poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 11842 .



Tristețile unui om fericit
eseu [ ]
OMUL SENSIBIL SI LUMEA

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ada cartianu ]

2004-03-21  |     | 



Omul sensibil și lumea

Să exiști dupa legile inimii este o binecuvântare dar, uneori, poate fi și un blestem. Atunci când trăiești cu inima ești o fiinta autentică, atât de reală încât ajungi să suferi la intensități absolute.
A fi real este dramatic deși, este fenomenal să fii astfel într-o lume care osândește clipă de clipă tot ceea ce i se opune, tot ceea ce-i poate demonstra micimea. Un om care trăiește așa cum inima îl îndeamnă, se află într-o continuă luptă cu el însuși, cu trăirile, cu lumea, cu fericirea pe care o simte dar care, se pierde într-o cădere rece a sufletului mereu neâmplinit. Un om real este un om distrus de propria-i esență extraordinară, marginalizat de propria-i superioritate opusa orizontului strâmt în care trăiește. Un astfel de individ este mereu singur, iar din ce caută în lume o eliberare, o legătură cu o altă ființă care să trăiască intensități asemănătoare sau, un punct de echilibru care să-i contabalanseze emoțiile, negăsind se pierde și mai mult în sine. Omul devine ermetic într-o singurătate a durerii, durere care se transformă cu timpul într-o seacă expresie a unui om mort de lume.
Să suferi pentru imposibilitatea expresivității tale, să te doară privirea lumii atât de mult încât să te ascunzi până și de propria-ți privire, să nu poți să respiri trăind în tine senzații aprinse sub o greutate emoțională dezintegrantă, aceasta e durerea celui care trăiește intens. Cel care trăiește astfel este un inadaptat, nu poate să trăiască in lume deoarece aceasta îl poate cosidera nebun și, astfel, trăiește într-un vis. Imaginându-și propria realitate, lăsându-se purtat de valul trăirilor interioare, acest om se luptă să existe și, câte pierd oamenii din jurul acestei ființe care știe să fie esență!
În jurul nostru, departe sau în apropierea noastră, pulsează inima unor oameni plini, cu adevărat sufocați de trăirile interioare care se luptă într-o răzvrătire vulcanică să iasă afară, să fie trăite în arderi până ce s-ar sfârși într-o al trăire. Un astfel de individ nu își poate limita extrovertirile, fiindu-i aproape imposibil să-și arde focul în sine și atât, deoarece, în clipa în care ajunge să facă acest lucru suferă. Iar în clipa în care suferă, nu mai poate sa trăiască în exterior, eliberând sentimentele în sine alcătuiește o carapace protectoare între el și lume. Dar, totodată consimte la autodistrugere arzând în interior un foc pe care abia îl poate purta în afară. Plin de simțiri abundente care se revarsă din una în alta, emană spre lume o energie eliberatoare din care lumea se hrănește alimentându-și golul dar secătuind omul, întemnițându-l pe o culme a disperării.
Simțind întregul într-o dorință aprinsă de contopire cu acesta spre trăiri adânci, în lipsa unei exaltări emoționale și deschideri sufletești pline de avânt, putem aluneca într-o anarhie a exprimării. Trăind furtunos sentimente care năvălesc dinamic asupra ființei noastre, dorința de a exprima întreaga stare emoțională transformând-o în fapte, deși ne face conștienți de abandonul sufletului din vis în realitate, accentuând plinătatea față de lume, ne înstrăinează. Lumea are nevoie de astfel de ființe, se hrănește cu esența lor pentru a-și putea creea propriile iluzii despre sine, atribuindu-și uneori visele si simțirile care nu-i aparțin, straduindu-se să se umple și pe sine. Oamenii care trăiesc în visele altora, furând puțin câte puțin din esențe, dorindu-și să poată trăi frumusețea pe care aceștia o emană cu atâta lumina, nu conștientizează că o ființa autentică se dăruiește pe sine cu patimă însă, în timpul pe care si-l petrece arzând, dacă nu-i este reâncărcat acest vulcan emoțional, se stinge în sine însăși pierzându-și lumina.
Teamă înaintea exprimării, tristețe în sentimentul dăruirii totale, singurătate în suflet și, un spațiu larg între omul care simte esențe și lume. Astfel se înfățișează omul care dăruiește și care nu poate să primească de la altul asemeni cu oricare, o trăire interioară intensă. În oamenii normali nu ard în permanență focuri mistuitoare, ei se aprind uneori, pe cand cel care trăiește cu inima arde fără încetare, existând într-o pasiune devoratoare. Pasiune care nu-i permite să se eliberze cu jumătăți de măsură, dăruind totul până când își simte văpaia potolită și încearcă în clipa aceea să se odihnească. Totuși, pentru un astfel de om nu există odihnă sufletească. Lumea, prin structura ei este îndemnată să acuze firea individului fără să găsească și o oarecare vină în ea însăși. Tot ceea ce este diferit de canoanele impuse de societate este definit ca anomalie, nebunie, boală, înlăturat de teama influenței pe care o poate avea asupra mediocrității, singura regină a muritorilor de rând care nu iartă nimic celor care se deosebesc de ea. Una dintre marile diferențe dintre oameni și muritori este aceea că oamenii nu pot exista pentru renunțări, asemeni ca Sisif din mitul lui Camus care inițial este înfuriat de gândul că eforturile sale sunt zadarnice însă, pe parcursul luptei sale cu muntele descoperă frumusețea muntelui. Așa și oamenii, găsesc zădărnicia și disperarea în lupta ce o poartă când totul le este împotrivă, dar cu timpul încep să descopere că lupta aceasta cu viața și lumea îi împinge spre adevăr, spre frumusețe și desăvârșire. Þocmai de aceea omul nu poate să renunțe, până și suferințele îl înalță și disperările îl luminează. Poate de aceea se spune că fericirea nu este atât de aptă să ne învețe ce ne învață suferința.
