Ana Selejan este unul din acei istorici literari care-și investesc resursele de cercetător în studiul cazurilor secunde. Dovedind o disponibilitate impresionantă pentru scotocire arhivistică, ea scoate la iveală autori minori și creații asemenea, sau altele angajate politic, aparținând unor nume grele. În felul acesta, se conturează cu multă acuratețe profilul unei epoci, dar și personalitatea multiplă a unor creatori înregistrați doar bidimensional de istoria literară.

Marele merit al cărții Poezia românească în tranziție (1944-1948), Cartea Românească, 2007, este recuperarea din vrafurile de reviste prăfuite a unor poezii și luări de poziție ce repun în discuție moralitatea anumitor autori, dar și pe cea a scriitorului în genere, ca specie intelectuală. Istoricul literar recidivează în acest volum, întrucât el se dovedește un specialist al perioadei în cauză, dificilă și ispititoare la modul diabolic.

Profesoara de la Universitatea din Sibiu a publicat multe alte cărți în care a mărunțit tematica respectivă, separând grâul de neghină: Trădarea intelectualilor, Reeducare și prigoană, Literatura în totalitarism, șase volume, ultimul ajungând cu trierea materialului până în 1960. Cercetările ei au ca punct de plecare cartea lui Al. Piru, Panorama deceniului literar româneasc, 1940-1950, apărută în 1968. Bineînțeles, Al. Piru nu putea spune atunci ceea ce rostește cu fermitate azi Ana Selejan.

Interesantă este demitizarea unor figuri de critici (Ov. S Crohmălniceanu, G. Călinescu) și de literați, dar și resuscitarea unor efigii de adevărați teroriști literari (N. D. Cocea, Mihnea Gheorghiu, Ion Vitner). Din 1946 se tipărește în Monitorul oficial lista publicațiilor interzise, iar literatura „turnului de fildeș”, adică modernismul, este incriminată tot mai violent. Scriitorul trebuie să devină „muncitor intelectual”, „inginer al sufletelor”, „luptător social”. În Contemporanul apar condamnări publice ale celor care nu înțeleg să scrie angajat; dar aceleași poziții sunt susținute de M. R. Paraschivescu în Revista literară, ori de G. Călinescu în Tribuna poporului. Anul 1945 este ultimul în care suprarealismul, simbolismul și modernismul se manifestă cu efervescență. Revista Cercului Literar (Sibiu, 1945, opt numere), deși fără răsunet, dă drept de cetate lirismului neo-baladesc, reprezentat de Șt. Aug. Doinaș, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu.

Cum spuneam, meritul lucrării constă în studiul revistelor vremii. Aglutinarea materialelor face imposibilă analiza literară aprofundată. Totuși, cercetătoarea încearcă să stabilească minime diferențe între lirismul unor scriitori aparținând acelorași grupări. La prima vedere un tom de istorie literară sec și arhivistic, Poezia românească în tranziție este spectaculoasă prin îndosarierea trădării intelectualilor, a răsucirii monstruoase de la lirica modernistă spre lirica socială. Mai ales moderniștii își pun cenușă în cap și, pentru avantaje profesionale și materiale, își reneagă toată producția artistică anterioară, în fond cea autentică. Peste ani, când își vor aduna creațiile în antologii de autor, vor încerca să-și facă pierdute derapajele artistice și morale. Aici intervine cercetătoarea ca un Argus și dă la iveală crăpăturile late de o palmă din caracterul anumitor personalități.

Astfel, demisii morale și artistice își dau mulți scriitori avangardiști, dar nu numai. Demisionează moral Virgil Teodorescu, Gellu Naum etc. Primul dintre ei trece brusc de la „un onirism suav și un scenariu erotic plin de gingășii și purități, de la frumusețea exotică, la lirica proletară”. Până să facă tranziția spre realismul socialist, Gellu Naum a publicat patru cărți de poezie și proză poetizată, dar și alte patru scrise în colaborare cu alți suprarealiști postbelici.

