Eugen Uricaru: Versiuni postdecembriste

Despre imaculata concepție s-a scris în fel și chip de-a lungul vremii, subiectul alunecând treptat din domeniul religios și filosofic în cel al artei, dar parcă niciodată până acum, pe meleagurile mioritice, nu s-a manifestat o asemenea „febră” a reinterpretării secvenței biblice, printre scriitorii care au simțit imboldul de a da o nouă dimensiune mitului cristic aflându-se și Eugen Uricaru, atât de cunoscut în lumea literelor, încât, practic, nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare suplimentară.
Romanul „Supunerea’, apărut la Editura „Cartea Românească” în 2006, se apropie cumva de „Mașa și extraterestrul” al lui Nichita Danilov, prin capcana întinsă cititorului; perioada prin care trecem este una vulgară, dureroasă, dezmățată, lipsită de orice urmă de sacru, astfel că ceea ce se zămislește prin duh (unul demonic) nu poate fi decât Antihristul. Această idee înfățișată de Nichita Danilov în pagini superbe, unde ironia și metafora incandescentă curg în valuri, pare a-l fi preocupat și pe Eugen Uricaru, numai că se cuvin făcute anumite diferențe.
Eugen Uricaru, deși moldovean, plasează acțiunea pe undeva pe lângă Timișoara, în satul Peta, poate pentru că axa temporală își are punctul de origine în epurările politice, social-rasiale din anii `45`-`46 și, trecând prin toate „epocile de aur” cunoscute în istoria comunismului, se oprește prin preajma evenimentelor din `89, prea puțin depășindu-le. Este, cu alte cuvinte, o rescriere a istoriei, cu trimiteri mistice și magice la o posibilă întoarcere a Salvatorului lumii.
Imaginea trenului ticsit cu deportați flămânzi, murdari și torturați de sete, precum și a mirosului năucitor de cadavre pe care-l lasă în urma lui în timp ce străbate imensa Rusie sovietică până la oprirea definitivă în Siberia apare și în romanul lui Nichita Danilov, și în romanul lui Eugen Uricaru, la acesta din urmă revenind ca un laitmotiv; deportarea Petrei Maier, o adolescentă care n-a păcătuit decât prin faptul că s-a aflat la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit, este reluată în manieră simfonică, dezvoltată ca o temă, într-o mișcare ce sugerează repetabilitatea oricărei secvențe istorice.
În colectivitățile înghesuite într-un spațiu concentraționar, supunerea și păstrarea lucidității sunt elementele care garantează supraviețuirea. Petra Maier nu numai că reușește să treacă prin Dal`stroi, dar îl și părăsește, ajutată de un vis premonitoriu, care-i dă forța și mijloacele necesare pentru a ieși din Gulag. De fapt visul acesta – despre care naratorul (se preferă varianta naratorului omniscient și obiectiv) nu dă amănunte, ci-l lasă la îndemâna capacității imaginative a cititorului, este unul din puținele „accidente” cu ambiguitate mistico-magică în cele vreo 450 de pagini de analiză a metodelor de manipulare a populației și de supunere a ei prin intermediul unei poliții politice despre care informațiile abundă. Petra reușește să părăsească lagărul de femei pentru simplul motiv că, în mod incredibil și inimaginabil, rămâne însărcinată (suprapunerea peste ceea ce i s-a întâmplat în urmă cu 2000 de ani Fecioarei Maria este evidentă), numai că lipsește sentimentul copleșitor al miracolului divin, personajul lui Uricaru nu se înnobilează, ci decade ca entitate umană prin placiditate si egoism retractil: eliberarea ei înseamnă în primul rând moartea unui soldat care o atinsese doar cu privirea.
Copilul pe care-l aduce pe lume Petra nu este un nou Iisus, Răscumparătorul lumii, ci o progenitură a diavolului, un Antihrist, deși în mod sigur nu aceasta a fost intenția autorului. Înzestrat cu capacități paranormale și având în preajmă un mentor (‚domnul” Basarab) a cărui menire este să-i reveleze – și să-l lase să rateze – cele cinci trepte ale inițierii, Cezar nu va fi împăratul lumii, ci va muri trădat de propria lui mamă, ispitită de Neculai Crăciun, altă creatură demonică într-o lume structural condamnată la infern. Cele cinci reguli pe care le încalcă Cezar și care, odată știute, ar fi salvat omenirea, sunt cât o jumatate de decalog văzut / interpretat de-a-ndoaselea: 1. să nu vorbești; 2. să nu dai speranță; 3. să nu minți; 4. să nu iubești anume pe cineva; 5. să nu te împotrivești răului.
Simpla înșiruire a acestor reguli este în măsură să-l convingă pe cititor că este vorba despre o lecție de supraviețuire (târâș, pe brânci, în întunericului ignoranței, cu o obediență care frizează imbecilitatea) într-un sistem de tip mafiot, organizat și guvernat de indivizi vânduți Satanei, care și-au pierdut de mult orice rămășiță de umanitate.
Prima regulă, cea a tăcerii, este în contradicție flagrantă cu esența divină a Cuvântului, conotat ca lumină și viață. Iisus propovăduia, folosea cuvântul, îi ”învăța” pe oameni; cel imaginat de Eugen Uricaru, înainte de a fi sancționat prin cunoaștere, deschide gura pentru a anticipa, drăcește, evenimente neplăcute ori tragice de-a binelea din existența celorlalți. Între această primă regulă și ultima („Nu trebuie să te împotrivește răului, dacă o faci, îi dai putere, îi dai posibilitatea să te atingă, să fie lângă tine, aproape, lipit, chiar să fie o parte a ta”) există o strânsă legătură, pentru că amândouă, noncomunicarea și nonacțiunea, reprezintă garanția unei existențe terne, banale, de tip vegetativ ( nu suntem departe de „legumele” pensionare pe viațăîn scaune cu rotile) în imensul ospiciu care este lumea noastră.