Dacă în viața unui om pragmatic nu există o minimă doză de nebunie și romantism, omul autentic va fi distrus de un astfel de individ. Sentimentele sunt trăite cu forțe incandescente, culminate în dureri organice născute din intensități fabuloase și, cum sentimentul durerii este trăit la fel de pătrunzător ca și sentimentul fericirii, individul poate fi atât de sensibil la incapacitatea celorlalți de a-i răspunde sentimentelor încât, să se îngroape în revelația morții. Aflat într-o adâncă dependență de anumite sentimente, trăind tragedia faptului că simte cu același patos emoțiile tristeții și ale extazului, se macină în suflet până când ajunge să trăiască din abundență dramatismul sentimentelor de inacceptare a lui însusi, excluzându-se din lume si considerându-se o greșeala a universului. Avalanșele sentimentale se năpustesc avide de exprimări, insă neputincioasele transformări în fapte determină plinătatea care sufocă cu avânturi însetate pasiunea; pasiune cu care omul visează azvârlindu-se spre infinitul imaginației si ardoare cu care se dăruiește unei lumi care nu-l înțelege; să contribuie la distrugerea bucuriei omului sensibil. Cu timpul universul se înfundă, infinitatea lui se rupe în bucăți, aripile se sfâșie în propriile zbateri, privirile nu mai ațintesc cerul decât din nevoia inconștientă de a crede în depărtări și, cu timpul își ucide inima care-l leagă e lume din frica de a mai simți cum trăirea sa puternică nu-și găsește eliberarea si integrarea în sufletul lumii.
Nici lacrimi nu am când stau de vorbă eu cu mine însămi și găsesc atâta diferență între noi. Suntem două care ne luptăm între moarte și agonie, fără să trăim într-un Eu sau într-un Însămi iar, Eu Însămi am murit cand n-am mai găsit exprimarea, am murit în suferința distorsionată care se înfățișează demonică înaintea ochilor mei cuprinși de deznădejdea însingurării. Sunt osândită unei insuportabile simțiri, alungată în reacții organice paranoice, sunt legată de groaza din inima mea care suferă la fiecare trăire, chiar și în clipa în care s-ar putea simții fericită. Nu pot respira decât suferință.
Suferința a devenit un mod de viață prin care eu exist, fiind inaccesibilă diferitelor abordări ale vieții, din nevoia de a-mi apăra sufletul de orice atac exterior care mi-l poate zdruncina din liniștea rece în care l-am închis. Nu găsesc necesarul simțirii când aceasta mi-a provocat atâta amărăciune, atâta singurătate. Nu-mi permit să cred în pasiunea ce se răscolea în mine într-o nebunie de senzații. Nu-mi permit să mai iubesc nici norul, nici vântul, nici iubirea, căci dacă as mai iubi odata totul, acel întreg universal în care ma învârt ca o insectă, as muri din dragoste. Atâta dragoste!
Iubirea mă ucide, suferința mă scârbește de micimea mea, dar mă lasă să trăiesc. Accept să exist în neputință, în regretul că m-am rătăcit de tot ce-am fost cândva, decat să iubesc și să mă mistui în sentimente pe care nu le pot îndura. Sentimente covârșitor de pline, amețitor de-nălțătoare! M-am plafonat în sentimentul trist al lumii, ca o generalitate, preferând contopirea cu deznădejdea sufletului obosit de lacrimi, decât existența vulcanică și tumultoasă a bucuriei de a trăi în lumea extraordinară pe care o vedeam eu, dar pe care nu o știe nimeni.
M-am închis în suferință pentru a fi una cu lumea și, totuși, nu sunt una cu lumea, eu sufăr la intensități universale pe care lumea în banalitatea durerii sale nu le cunoaște. Până și lumea suferă mai puțin decât mine! Adevărul se află însă în altă parte, rătăcit undeva în gândurile mele și suferințele altora asemeni mie, dar așa cum spunea O.Paler, “rostul piramidelor nu era să ocrotească liniștea faraonilor, ci să conteste deșertul”, așa și avalanșele sentimentale fie că te îndreaptă spre fericire sau suferință, izbucnesc pentru a contesta micimea umană.
Nefericirea nu ne poate abandona într-o trăire mai mizerabilă, este mereu aceeasi și, nu poți fi mai nefericit când ești deja nefericit. Uneori nu ne mai este teamă de suferință, cunoscând-o indeajuns de bine știm până unde poate să ajungă, însă putem trăi o teamă cumplită de fericire. Gândind că, dacă în suferință emoțiile sunt atât de intense, înseamnă că fericirea nu poate purta cu sine decât sentimente pe care nu le poți suporta, fiind prea puternice și adânci pentru un simplu om. Se poate spune că ne place să suferim din nebunie sau, poate adevărul este că, ne este teamă să incercăm alt sentiment ori încercându-le pe toate, în acesta ne simțim cel mai în siguranță.


