|
Biografie ilorian paunoiu
https://www.facebook.com/pages/Ilorian-Paunoiu/676881582388949
M-am născut în satul Meieni, comuna Popești, județul Vâlcea, pe Valea Luncavățului, aproape de Pădurea Cotoșmanei.
Părinții mei, Păunoiu Constantin și Păunoiu Ioana, oameni gospodari, m-au crescut cu dragoste și într-un mod cu totul special; mama mea, care nu mai este - a decedat în 3 februarie 1999 - mi-a dat o educație religioasă bazată pe fundamentele Bisericii Ortodoxe. Acest lucru mi-a marcat viața și creația literară.
Mama m-a adus pe lume în noaptea de 13 spre 14 decembrie - oficial în certificatul de naștere este înscrisă data de 14 decembrie - în anul de grație 1965.
Bucuria ei de a mă fi adus în lume a fost umbrita în jurul vârstei de 7 ani, când o boala ciudată, o neputință de neînțeles, începea să-și facă apariția: la început cu febra musculară, apoi cu rămânerea în urmă la orele de educație fizică față de colegii de școală primară. A început de atunci calvarul existenței mele, calvar și mântuire totodată. Mi-am „căutat leacul”, cum se spune, prin spitale, policlinici, cabinete medicale, între speranța și dezamăgire, iar în vara lui 1974, la 9 ani, Spitalul de boli neuromusculare Vâlcele Covasna, mi-a dat diagnosticul bolii: Distrofie musculară progresivă de tip Duchenne, boală nevindecabilă, care progresiv, duce la atrofierea gravă a segmentelor neuromusculare. Voi relata mai pe larg într-o carte de memorii întâmplarea aceea când o doctorița săsoaica i-a spus tatălui meu: „Copilul dumitale, în timp, nu va mai putea să meargă . „Și ce mă sfătuiți să fac? „Nu-1 lăsați să stea, dați-i o ocupație, trimiteți-1 cu vitele, să nu stea în pat Numai așa mai puteți întârzia momentul când nu va mai putea să meargă.” Pe mine mă scoseseră afară pe hol, dar am ascultat la usă acel dialog care și-a pus pecetea asupra vieții mele.
În mintea mea de copil s-a produs ceva neașteptat, parcă s-a rupt ceva în mine, iremediabil. „Nu voi mai putea merge, cum adică?! Să nu mai alerg, să nu mă mai joc cu alți copii... Nu se poate!” în timpane îmi răsuna acel „Nu-1 lăsați să stea!” care m-a însoțit tot timpul. Și de atunci nu am mai stat Am mers la scoală, am jucat fotbal, am mers cu vitele, chiar dacă de multe ori îmi zdreleam genunchii, căci îmi pierdeam cu fiecare lună, anotimp sau an, echilibrul în mers și cădeam de cele mai multe ori in genunchi. Cădeam și mă ridicam de fiecare dată. Dar nu m-am lăsat, m-am târât pe drumuri și pe dealuri, prin gări și trenuri, în vacanțele în care mergeam la câte un spital din țară. Impreună cu tatăl meu am trecut prin Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Brașov, Călan, Slăntu-Gheorghe, Cluj, București, Azuga, Mangalia, prin spitalele unde credeam că vom putea ameliora și întârzia acel destin implacabil. Și într-adevăr am întârziat acel moment până pe la vreo 22 de ani, când nu m-am mai putut ridica din pat. In tot acest timp am învățat carte, am terminat școala generală, apoi am intrat la liceu cu mare greutate, fiindcă inițial nu eram acceptat pe niciunde. Diriguitorii „socialismului multilateral dezvoltat” îmi explicau că boala mea e nevindecabilă și că statul socialist nu-și permite să școlarizeze „pe cheltuiala lui” un „element” care nu va putea munci și răsplăti societatea, pentru ce investește în el, cu alte cuvinte, eram o povară de care nimeni nu avea nevoie.
Tatăl meu, cu lacrimi în ochi, îi intreba: „Și ce să fac,tovarășilor, cu el, nu vedeți că e premiant?!” „Il țineți acasă!”. Momente de coșmar de care n-aș fi vrut să-mi amintesc...
Tatăl meu nu s-a lăsat și le-a spus cu un curaj nebun, pe care numai disperarea ți-1 poate da, că își depune „carnetul de membru de partid”, renunțând la această calitate, fiindcă el nu mai crede într-o „orânduire” care se laudă ca are grijă de „oamenii muncii. Deși își putea pierde locul de muncă (lucra ca operator chimist la „Combinatul chimic, azi „Oltchim”) și se putea trezi în postura de a fi persecutat, tatăl meu a riscat totul. Văzându-i hotărârea, forurile diriguitoare din județ și de la Ministerele Muncii, Sănătății și Invățământului, m-au trimis în clasa a IX-a la un Sanatoriu-Scoala din Mangalia, o monstruozitate în care profesorii de la un liceu din oraș ne predau orele de curs „la pat”.
Am învățat „cu chiu, cu vai” în acele condiții vitrege și am mers mai departe.
Am fost transferat la un liceu economic special din rețeaua Ministerului Muncii pentru elevi cu nevoi speciale din Câmpulung-Muscel, județul Argeș, unde am terminat clasa a X-a.
Printr-un ordin venit de sus de la „cabinetele 1 si 2” dictatoriale, toate acele licee și scoli profesionale s-au comasat: băieții au fost transferați la București, în Comuna Voluntari, iar fetele la Iași, în Cartierul Nicolina.
Toată acea armonie între oameni cu nevoi speciale, între băieți și fete, care în anii urmatori sfârșeau prin a se căsători, s-a destrămat. Clasele a Xl-a și a XII-a acolo la marginea Bucureștilor au fost un calvar. Stăteam ca într-un lagăr, fără căldură iarna, iar în timpul zilei fără program de odihnă. In tot acest dramatic parcurs existențial cărțile de literatură m-au însoțit ca niște prieteni devotați, mi-au dat încrederea și curajul acela nemăsurat că voi ajunge la liman.
Primele poezii le-am scris în acei ani ca o descărcare de tensiune existențială dîn coșmarul îndurat.
După terminarea liceului, boala s-a agravat și mergeam din ce în ce mai greu, așa că n-am mai putut să-mi continui studiile și am rămas acasă, în satul meu drag. Mă simțeam izolat și m-am refugiat în literatură. Am citit timp de doi ani cât nu citisem într-o viață și am scris poezie cât pentru trei volume.
Am debutat la 20 de ani în „Vâlcea literara", foaie a Societății Literare „Anton Pann", cu o prezentare a scriitorului Ion Soare. Au urmat poezii publicate sporadic, începând cu anul debutului, 1986, în „Tribuna” de la Cluj-Napoca, apoi în „Luceafărul" și în „Suplimentul literar" al „Scânteii Tineretului”-1987, 1988,1989. Am trimis în 1987 un volum editurii Dacia din Cluj-Napoca, care mi-a răspuns inițial că mi-1 publică, apoi am primit o notiță din partea directorului editurii care-mi scria că nu intru în planurile lor editoriale. Apoi n-am mai primit nici un răspuns.
După 1989, mai precis în mai 1990, mi-a fost difuzat pe Radio România Tineret un grupaj de poezii. Am trimis frecvent poezii, până când, în mai 1995, mi-au acordat premiul al doilea pe țară la emisiunea „Sub zodia metaforei”. Am luat alte două premii la concursurile organizate de Radio-Craiova.
Câte un prieten îmi cumpăra o „România literară sau o „Tribuna la care trimiteam, dar nu mai urmăream dacă-mi răspundeau sau nu. In schimb am citit mult, cărțile nu mi-au lipsit niciodată. Am desfășurat o activitate publicistică în ziarele din Râmnicu-Vâlcea, în special la „Reporter , „Curierul de Vâlcea , „Monitorul de Vâlcea”. Am păstrat prea puțin din aceste articole și din poeziile publicate în revistele de cultură.In afară de ziarul „Reporter”, nimeni nu mi-a dat un leu pentru tot ceea ce am scris. Eu nu aveam bani să-mi cumpăr o carte și ei nu-mi plăteau munca. De aceea am întrerupt publicistica. Eu visam „Carte”, publicarea primului meu volum.
Sanșa mea, salvarea mea din izolare, a fost ca un prieten, preot în Popești, contra unei sume modeste de bani mi-a adus o mașina „de dincolo”, pe care am înscris-o cu mare dificultate în circulație. Acest lucru se întâmpla în anul 1997. Eu nu pot sa conduc, am prieteni care fac acest lucru, așa ca prin intermediul lor am putut să mă deplasez, să caut edituri și sponsori în Râmnicu-Vâlcea.Asa am tipărit prima mea carte, „Strigare numelui, în ianuarie 1998. Visul meu de-o viață s-a împlinit în acel an cristic, la vârsta de 33 de ani.
Lansarea primului meu volum a avut loc pe 11 ianuarie 1998 la Biblioteca Județeană "Antim Ivireanul" din Râmnicu-Vâlcea. Atunci am dat primele interviuri posturilor locale de televiziune „Vâlcea 1" și „Etalon" . Am fost și pe postul TVR 1 la emisiunea „Info-Art”, înainte de jurnal. De atunci sunt invitat cu o anume regularitate la emisiunile culturale ale posturilor de televiziune locală.
Am înființat în decembrie 2001 „Cenaclul Lumina” din Comuna Popești. In data de 9 aprilie 2002 postul național de televiziune, filiala Cluj, a realizat
emisiunea „Garantat sută la sută” la Popești, subiectul fiind „Cenaclul Lumina”, emisiune realizata de Cătălin Stefanescu.
Din 1998 am publicat aproape în fiecare an câte o carte, patru volume de versuri și unul de eseuri: „Strigarea numelui — 1998, „Jocul secundei - 1999, „Scrisori către aproapele - 2000, „Banchetul reginelor - 2002, „Arheologie sensibila - 2002, prefațate, două dintre ele,de Constantin Zărnescu și Valentin Tașcu din Cluj-Napoca. Am deja scrise încă trei volume de versuri și lucrez la un volum de eseuri „Agapologia” și la unul de aforisme și cugetări.
|
Texte Recomandate
: 