când realitatea este despre monștri din carne vie
și rabbit holes —
o fiară ce umblă cu mască de om să devoreze în plină zi.
Când frica însăși este o fotografie necenzurată cu o fetiță ce i s-au legat mânuțele cu bandă adezivă și privește îngrozită spre cealaltă lentilă neconsolată a umanității în care plâng toate mamele.
O privire ce bântuie și rupe în bucăți respirația fiecărei zile.

Cum totul se leagă înfricoșător ca o formă rară de cancer
cu o mie de fețe îmbătrânite ce răspândește în lume incognito
pielea goală și putrezită a urâciunii.

Despre încăperi de nisip ce pot înghiți tăceri la rând cea mai cruntă durere dintre cele mai inimaginabile cu putință.
Și nu ai cum să mai închizi ochii fără să mai fii același
(să dormi, să mergi la serviciu) să încerci să uiți ca să rămâi totuși funcțional într-o societate ce a murit.

DUMNEZEU NU DOARME!
liniștea Lui înseamnă o răzbunare lentă în cuibul cu monștri.

Când poezia poate fi o formă de justiție pentru cei mai mici dintre oameni.
Fii și fiice ale căror nume nu au fost rostite niciodată.
Șterși în sertare întunecate,
șterși de justiția patetică a umanității.

Dumnezeu este omenirea ce curăță moartea
ce apasă cu greutate în rănile celor mai mici și vulnerabili
dintre noi.

Copilașul ce nu poate decât să își imagineze îmbrățisarea bună de mamă
atunci când închide ochii
pentru totdeauna.

++++++++++++++++++++++++++++


Grafică: Laura Makabresku - Illustrator, Pinterest.