După critica dură pe care i-o face ziarul lui N. D Cocea, Gellu Naum devine autor pentru copii (între 1947-1952), apoi, în 1960, se lasă turnat în tiparul realist-socialist, în placheta Poem despre tinerețea noastră. Aici el va rememora situații patetice, la foarte mare modă: „Pe-atunci, în fabrici,/ziua se-mpărțea în ceasuri de istovire (...)/Pe-atunci, la sate, (...)/milioane de ochi priveau cu jind mămăliga/rece a lunii”.

În 1946 apar mult-discutatele Stanțe burgheze ale lui Bacovia, desființate de unii, pe motiv de sub-lirism, prețuite de alții pentru accentul pus pe literalitate, iar nu pe vechea literaritate (v. Gh. Crăciun). Autoarea găsește răgazul să se implice în dosarul Stanțelor, istoricul literar fiind dublat în mod fericit de critic.

Captivant e și capitolul dedicat resurecției baladescului sibian. Se amintește de scrisoarea-manifest adresată de tinerii poeți lui E. Lovinescu, prin care aceștia își declară saturația față de „exaltarea ruralului și a etnicului”, practic față de semănătorism și gândirism. Ca membri ai grupării neo-romantice pot fi menționați St. Aug. Doinaș, care „crea un scenariu liric obiectivat”, și Radu Stanca, care scrie lamentații ori elegii și care „se exprimă doar pe sine, la modul elegiac, jucând diverse roluri și având măști diferite în poziția de eu liric central”. Radu Stanca, care și teoretizează formula lirică adoptată în articolul Resurecția baladei, preferă „figurile recuzitei medievale: cavalerul, regele, domnița blestemată”, personaje care „sunt mai degrabă figuranți într-un decor de operetă”.

Þinta cărții rămâne însă urmărirea bolnăvicioasei biografii postbelice a modernismului. Cât reușește să mai supraviețuiască, el o face îmbrăcând hainele evazionismului, devenind „așadar o poezie livrescă, uneori onirică, deseori cu o bogată căptușeală de date științifice și de termeni neologici”. Îngână acest „cântec de sirenă” Tudor Arghezi, Ion Frunzetti, Barbu Brezianu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Sanda Movilă etc. Vagabondajul poetic a fost sancționat în consecință de echipa de la Contemporanul, din care făceau parte Ovid. S. Crohmălniceanu, I. Vitner, Paul Cornea, Paul Georgescu. Baricadarea în turnul de fildeș se cuvenea asediată. Drept urmare, debutanta Nina Cassian își reneagă cartea, pocăindu-se pentru a fi suferit „primejdioasa influență burgheză, de factură modernistă”.

În anii ’45-’46 încă se mai premiază volume valoroase: Plantații de Constant Tonegaru, Izobare de Mircea Popovici, Decor penitent de Mihail Crama. Toți trei avându-l ca mentor pe Vladimir Streinu, cel care avea să scrie un excepțional comentariu la Hamlet, în timp ce funcționa ca îngrijitor în Parcul Cișmigiu, după ani de pușcărie. Mentorul considera poezia fantezistă a celor trei discipoli „un protest lirtic împotriva condiționărilor arbitrare ale vieții individuale”. Ana Selejan numește evazionismul „o poză de veac”.

La capitolul Nonconformism și boemă – ultimele concretizări, se încadrează poezia lui Ben Corlaciu, strânsă în volumul din 1972, Starea de urgență, și Cetățile albe, din 1946, a lui Dimitrie Stelaru. În antologia din 1967, Mare incognitum, îl găsim și pe „Stelaru cel pierdut”, din Noaptea geniului (1942), dar și pe poetul ulterior, aliniat, „pierdut sub talpa ideologiei”.
Volumul îi mai reține pe intimiștii și ermetizanții minori, ca și pe un medievalist romantic ca Vlaicu Bârna. Îl mai descoperim aici și pe Ion Frunzetti, cel care, de la influențele suferite din partea unor maeștri: I. Barbu, T. Arghezi, L Blaga, Rimbaud, ajunge să fluture stindardul originii țărănești, eventual cooperatiste: „Eu sunt Ion, eu sunt adânc ION”.