3 mai 2002

Încercare de autocunoaștere


Viața mi-a oferit nenumărate șanse din care eu ar fi trebuit să înțeleg care este singurul adevăr important al vieții mele. Uneori ne înșelăm amarnic urmărind visele și numai atât. Există visul care, cu o remarcabilă putere ce-ți dăruiește încredere de sine, de lume și univers, te poate doborâ în orice clipă în care existența ta părăsește visul. Se întâmplă ca sufletul nostru să fie capabil de o extrovertire înfocată, să aibă acea ardere ale cărei forțe să devină puterea propulsiei tale spre nemărginire, spre a fi tu omul care se poate metamorfoza într-o universalitate autentică. Există o clipa, o secundă de reverie, atunci când, poate, renaștem in noi înșine din propria esență, de parcă nu am fi născuți de o mama ci, din propria conștiință și propriul trup. Mult timp am stat să-mi analizez trăirile, sentimentele ce se repetau în mine, căutând raspuns la una dintre cele mai agasante întrebări: ce vreau de la viață? Toti ne intrebăm acest lucru, nu doar o data ci mereu, pentru ca întotdeauna și pentru totdeauna vrem acel “ceva” nedefinit de la viața noastra, de la cei de lângă noi.. Putem înțelege mai devreme sau mai târziu concretul acestui “ceva” inteligibil și, cu toate că putem afla răspunsul asupra acestei dileme, de multe ori nu putem să concretizăm acest “ceva” într-un fapt real, într-o formă palpabilă, într-un simplu ESTE, deci există. Alteori avem doar impresia că ne dorim anumite lucruri în viață si, vorbind despre lucruri înțeleg prin acestea mai mult decât aspectul material și, astfel fiind, în momentul în care se indeplinește dorința de a le avea, rămânem surprinși și chiar dezamăgiti aflând că nu reprezintă acel
“ceva” pe care îl dorim cu adevărat de la viață. Cu toate că se știe faptul că omul din ce își satisface capricile și dorințele vrea altceva, mereu fiind în căutare, mereu dorind, se stie stie si faptul ca tocmai de aceea, o anume dorință persistă în permanență fie că înaintăm în viață pe urmele ei sau pur și simplu nu definim dorința și nu știm dupa ce să ne îndreptăm pașii. Deseori ne înșeală conștiința, deseori ne înșeală sufletul sau, mai bine spus este ca sufletul ne este înșelat de imaginație, de conștiință și vise. Visele nu pornesc din suflet ci din rațiune, din acea parte a rațiunii care, conștientă fiind de unele contradicții, umple spiritul cu vise din nevoia de a cuprinde și de a trăi lumea. De aceea, însăși visul devine un instrument conștient, o baricadă inălțată intre suflet si lume, un fabricant de speranțe care ne insenineaza tristetile si ne imbată fericirile dar, totodată, ne poate trăda cu ușurință pentru ca în final ratiunea iși raționează visul. Visurile nu sunt nimic mai mult sau mai putin decat aspiratiile, temerile si obsesiile noastre.
Stiu de ce oamenii visează, știu de ce au nevoie de speranțe dar, nu știu de ce se lasă înșelati de ei înșiși, apoi caută o vină exterioară. Poate, uneori există o anumită vină exterioară care pornește din incapacitiatea altora de a completa visul celor de lângă ei sau, o vină a acelora care din egoism nu se gândesc la nevoile interioare ale celorlalți ori este vina acelora care, fiind prea raționali distrug visele altora prin simplul fapt ca nu cred in ele. Insă, atâta timp cât crezi in visurile tale, în lumea ochilor tăi, nimic nu are putere si nici valoare etică sau morală de a te putea îndepărta de credintele tale. Dacă omul își va pierde și credința, umila credință care-i mai atârnă între tâmple, va deveni un risipitor, o inutilitate spirituală care-si va descoperi rara genialitate in tehnică, in robotizare de orice natură - psihică, intelectuală, sentimentală, materială.
