Dau scaunul prezidențial pentru doi pești și-o pungă de mălai!
‚,Soției mele, Maria, care a avut răbdarea și înțelepciunea de a-mi înțelege pasiunea pentru filozofie.’’
Moto: ,,Dominanta democrației trebuie să fie libertatea individului, dar pentru ca o democrație să fie viabilă un deziderat fundamental trebuie să-l constituie supremația legii.’’ Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer
1 - Ultima dintre libertățile umane
2 – Eterna închisoare a ființei umane
3 – Pământul țării se va umple cu mușuroaie de furnici roșii
4 – Cugetarea omului tiranic: ,,Înțelepciunea este o imbecilitate!’’
5 – Când Socrate comite erori…
6 – A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă
7 – Logica sofistă - eternul cerc vicios a omului mioritic
8 – Necesitatea unui Institut Eminescu
8 - Apocalipsa orizontului roșu
Libertatea omului este conjuncturală, dar într-o societate democratică, omul are cea mai mare libertate. Democrația este singurul regim politic în acord cu gândirea individului uman , am putea spune că este croită după principul fundamental al rațiunii umane, a ceea ce Socrate definea ca fiind rațiunea: calea de mijloc, conform perceptului delfic - meden agan ( nimic fără măsură). Democrația este un regim al căii de mijloc, în care încape ,,un bazar de regimuri politice’’ (Platon – Republica), care menține într-un relativ echilibru forțelor politice, juridice, puterea, funcționând la marginea haosului( între respectarea supremației legii și anarhie), în armonie cu gândirea umană programată să funcționeze, la fel, la marginea haosului.
Omul este, prin excelență, o ființă socială; el poate fi autonom, dar nu și independent; în orice societate el trăiește într-un sistem de relații de interdependență. Spuneam că libertatea omului este conjuncturală fiindcă s-a dovedit că în regimurile extremiste, concentraționare, omul este lipsit de libertate, dar el mai posedă o ultimă dintre libertățile umane: gândirea. Victor Francl, șeful celei de-a treia școli vieneze de psihiatrie după Freud și Adler, a descoperit această libertate pe când era închis în unul dintre lagărele de concentrare naziste. Nimeni, absolut nimeni nu-i poate lua omului gândurile și nici nu-l poate afecta ceva, dacă el refuză să fie afectat de cele mai josnice umilințe. Totuși omul trăiește de când se naște și până moare, într-o eternă închisoare: aceasta este închisoarea minții sale. El nu poate ieși din invariantul logicii ereditare, această logică fiind înscrisă în rețelele neuronale fundamentale, cele cu care ne naștem, dar nici din logica limbii materne. Ne naștem cu o logică ereditară, dar ea ne este supervizată de limba vorbită, cu logica ei specifică. Astfel, inconștientul colectiv al omului îl predispune la comportamente în consonanță cu logica limbii vorbite. ,,Structura limbajului constituie structura conștiinței’’, afirmă psihanalistul francez Henri Ey, în Conștiința (1983 p.49). În aceeași viziune cu a psihanalistului francez, filosoful ieșean Ioan Oprea precizează, anume că ,,… informația, cât și morala sau logica ( structurile mentale) nu pot exista și nu pot deveni proprii omului decât prin limbaj''.(Ioan Oprea - Lingvistică și filosofie , 1992, p.44). Cum limba română are ca dominantă feminitatea( a se vedea Irina Petraș – Feminitatea limbii române), are implicit ca dominantă logică - sofistica , omul mioritic este funciar sofist, duplicitar, simulant, fariseu.

