Cămașa ta are culoarea nesomnului
și-a ochilor mei înlăcrimați
și simt că o îmbraci ca pe o promisiune
când pleci la drum
și mă iubești până la capăt

doar clipa aceasta mai aude
cum mă aplec ușoară
să te sărut
pentru că nebunește cred
în pașii tăi
înapoi

aici rămân mâinile mele să-ți scrie
cum femeia, aproape neînțeleasă
și prea tânără,
în tăcerea-i de piatră,
‘și-aprinde luna ca o pâine coaptă
să licăre în umbra genelor tale.