(acest text este urmarea articolelor:
Cît de des te întrebi dacă nu ești la fel de cinic ca toți ceilalți?,
Cît de lesne devine rațiunea cinică ,
Kynismul antic. Diogene din Sinope ,
Cinismul seniorial. Lucian din Samosata,
Cunoaștere științifică și realism. Experiență a vieții și îndrăcire
Cinismul seniorial la Marele Inchizitor al lui Dostoievski
și
Lecția existențialismului heideggerian )




Your body speaks its mind. Limbajul trupului nu vrea să spună doar că trupul însuși vorbește, ci mai degrabă că expresia sa este simptomatică, directă, spontană, sinceră. Trupul trădează adesea fără echivoc ceea ce limbajul articulat ascunde pudic sau redă cu greu și lipsit de expresivitatea frustă a fizionomicului.


Limbajul natural, simptomatic al semnelor

Limbajul trupului, expresia fizionomică, anterioare limbii vorbite, ne cufundă într-o lume în care și lucrurile vorbesc. Ne reconectează la un limbaj universal al semnelor – forme, culori, atmosferă – care se adresează simțurilor întrețesute, unei competențe perceptive de dinaintea opacizării simțurilor de către obișnuințele vieții civilizate. Și redeșteaptă în noi o aptitudine inteligentă și naturală de a percepe imediatul lumii.

Civilizația științifică ne îndepărtează de lucruri, pe care le ține la distanță pentru a le putea cerceta, privindu-le doar ca obiecte – obiectiv, cu răceala unei cunoașteri care vrea doar să domine și să manipuleze.

Simțul fizionomic ne oferă contactul nemijlocit cu lumea lucrurilor, intimitatea, cunoașterea convivială, tensiunea vecinătății lucrurilor, șoapta lor expresivă. Proximitatea, prietenia, conviețuirea într-o vecinătate voluptuoasă apelează la o cunoaștere caldă prin intuiție, empatie, spirit de finețe, estetică, erotică. Ca dragoste de înțelepciune, filosofia autentică trebuie să recupereze lucrul înlăturat (de știință), căldura spiritualității conviviale.


Întruparea cinsismului în expresia corporală

Cinismul difuz, resimțit ca un climat, ca o atmosferă penetrantă, ca o vibrație moral-psihologică prezentă în aerul civilizației, ține de o cunoaștere sa intuitivă în situații, stări, experiențe – ca simț al vieții. Căci spiritul cinic al epocii, gustul stărilor de lucruri fracturate, ultracomplicate, demoralizante, s-a întrupat deja în noi, a fost absorbit de ființa noastră prin membrane și acum e etalat și exhibat fizionomic. Conștiința nefericită se poate privi foarte lesne în oglindă: Trăiești? Trăiește nătărăule!


*

Toată energia unei negații, altfel prohibite de educație, poate fi exprimată fără echivoc – succint – în limba scoasă. Gestul grobian este plin de subînțelsuri, poate transmite agresivitate, aversiune, sarcasm, haz de necaz, iritare, dispreț.
O inteligență robustă care nu-și cenzurează impulsurile răutăcioase își permite – între lipsa de educație și spontaneitate, între naivitate și rafinament – să-și bată joc de necazurile prostești ale celorlalți. Adevărul se spune uneori împotriva tuturor convențiilor, morala trebuie agresată pentru a fi salvată.


*

Gura zîmbind strîmb și răutăcios – jumătate arcuită conștient în sus, jumătate involuntar-disprețuitor în jos - este grimasa de superioritate a cinsimului seniorial. Morga înțelept-răutăcioasă a unei poziții moralmente dubioase care protejează un statut rău, o nedreptate. Zîmbet al puterii și al melancoliei aferente, politețe nerușinată care ține la distanță.


*

Gura acră și strînsă este aceea a victimei. Tăcerea înăcrită care știe cum merg lucrurile, neîncrederea ca inteligență păguboasă a nedreptățitului, ca experiență infructuoasă a păcălitului. Incapacitatea de a se mai dedica binelui, căci – fericirea e prea iluzorie și ieftină ca să mai merite osteneala.


*

Gura mare rîzînd tare și fără jenă, visceral, dezinhibat, dincolo de iluzii și poze. Rîs zgomotos, animalic-extatic, în hohote, zgîlțîieli, sughițuri – energie senină, sărbătorindu-se pe ea însăși în uitarea de sine a celui ce rîde. Energie a unei aprobări deconcertante, comtemplative, celebrante în sălbăticia ei. Exalînd maxima vitalitate, mai mult mirare decît infatuare – revelație a soluției la falsele complexități.


*

Gura senină, tăcută. Buzele se ating cu o vibrație imperceptibilă. Nu mai e nimic de spus. Totul e cum este. Brusc și indecis echilibrat. Oricînd – inexplicabil – te poate podidi însă rîsul sau plînsul.


Fenomenologia privirii

Printre simțuri, văzul are privelegiul că se poate vedea văzînd, fiind astfel prototipul reflexiei filosofice, contemplării autocontemplării. Raza zîmbăreață, ocheada kynică, vrea să treacă dincolo de mască, de idealismul gonflat și aroganța culturală, să dea la o parte mascarada și poza idealistă, raționalizările și cosmetizările pentru a vedea realitățile nude, crude, simple. Privirea kyinică e deschisă, realistă, generoasă.

Privirea cinicului seniorial este nefericit scindată, fisurată reflexiv. În spatele a tot ce există ea vede o mare cantitate de violență și aroganță – propria strategie. Cei ce o practică sînt pe jumătate convinși, pe jumătate drogați. Melancolia lor, fiind duplicitară, e bîntuită de un ușor strabism.

Privirea intelectualului e adesea obtuză, consecință a faptului că e silit să citească lucruri pe care și-ar dori să le respingă, deși trebuie să funcționeze ca un instrument al lecturii. Privirea sa asupra lumii – tulbure și înghețată - patinează, pupilele sînt înțepenite. Cinic fără să vrea fixează lucrurile pe care nu le pătrunde, de care nu-i prea pasă. Ele există doar ca fenomen, ca informație pentru cei ce se cred chemați să le folosescă, administreze, ba chiar să le distrugă. Și lucrurile îi răspund cu aceeași răceală.

În reclame, fiecare speculează cu cinism reflexele vicioase ale celuilalt. Totul este să stimulezi și să frustrezi în același timp, să acționezi asupra imaginarului volitiv, asupra viselor și viciilor celuilalt pentru a-ți impune interesele.