După cum o dovedesc și scrierile lui Platon despre sofiști, logica sofistă generează cu deosebire un individ tiranic. Omul tiranic e insul arogant, aflat pe diferite trepte ale puterii politice sau administrative, amorf, egoist și leneș cu psihologie inflaționistă, în care se manifestă în modul cel mai infantil, joaca de-a omul matur. La Platon, îl găsim pe omul tiranic în persoana lui Callicles, din dialogul Gorgias. Deși exegeții susțin că ar fi un personaj fictiv , Callicles pare atât de real mai ales în România zilelor noastre, încât te întrebi dacă vreo genă de-acestuia nu s-o amestecat în perioada fanariotă cu cea a omului mioritic și se regăsește cu deosebire la români. Callicles este tipul reprezentativ al omului tiranic, pentru care Sophrosyne (înțelepciunea)ca auto-dominare rațională este etichetată drept o imbecilitate(491 e). Omul înțelept este, prin excelență, omul moral - omul de caracter - inteligent, lucid, responsabil, disciplinat, cinstit, corect, calm, curajos, răbdător cu judecată rațională justă. Noi, în intenționalitatea noastră de a trăi bine, la alegeri îi votăm pe cei mai înțelepți dintre români, dar ei se dovedesc, odată ajunși la putere, a fi ,,acești imbecili care ne guvernează.’’ În pofida dialecticii socratice, a logicii sale raționale,recunoscută de înțelepții lumii, Callicles avea dreptate – înțelepciunea pe plaiurile mioritice este o imbecilitate.

Înțelepciunea populară spune că peștele de la cap se impute și de la coadă se curăță. Ei bine, omul tiranic care este cel mai reprezentativ printre politicieni români, el se crede, în marea sa trufie pe care i-o conferă puterea, de neatins. Orbit și surzit de propria sa lăcomie, grăbit să acumuleze tot mai multă bogăție, nu realizează că fiecare act de corupție înseamnă o lovitură de topor dată proprie sale crăci pe care s-a cocoțat în mod abuziv prin fraudarea alegerilor, prin cumpărarea scaunului prezidențial cu doi pești și-o pungă de mălai, dar și o gravă erodare a fundamentelor democrației. Dacă asta e democrația atunci e de preferat o dictatură cu față umană.
Și ce-i mai grav, e faptul că miniștrii corupți nu au autoritate morală față de omul tiranic din diferitele eșaloane ale instituțiilor statului. Pedepsele, destituirile nu stopează fenomenul, dimpotrivă îl amplifică. A pedepsi pe subordonat, pentru o anumită faptă de corupție, când tu ești mai corupt decât el, e un abuz de putere ce nu justifică ocuparea unei înalte funcții politice. A justifica abuzul de a fi corupt, fără a fi pedepsit, dar a-i pedepsi pe corupți, sub oblăduirea justificării că a-i fost ales de popor e un fariseism care denotă mari deficiențe psio-mintale. Numai un nevrotic, care nu-și conștientizează nevroza, poate avea asemenea grave probleme morale. La un asemenea om inteligența emoțională este nulă. Un infractor ajuns în fruntea țării, cum este cel de-al treilea …escu, care și-a cumpărat scaunul prezidențial cu doi pești și o pungă de mălai, aduce în toate instituțiile puterii, indivizi după chipul și asemănarea sa, adică infractori ca și el. Din aceleași considerente legătura dintre ,,înțelepții neamului' ' - acești imbecilii care ne guvernează și grupările lumii interlope devin o mezalianță aproape normală.

Vinovată se face logica limbii române cu dominanta ei sofistă. Această logică generează, în inconștientul colectiv al omului mioritic, comportamentul duplicitar, fariseic, care determină la aleși în esențialitatea logicii sofiste - abuzurile, furturi din avutul public, diversiunea vicleană. O astfel de guvernare ca cea instituită de cel de-al treilea …escu, cu o camarilă coruptă și sfidătoare, obraznică peste limita bunului simț , împinge încet dar sigur comunitatea românească spre formele politice extremiste, fie spre dreapta, reiterându-se mișcări de genul celei legionare, cu organizarea în cuiburi de huligani bătăuși, fie spre stânga, cu organizații de tipul mușuroaielor cu furnici roșii. Platon a avertizat omenirea încă în urmă cu două mii de ani, în Republica sa imaginară, la ce poate duce logica sofistă. Dar oamenii fie nu l-au citit, fie nu i-au luat în seamă avertismentele. Dezideratul fundamental pentru buna funcționare a unei democrații înseamnă supremația legii. Acolo unde nu funcționează supremația legii, funcționează dreptatea celui mai tare, iar acolo unde funcționează dreptatea celui mai tare, democrația este nulă și neavenită.