O mare felie din tortul cărții este dedicată capitolului 1947: T. Arghezi sau modernismul decapitat. Discuția se rotește în jurul volumului Una sută poeme, cenzurat la apariția sa în 1947. Poetul, care primise Premiul național pentru poezie în 1945 și fusese declarat poet național în 1946, cu promisiunea de a fi primit în Academie, este acum luat în furci de criticii marxiști pentru neaderarea „la valorile politice și culturale promovate de guvernele de democrație populară”. Îl condamnă la modul simplist, tezist, Sorin Toma, în studiul Poezia putrefacției și putrefacția poeziei (ianuarie 1948), dar și M. R. Paraschivescu în articolul Un impostor: T. Arghezi, în România liberă, 21 februarie 1945. Dubitațiile poetului asupra meșteșugului sau a zbegului, cultivarea liricii „eului ultragiat” și a poeziei „căutării divinității” sâcâie și exasperează peste poate cerberii literaturii momentului. Ana Selejan consideră Una sută poeme „cartea cu indicele cel mai crescut de interogație, de presiune existențială, de tragism național și, nu în ultimul rând, de pesimism”. Era normal ca ea să-l irite pe Sorin Toma, care scria furibund despre „ideologia nesănătoasă, putredă a liricii argheziene, specifică estetismului burghez”.

Trecând la Mitologia „Noii poezii”, autoarea se concentrează asupra convertiților, a poeților care fac rocada estetică, asemenea evreilor din Spania medievală care au cedat presiunii și au trecut de la mozaism la creștinism, creind tipul mult-disprețuitului converso. Sașa Pană, de exemplu, medic militar și poet nonconformist, își descoperă antecedente ilegaliste și se revendică de la martirii partidului sub numele de cod „Săvel”, apoi „Cezar”. Legături conspiraționiste foarte strânse ar fi avut cu „tovarășul Spătaru”, nimeni altul decât Emil Bodnăraș. Anatema sit! Așa se face că pocăitul „Săvel” se găsește la apariția ziarului Scânteia (septembrie 1944) în colegiul de redacție, iar în noiembrie devine directorul noii publicații Orizont, revistă menită să stârpească lăstarii modernismului și să să irige bulbii obținuți prin mutație genetică ai artei proletare, angajate. Însuși Sașa Pană procreează în serie câteva plachete care să dea un model de aliniere confraților întru litere: Pentru libertate (1945), Plecări fără ancoră (1946), Poeme fără de imaginație (1947). El va fi și primul care va folosi sintagma realism socialist în ianuarie 1945, răspunzând la ancheta Unde merge literatura?, inițiată de Tribuna poporului, ziarul lui G. Călinescu.

Eugen Jebeleanu era încă din perioada interbelică un intelectual de stânga, prieten cu Al. Sahia și care luase apărarea lui Nicolae Ceaușescu în procesul de la Brașov din 1936. Ca poet, însă, își stabilise cartierul general în tabăra moderniștilor. Nu pentru lung timp, însă, așa cum avea să se vadă.

Spațiul nu este suficient pentru a discuta în detaliu conținutul cărții. Tebuie precizat că ultimul capitol este intitulat Desant”48, moartea poeziei, după care urmează o miniantologie de texte publicate în ziarele din 1948, relevantă pentru fluctuațiile de program estetic. Studiul Anei Sălăjan este indiscutabil meritoriu pentru readucerea în discuție a atitudinii literare a unor personalități controversate și este de-a dreptul remarcabil dacă se au în vedere comentariile la creațiile valabile din punct de vedere estetic. O carte neapărat listabilă în bibliografiile obligatorii.