Regula a treia propovăduiește tipul de minciună prin omisiune, acel „să nu minți” fiind versiunea apocrifă a regulii din adevăratul Decalog: „Să nu minți. Dacă nu poți spune adevărul, nu-l spune, dar să nu minți” (p.298). În mod imprevizibil, Cezar minte exact după ce s-a aflat în fața miracolului, femeia cu pruncul, coborâți din imaginația deținutului evadat ( și pe care, de altfel, fiul Petrei îl trădează din neștiință), având cu adevărat atributele sacrului și încercând, cu minime șanse de reușită, să-i reveleze adolescentului drumul real: „Tu ești dintre cei care au două suflete. N-o să-ți fie ușor, până la urmă va trebui să renunți la unul dintre suflete, nu poți să o duci prea mult așa, o să obosești. Va trebui să te hotărăști cu care dintre suflete să rămâi” (p.285). Poate fi deopotrivă vorba de dualitatea angelic / demonic din structura umană sau de dualitatea uman / divin caracteristică lui Iisus (fiul omului și fiul lui Dumnezeu), dar nu se poate ști cu siguranță întrucât naratorul, extrem de logic și documentat atunci când desface mecanismele manipulării de tip politic, la capitolul religie se încurcă în ambiguități, lăsându-și personajul să penduleze între minunea de la Maglavit și ipostaza de ucenic al diavolului. Pentru ca, în final ( cam ca în filmele anilor `50, cartea începe cu deznodământul), să-l împotmolească definitiv într-o moarte cu diagnostic ambiguu (savant și vulgar în egală măsură): noul ”Mesia” moare fie din cauza maladiei Derrick-Wouterman, fie din cauza subnutriției, complet ignorat de ateii cărora trebuia să le aducă, evident, lumina întunericului, căci exact acest oximoron bântuie prin toate paginile lui Eugen Uricaru.
Cea mai discutabilă dintre reguli este cea referitoare la lipsa afecțiunii. Iisus înseamnă iubire și-i învață pe oameni să-și iubească aproapele, în timp de domnul Basarab include iubirea pentru cineva anume printre păcatele de neiertat. Cu alte cuvinte, noul „salvator” este în totală opziție cu cel real, care nu numai că a iubit omenirea în totalitatea ei, dându-se pe sine drept jertfă a curățării ei de păcate, dar a iubit și pe cineva anume (pe Lazăr – „Deci Iisus când a văzut-o plângând și pe iudeii care veniseră cu ea plângând și ei, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine. Și a zis: Unde l-ați pus? Zis-au Lui: Doamne, vino și vezi. Și a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: iată cât de mult îl iubea” - Ioan, cap 11, 33-36 - sau pe unul dintre ucenici: „Iar la masă era rezemat de pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus’ – Ioan, cap. 13, 23), în timp ce inima lui Cezar va deveni din ce în ce mai mult una insensibilă la durere, incapabilă de compasiune, adică una potrivită celui care urmează să-i dea lumii liniștea bolnavului intoxicat cu o supradoză de sedative.
Din intersectarea planului istoric (epica urmărește aproape în amanunt instaurarea și apogeul dictaturii de tip comunist în România) cu cel socio-politic și religios rezultă un hibrid deconcertant, salvat în parte de talentul de povestitor al autorului. Multe pagini duc cu gândul la Titus Popovici și la cele două încă binecunoscute romane ale sale, „Străinul” și „Setea”.
Romanul pare o cacealma inteligent construită, începând cu capcana copertei (un detaliu din „Fecioara cu pruncul” de Rugier van der Weyden) și terminând cu declarația restrictivă a scriitorului; „Supunerea este povestea marelui viol care s-a petrecut la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și ai cărui urmași suntem cu toții, indivizi și națiuni, în această parte a Europei”. Judecând istoria omenirii din această perspectivă, a împărțirii între cuceriți și cuceritori, într-adevar, putem accepta ideea unui monstruos și ciclic repetabil viol planetar; șansele de supraviețuire a omului ca individ constând în atitudinea defetistă, în învățarea „lecției” despre supunere: trebuie să fii orb, mut și surd, să te târăști cu viclenia șarpelui, să te mulțumești cu cel mai umil și mai întunecat loc de pe pământ, să duci așadar o existență cât mai cenușie, să uiți complet că ești o parte din trupul cosmic al lui Iisus și că ai dreptul la cuvânt, la iubire și la speranță, să trăiești ca și când ai fi mort, ca să nu bați la ochi și să nu se abată asupra ta forțele coercitive și atât de bine puse la punct ale puterii.
Cu toate ciudațeniile lui, romanul are o mare calitate: cu cele 450 de pagini ale sale și cu construcția tip cercuri concentrice, unde aceeași secvență este întoarsă, sucită și răsucită pe toate fețele, are puține șanse de a ajunge pe mâna cititorilor tineri. Care cititori tineri, în permanentă criza de timp, vor rata în chip binecuvântat dulcea otravă a paginilor domnului Eugen Uricaru.