,,Dar nu este același lucru iubirea de învățătură cu iubirea de înțelepciune?’’(Republica 376 b), întreabă Socrate( al doilea Socrate, care plecat la Pireu și-a abandonat daimonul său acasă). Fără daimonul care îl oprea să comită greșeli, fără logica lui rațională(cu care am identificat noi daimonul lui Socrate), înțeleptul grec, odată ,,ieșit’’ din cetate, ,, coborând ’’ în Pireu, se lasă prins în mrejele logicii sofiste și comite un lung șir de erori. De aceea, la întrebarea lui Socrate, spunem Nu! Nu, răspundem noi, înțelepciunea nu este același lucru cu iubirea de învățătură. A fi înțelept înseamnă a fi onest( a fi de acord cu tine însuți), a judeca just, a te opune nebuniei și pasiunii necontrolate, a pune ordine și disciplină în actele tale și prin asta a da sens vieții. Socrate afirma, în Alcibiade, că a trăi pentru ceva sau pentru cineva, e mai presus decât a trăi pur și simplu. Omul înțelept trăiește pentru ceva sau pentru cineva, pentru un ideal, nu pentru sine, nu egoist și egocentrist. A trăi pentru ceva sau pentru cineva dă sens vieții și-l face pe omul înțelept un supraviețuitor. Victor Francl, care a supraviețuit lagărelor naziste, afirma în același sens cu Socrate, că au scăpat din acel infern, doar aceia care trăiau pentru ceva sau pentru cineva. ,,În orice caz , toți cei care s-au întors de acolo și-au găsit sprijin într-un sentiment profund sau într-un ideal: o religie , o filozofie politică, un obiectiv profesional sau chiar o mare iubire.’’ (Jacques de Launay – Psihologie și sexualitate,[Note preliminarii] p. 16). Ceea ce îl face înțelept pe om nu este doar învățătura, ci logica rațională cu care a fost înzestrat și starea morală conferită de un ideal la care aspiră, o mare iubire pentru ceva sau pentru cineva. Înțelepciunea nu ține de capacitatea de a încorpora cunoaștere, ci de logica rațiunii, de logica denotativă, care face pe om să fie drept și bun, chiar dacă cunoașterea lui este limitată.

Înțelepciunea ține de logica limbii pe care o vorbim. Dacă dominanta limbii este o logică rațional-denotativă comunitatea tinde a se apropia tot mai mult de ceea ce înțelegem prin ideea de om înțelept. Dacă elvețienii dau dovadă de un simț civic deosebit de ridicat se datorează îndeosebi logicii limbii germane, dominantă numeric(peste 64%), cu o logică denotativă. ,,Cea mai importantă trăsătură de caracter ce pare comună tuturor elvețienilor este civismul lor ridicat. […] Există anumite deosebiri în modul de a asuma calitatea de cetățean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveția alemanică o fac, în genere, cu o perfectă bună credință - ce poate fi confundată uneori cu naivitatea - cei din Elveția romandă simulează o oarecare detașare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacți, ar trebui să spunem că aceasta din urmă atitudine se întâlnește numai la publicul citadin și intelectual, la mijloc fiind o anumită ,, mauvaise conscience ’’ de inspirație franceză, care în practica socială nu duce la defecțiuni grave.’’ (Denis de Rougemont – Elveția sau istoria unui popor fericit, p. VI). Noi credem că această ,,mauvaise conscience’’ a elvețienilor din zona romandă se datorează logicii celor două limbi, franceza și italiana, care sunt mai puțin denotative decât logica limbii germane.

Dacă logica limbii este una sofist-conotativă, comunitatea tinde a se îndepărta de raționalitate și a viețui etern în cercul vicios a sofisticii și a filosofiei lui pseudo. Logica limbii române cu dominata ei sofist-conotativă, conferă omului mioritic inteligență, șiretenie , viclenie, dar puțină, foarte puțină înțelepciune.
Insul dotat cu o logică rațională va judeca lumea drept, dar cunoașterea îl va face să nu comită erori și să fie nedrept din neștiință, cum afirmă Socrate. Din aceste considerente, Eminescu, având structurile mentale( informație, morală, logică) ale logicii limbii germane (a învățat limba germană la șapte ani când rețelele neuronale ale învățării unei limbi erau în plină formare, acestea definitivându-se în jurul vârstei de doisprezece ani) a propus schimbarea logicii limbii române, astfel ca în ,,luptă dreaptă’’ să se toarne ,, în formă nouă limba veche și-nțeleaptă.’’(Scrisoarea II). Cei care o pot face cu adevărat sunt, din nefericire pentru noi, oamenii politici. ,,Respingând voluntarismul promovat de unele concepții lingvistice, Philippide consideră acțiunea legilor limbii ca fiind obiectivă, dar voința se manifestă în realizarea limbii comune prin imitarea centrului(administrativ și cultural) și în ,, legiurea’’ limbii, în crearea aspectului ei normat, literar.’’ (Ioan Oprea – Lingvistică și filozofie, p. 32).