O mare parte din viața rătăcim prin iluzii, creându-ne din ele un crezământ, un fel de a fi. Totuși, nu avem niciodată certitudinea că, pierduți fiind într-o iluzie, aceasta se va putea transforma în realitate cândva. Fiecare dintre noi așteaptă clipa împlinirii, a descoperirii sinelui acelui “ceva”, tânjind spre liniștea sufletească, însă nu avem siguranța împlinirii, e ca un joc de zaruri, poate la numărul norocos de fapt pierdem. Se poate ca uneori să cerem prea mult de la oamenii de lângă noi, cerem prea mult și de la noi înșine iar, rațiunea îngrădește posibilitatea conturării reale a visului, conștientă fiind de imposibilitate. Iar, cu cât vedem că unele dorințe nu se pot materializa, ne focalizăm o mare parte de energie în ele străduindu-ne cu disperare să nu acceptăm realitatea și, din nefericire nu facem altceva decât să ne risipim conținutul în vânt. Este important să credem în vise, chiar vital în opinia mea dar, nu este corect față de noi înșine să nu analizăm unele vise în concordanță nu numai cu puterile noastre ci, cu puterea universală, cu realitatea. Lăsându-ne prada viselor avem numai de suferit când realizăm că nu se vor inplini niciodată, astfel spus, trebuie să avem mare grijă ce visăm, în ce iluzii credem.
Omul care din structură este un visător, nu va fii niciodată împlinit sufletește dar, nici omul care în structură este un realist, nu va găsi această împlinire. Echilibrul este o necesitate dar, această necesitate își găsește greu echilibrul. De aceea contrariile se atrag impletindu-și diferențele în așa fel încât să completeze neputința ce le-o revelează singurătatea, asemanarea sau identicul.
Fiecare om își dorește de la viață ceea ce consideră a fi important pentru sine, însă uneori nu știm ce este cu adevărat important și, abia când depășim anumite etape ale vieții putem gasi, in funcție de acestea, importanța în felurite lucruri. Privind în jurul meu cred că, in toți oamenii persistă un singur lucru important care nu se schimbă niciodată și nu se pierde cu timpul, iubirea. Oamenii o vor, o caută, îi închina poezii și cântece, o râvnesc mereu cu disperare. Ea reprezinta acel “ceva” autentic in conștiința noastra, nu poate fi alungată de rațiune și oricâte tragedii ar cunoaște sufletul din pricina ei, omul nu se resemneaza să nu o mai dorească, să nu o mai caute, să nu o mai cerșească.
Iubirea are forță de perpetuum mobile și nu e niciodată prea târziu când ne vizitează. Omul care nu a trăit miracolul și măreția sentimentului de dragoste erotică, de iubire profundă între doi oameni, a trăit în zadar pierzând exact esența vieții căci, așa cum spunea M.Preda ”unde dragoste nu e, nimic nu e”, cel care a pierdut din vedere faptul că viața se învârtește de fapt în jurul acestui sentiment numit IUBIRE, a uitat să trăiască și nu a înteles nimic din ce a ars ca viață.
Cred că acel “ceva” nedefinit are o definire în iubire, restul dorințelor și viselor transformându-se în altele și altele, devenind diversitate, pe când dorința de a iubi și de a fi iubit, nu se poate transforma în altceva. Iar, visul despre iubire, însăși rațiunea îl acceptă ca pe o realitate fără de care nu și-ar mai permite să raționeze lumea și omul.









Þă

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!