După ce-ai închis, am căzut, m-am lipit de Pământ și m-a primit.

Eram iar una cu el.

Și atunci, din mine a țâșnit izvor, a crescut pârâu și a adunat în cale-și tot răul presărat în jur când eram om.

Și astfel, s-a prefăcut în râu și a smuls copacul ce crescuse înalt și frumos, dar prea repede și fără să vrei.

Și apoi, a fost fluviu și a rupt tot ce era tânăr și fraged, chiar dacă avea rădăcini adânci.

Și s-a vărsat în ocean.

Nu mi-a rămas decât Vântul care mă bântuie și mă-mprăștie

Fir cu fir…

Tu, Vântule, aruncă-mă-n mare,
să pot căuta lacrima vărsată
Cândva
de iubitul meu pentru mine!

Să caut, să mă-nvârt și să caut.

Veșnic.