O mie de cuvite (II)


Amestecând licoarea amăruie în mișcări precise și rapide, dar nu prin grabă, ci mai degrabă dintr-o deprindere veche, rămasă ca o umbră constantă a rutinei cotidiene, percepu lipsa clinchetului delicat al linguriței de argint. Zgomotul metalic, într-o dimineață de iarnă timpurie, avea o calitate aparte, aproape poetică, care părea să completeze tăcerile invizibile ale zilei. Însă acum, doar liniștea cântărea o poveste mută în spațiul gol al cafelei. Ceștile erau diferite – niciuna dintre ele nu avea semnătura fină și formele suave care o însoțeau mereu. Erau simple, funcționale, fără acel detaliu subtil care să o facă să le recunoască pe cele preferate. Și totuși, nu se simțea neplăcută. Fără zgomotul înfundat și matinal al expresorului, dimineața părea să prindă o altă formă. Un aer mai pur și mai adânc, o senzație aproape ritualică, ca și cum procesul însuși de preparare devenise o reverență către sine și simplul act de a fi. Lipsurile nu erau pierderi definitive, ci mai degrabă umplute cu o esență diferită, o stare de prezență care părea să îmbogățească fiecare gest. Mirosul de cafea răspândindu-se ușor, inundând camera cu o dulceață amară, îmbogățea spațiul cu o densitate de liniște, în care fiecare secundă avea o greutate proprie. Nu regreta. Lipsele acestea, chiar dacă trecătoare, aveau în ele o parte profundă a acestei dimineți, o parte care părea să reconstruiască ceva, să refacă o punte între trecut și prezent într-un mod care doar amintirile simple și ritualurile devin capabile să o facă. Fiecare detaliu își regăsea locul său firesc într-un cadru mut, aproape sacru, în care lipsurile deveneau parte integrantă a unui echilibru subtil și prețios. Astfel, licoarea amăruie se transforma într-un tablou senzorial, în care simțurile se împleteau cu gândurile într-un dans delicat, fără viteză …fără presiune!(Va urma)

seara de povești –
o poezie și cafea
în cana roșie