Astă seară, predarea secției a durat ceva mai mult decât de obicei. Cu o întârziere de aproape jumătate de ora, iată-mă străbătând cu pas grăbit spațiul ce desparte cele două uși glisante în sticlă si care conduce spre una din numeroasele alei pavate cu plăci înguste de ceramică roșie...alee care, după aproximativ trei sute de metri se conclude cu intrarea în parcare.
Cu toată agitația din jurul meu, voci acute, umbrele de ploaie deschise brusc,saluturi de circumstanță, nu pot sa nu admir, ca de fiecare dată, parcul. Mi-e greu să găsesc cuvinte care sa poată descrie splendoarea acestei insule verzi. Arbori seculari, cu trunchiuri aspre si drepte, par coloane de catedrale, în eleganța lor sobră. Izolați și exotici, doi arbuști desfrunziți par a fi încremenit cu zecile de brațe goale si întortochiate înalțate spre cer în mijlocul unui dans tribal de implorare a divinității ploii. Valuri de panseluțe, gătite în rochii de seară mov-închis, își netezesc cochete volanele catifelate și așteaptă răbdătoare ora poveștilor.

Pe Giuseppe, pacient vechi, îl zăresc imediat, exact pe locul în care l-am vazut pentru prima dată, cu aproape doi ani în urmă. E neschimbat...aceeași privire neagră și tristă, aceeași țigară aprinsă în mâna dreaptă, încremenită pe genunchi...mi-e greu sa disting unde se sfărșește omul și unde începe căruciorul. Impreună, formeaza un bloc masiv și întunecat. Mă întreb dacă nu cumva a prins și el rădăcini...

Primul strop! Grabesc și mai mult pasul. Aleea coboară în pantă lină. Tufe bogate de oleandri ce o mărginesc acum de ambele parți, agită brațele. Parcarea freamătă. Se demarează în trombă, în scrâșnet de frâne...numai vantul ramane în urmă, ca să avertizeze eventualii întârziați de iminența furtunii. O ultimă privire în oglindă, o șuviță rebelă și un fulger! Stropii grei, la început razleți, devin rafale continue, biciuiesc necruțător. Gonesc. Las în urmă plopi albi...las case negre. Natura și-a restrâns paleta. A lasat un univers în alb și negru. A început albul, azvârlind spre pământ degete de lumină lungi și amenințătoare. Negrul a ripostat printr-un urlet înfiorător. Sub rafalele furibunde, înaintarea devine aproape imposibilă. Una câte una, mașinile caută scut, în câte o stație de benzină sau pe sub poduri.
Părăsesc șoseaua...intru pe un drum alb, în câmp deschis. Cu ochi larg deschiși, admir mareția spectacolului. Herghelii negre scutură coame sălbatice...copite rebele răscolesc pulberea pe căile stelelor. Opresc motorul. Tentația e prea puternică. Deschid portiera. Sărutul ploii îmi binecuvânteazăa glezna cu buze reci și umede. Nu știu cât timp a trecut...cobor la timp ca să surprind scena finală. Epuizate, cele două forțe s-au contopit într-un sărut...nu-mi dau seama unde începe și unde se sfârșește...

Eu am ramas un minuscul punct alb fix, pe un ocean în derivă.