Un institut Eminescu, propus de Zoe Dumitrescu Bușulenga (există un institut Goethe, un institut Dante, societăți ,,Victor Hugo’’ [Nicolae Þone - Eminescu al nostru, p.42]), care să se ocupe de schimbarea treptată a logicii limbii române din una dominant sofist-conotativă în una rațional-denotativă, se impune cu necesitate, dacă vrem să ieșim din cercul vicios al logicii omului mioritic actual. Altfel, vom cantona etern în filosofia lui pseudo și în comportamente civice iraționale. Ideea Eminescu, cum numea Lucian Blaga, miracolul eminescian, trebuie să se materializeze într-un Institut Eminescu, dacă vrem să supraviețuim în această lume a globalizării , un Institut care să aibă drept fundament al cercetării ,,a turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă’’, care să vizeze îndeosebi schimbarea logicii limbii române.
Înțelepciunea e capacitatea omului de a decela binele și răul, e luciditatea cu care omul judecă pe ceilalți și intră în relație cu lumea, e capacitatea de a face bine în sensul pozitiv, e simțului civic ridicat și refuzul de comite sau a face răul. Învățătura, cunoașterea, educație sunt pentru omul înțelept paliative care îl ajută să se adapteze, în mod activ, la situațiile complexe impuse de o societate tot mai tehnologizată. Dimpotrivă, învățătura, adică cunoașterea îl face pe omul tiranic să se folosească de răul mai mare pe care îl află odată cu învățătura. Numai iubirea de înțelepciune îl face pe omul drept cu adevărat stăpân al binelui și răului, îl situează dincolo de bine și rău, îl face moral și prin aceasta, el, în orice împrejurare, va refuza să comită răul asupra celorlalți și va încerca să facă binele, iar dacă nu va reuși să facă binele va refuza să comită răul.

Dacă am face un bilanț al guvernării democratice, pe perioada celor douăzeci de ani, ce-am afla? N-am afla nici o realizare de bine, ci numai rele comise de politicieni, scandaluri și afaceri oneroase. Am afla că bilanțul economic al României se încheie mereu în roșu, că România se deplasează spre roșu. Cum să oprim deplasarea spre roșu a României? Singurele forțe care se fac vinovate de ,,deplasarea spre roșu’’ a României sunt forțele politice,care de la revoluție și până acum, au erodat an de an fundamentele democrației.


Ce este de așteptat în urma acestor guvernări corupte și iresponsabile? Ce este de așteptat când politicianul în genere e ocrotit de sacra imunitate ca o divinitate…, imposibil de răzbunat printr-o judecată dreaptă de tribunalele țării? Este de așteptat resurecția mișcărilor extremiste de dreapta și de stânga, iar pământului țării se va umple din nou cu mușuroaie de furnici roșii. Atenție la pericolul mușuroiului cu furnici roșii! La apusul democrației se arată strălucirea amenințătoare și neliniștitoare - apocalipsa orizontului roșu.


Bibliografie:
1 - Platon – Republica
2 - Henri Ey – Conștiința , București , Ed. Știintifica si Enciclopedica, București,1983
3 - Ioan Oprea - Lingvistică și filosofie , Ed. Institutul European, Iași, 1992
4 - Irina Petraș – Feminitatea limbii române Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2002.
5- Jacques de Launay – Psihologie și sexualitate, Ed. Venus , București , 1993 Nicolae
6 - Þone - Eminescu al nostru, Ed. Vinea, (SC ,,Facla Nouă ’’S.R.L), 1994
7 – Denis de Rougemont - Elveția sau istoria unui popor fericit, Ed. Univers, București , 1996
Vasile Anton, Iași