E-un paradis deschis pentru oricine, Al lui Mohamed, Buddha și Iisus, E pomul dătător de fructe bune Ce leagă Răsăritul de Apus! Aici sunt Thales, Platon și Socrate, Confucius, Orion, Diana, Zeus; Nadir, Zenith din stele fac cetate, Șoptind în taină: NIHIL SINE DEUS! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate