„Sein ist mitsein” spunea Martin Heidegger. „A fi” înseamnă de fapt „a fi împreună”. Omul, după cum se știe, este o ființă socială. Ne-am născut să fim împreună. Spiritual și biologic suntem făcuți după aceleași „tipare” divine. Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Ne este foame, ne este sete, ne este cald, ne este frig. Avem aceleași dorințe sufletești. Nu putem trăi singuri fiindcă nu putem să ne naștem singuri. Ne trezim în lume înconjurați și ocrotiți de părinți, de rude și de prietenii părinților noștri. Nu putem trăi, la rândul nostru, fără să ne facem prieteni pentru a duce mai departe crucea miracolului vieții.
Și totuși, se pare că în aceste vremuri apocaliptice nu mai știm să comunicăm, să intrăm în deplină comuniune cu aproapele. Am devenit opaci, insensibili, egoiști. Nu-l mai vedem pe aproapele, nu-i mai auzim strigătul. Ce se aude, sunt doar supoziții, vorbe de genul „te-aș ajuta, dar n-am timp, te-aș ajuta, dar ce mă fac cu ale mele”, vorbe care dau nota exactă a degradării morale de acum.
Dar tocmai acum când ești plin de griji, când te asaltează nevoile tale, un bine săvârșit aproapelui are o importanță incomensurabilă și mântuitoare.
Dimensiunea minunată a binelui făcut în astfel de împrejurări dăruiește salvarea aproapelui din brațele neputinței, ale disperării, iar ție, binefăcătorul, răsplata de la Cel care, spre deosebire de noi, nu uită niciodată fapta aceasta. Gravă este încălcarea unor norme sau precepte rituale, neținerea unor posturi de peste an, neparticiparea la toate slujbele, ceremoniile, sărbătorile religioase, care negreșit își au rostul lor în scenariul mântuirii, gravă este de asemenea neauzirea celui ce strigă în suferință, nepăsarea față de necazul abătut peste casa aproapelui pe lângă care treci zilnic. Mulți suferă în tăcere, mulți au decența, timiditatea sau complexul de a nu-și dezvălui neputința.
Motivele pentru care nu o fac trebuie căutate în faptul că ei cunosc dinainte reacția celui ce l-ar putea eventual vedea sau asculta. O dare din umeri, o palidă consolare sau un sfat de complezență care nu-l implică cu nimic pe cel ce mai are puterea să asculte. Preotul creștin-ortodox are, spre deosebire de cel vechi-testamentar, la îndemână taina spovedaniei.
Și aici a pătruns păgubosul formalism, rutina obișnuinței că așa se cade, că așa fac și ceilalți iar nu pentru a te elibera de mulțimea de păcate, de răul interior, de consecințele acestui rău. De obicei, omul vine nepregătit pentru o reală mărturisire, spune doar ceea ce dorește pentru a nu-l intriga pe preot, de teama certării sau a canonului greu de respectat. Aici trebuie să intervină delicatețea și dragostea celui ce te ajută să te eliberezi de tot răul care te chinuie, te tulbură, te frământă. El trebuie să te privească și să te primească precum un prieten; să nu se uite că este de fapt fratele tău de suferință pentru că, spunea N Steinhardt „fierbem cu toții în aceeași oală” și repetăm în diverse intensități și nuanțe aceleași erori.

Numai atunci mărturisirea ar putea fi completă, în adevăr ziditoare, pentru a dobândi iertarea lui Dumnezeu. Mărturisirea trebuie făcută atunci când există o nevoie acută de a te elibera, atunci când răul nu mai poate conviețui cu binele dinăuntru. Spovedania vine ca o ușurare, ca o eliberare, prin dizlocarea acelui rău. În locul acestuia, duhovnicul sădește harul dumnezeiesc care va rodi aducându-ți liniștea izbăvitoare.
Pentru a ne feri de nedorite concluzii, vom spune că tot ceremonialul liturgic, tradiția, postul și rugăciunea, săvârșirea Sfintelor Taine sunt cu adevărat mântuitoare numai în măsura în care sunt trăite, se regăsesc în adâncul ființei omenești încărcate de sens, concretețe, manifestate în făptuire plină de o adâncă spiritualitate, de acea mare iubire de care vorbește Sfântul Apostol Pavel și care este mai presus de toate.
Noi le vom numi minunate mijloace pentru scopul final, care nu este altul decât umplerea noastră de Dumnezeu, pentru a făptui actele acelei adevărate iubiri. Iisus a spus clar, fără putință de tăgadă: „Iubește-l pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta și cu tot sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Aici putem adăuga prin Cuvântul lui fundamentala întrebare: Cum poți să spui că îl iubești pe Dumnezeu pe care nu îl vezi, când pe aproapele tău, pe care îl vezi, nu îl iubești?!
Și iarăși, aici converg toate celelalte pilde pe care ni le-a lăsat Mântuitorul nostru. Să ne amintim de aceea a bunului samaritean. Să ne amintim de îndemnul de a-i îmbrăca, de a le da să bea, de a le da să mănânce tuturor celor care nu au, ca și cum Lui i-am fi dat. Să-i ridicăm din țărână, să le oblojim rănile ca și cum Lui i-am fi făcut toate acestea.
Transformarea lăuntrică a omului, înnoirea lui spirituală prin dimensiunea adâncă a dragostei, trebuie să devină scopul suprem. Totul trebuie să se ducă la faptă. La faptele dragostei de Dumnezeu și aproapele.
Aici se află o simbioză deplină. Aici nu există prioritate. Dumnezeu și aproapele se regăsesc pe același plan. De aceea Dumnezeu s-a făcut om. Să fie pe același plan cu noi, dar numai pentru a ne ridica din decăderea noastră, consecință a păcatului originar. Această kenoză a cuprins tot ceea ce a traversat ființa umană de-a lungul mileniilor, experiența dramei omenești. Umila Sa Întrupare, simplitatea desăvârșită a vieții Sale pământești, existența cumplită a ispitirii în pustiu, trădarea, părăsirea de către ucenici în Grădina Ghetsemani, întristarea de atunci, sudoarea de sânge a infernalei încercări, sentimentul înfiorător al părăsirii de către Dumnezeu-Tatăl, toate acestea au trebuit să se întâmple pentru că numai astfel se putea pogorî Duhul iubirii, al blândeții și al smereniei în inimile noastre.
A învins toate ispitirile neantului pentru ca noi să găsim în el adevăratul sprijin, singurul reazem pentru a ieși învingători în această unică viață ce ni s-a dat, pentru a birui talazurile aventurii noastre existențiale. De aceea, putem spune că mesajul lui Iisus a fost prefigurat de cel al profeților cu adresă precisă la transformarea lăuntrică a omului. Prin gura profetului Ieremia se prefigurează un nou Legământ: „Iată, vin zile când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda legământ nou … Voi spune legea mea înlăuntrul lor și pe inimile lor o voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor” (Cartea lui Ieremia 31:31, 33). Deci înăuntru, în adâncul adâncurilor omului, pe inimile lor, anume în interioritatea afectivă, iar nu în rațional, nu în jocul arid al logicii care închide toate supapele de comunicare cu stările superioare ale sufletului, cu duhul iubirii, cu Duhul Adevărului, cu ființa Absolută, cu cele trei ipostasuri ale Treimii.