Partea a doua - Continuare

În Evul Mediu centrul de interes se deplasează de la categoriile pur lingvistice la cele logice. Acum se caută să se pună în evidenţă ceea ce depăşeşte specificul fiecărei limbi în parte. Această preocupare s-a concretizat în teoria modurilor de semnificare (modi significandi) după care orice formă verbală are, pe lângă semnificaţia lexicală, o semnificaţie « adăugată », a cărei sursă o constituie părţile de vorbire şi morfemele de număr, caz, timp, persoană, diateză etc. Teoria modurilor de semnificare îsi are originea în felurile în care spiritul percepe realitatea, iar acestea, la rândul lor, reflectă modurile de existentă a realitaţii ; are un fundament logico-ontologic. Perfecta izomorfie dintre fiinţare, gândire şi expresia lingvistică le permite modiştilor să considere categoriile de conţinut ale modurilor semnificării ca fiind identice în toate limbile. Dintre filozofii modişti îi amintim pe Albertus Magnus şi Thomas de Erfurt
După Coşeriu, faptul de a susţine că părtile de vorbire şi categoriile gramaticale au o dimensiune semantică este pe deplin justificat, în timp ce trecerea cu vederea a diferenţelor dintre limbi reprezintă un neajuns.
În ce mă priveşte, revin asupra ideii după care, semnificaţia lexicală a cuvintelor fără cea gramaticală, şi deci fără semnificaţia « care provine, pe de o parte, din « categoriile » […] exprimate de părţile de vorbire […] şi, pe de altă parte, din funcţiile morfemelor gramaticale », (Coşeriu, 2014 : 206) nu se poate constitui în sensul unui enunţ. Şi pe bună dreptate. În limbă cuvintele nu au funcţie referenţială tocmai din cauza absenţei semnificaţiei gramaticale. Thomas de Aquino, care a dezvoltat ceea ce în scrierile lui Aristotel era uneori doar subînţeles, subliniază de altfel că « voces », cuvintele nu reprezintă lucrurile, ci cviditătile acestora, sunt deci « simple concepte ale raţiunii ».
Pentru a ilustra importanţa semnificaţiei « adăugate », voi reveni la prima replică din discuţia dintre cei doi soţi care pregătesc un eveniment important în familie: - Masa din sufragerie e cea mai bună, nu crezi?
După cum am spus, sensul unui enunţ se construieşte. În cazul de faţă, elementele de conţinut care întră în construcţia sensului sunt : « Masa din sufragerie », care corespunde obiectului vorbirii, « e cea mai bună », care reprezintă ce anume spune primul interloctor despre obiectul vorbirii, şi « nu crezi? », care modulează cele spuse prin implicarea în discuţie al celui de al doilea interlocutor.
După cum am spus de asemenea, înţelesul se construieşte în sensul invers emiterii enunţului. Astfel legătura dintre « e cea mai bună » şi « masa din sufragerie » este marcată de verbul de relaţie « a fi » şi de acordul acestuia cu numele lucrului desemnat. Acordul verbului atrage la rândul lui acordul adjectivului « bună » şi a determinanţilor acestuia, care marchează gradul în care masa desemnată e bună. Rezultatul e unitatea de sens « Masa din sufragerie e cea mai bună, ». Relaţia de subordobare dintre « nu crezi ? » şi «Masa din sufragerie e cea mai bună, » e marcată de virgulă. Toate aceste legături se stabilesc la nivelul enunţului care, la rândul lui, prin linia de dialog, care indică implicarea în dialog a unei persoane care face parte din situaţia de comunicare, prin majuscula care anuntă începutul dialogului şi prin semnul întrebării care, odată cu sfărşitul primei replici, indică faptul că discuţia rămâne deschisă, se raportează la situaţia de comunicare. Acestor semne, care conferă unui text scris claritate şi coerenţă, le corespund în vorbire intonaţia, pauzele de vorbire, gesturile şi mimica.
La nivelul obiectului vorbirii, reprezentat de partea de propoziţie «Masa din sufragerie », celor 3 elemente formale le corespund 2 elemente de conţinut : « masa » şi « din sufragerie » . Raportul dintre « masă », care e numele lucrului la care se face referire, şi determinantul său, « din sufragerie » se stabileşte prin intermediul cuvântului de relaţie « din » şi atrage după sine o modificare a numelui care din « masă » devine « Masa ». În fine, la nivelul determinantului, « din sufragerie » avem 2 elemente formale şi elementul de conţinut « din sufragerie », ceea ce însemnă că « din » nu semnifică prin el însuşi, dar se poate combina cu alte elemente formale, generând noi valori. Valenţele lui combinatorii nu sunt însă nelimitate, dovadă că succesiunea « Masa din » nu se poate constitui într-un element de conţinut. Analiza se poate continua în acelaşi mod cu celelalte 2 componente ale enunţului nostru. Important e să constatăm că semnificaţia « adăugată », semnalată de modişti, controlează forma enunţului care, la rândul ei, furnizează materialele necesare în construirea sensului acestuia. Semnificaţia « adăugată » e indispensabilă ; face parte din mecanismul de corelare formă conţinut.
Poziţionarea faţă de limbă se modifică în perioada Renaşterii. Pentru învăţaţii renascentişti, locul ocupat de limbajul considerat la modul general este luat de limbajul în diversele sale manifestări istorice. Juan Luis Vives, este un reprezentant tipic al acestei perioade. După el, semnele sunt valabile doar pentru grupul de oameni în care ele circulă: « Faptul de a semnifica nu trebuie […] înţeles ca ceva izolat sau universal, ci mereu cu referire la şi în relaţie cu cineva anume… » (Vives citat de Coşeriu, 2014 : 224) Cât despre corespondenţa dintre forma fonetică şi starea de lucruri desemnată, aceasta este interpretată dintr-o perspectivă stilistică, nu etimologică, cum era cazul în vechea filozofie. Pentru eruditul portughez uzul limbii este suveran. Ca atare regulile care stau la baza unei limbi nu numai că trebuie deduse din observarea uzului acelei limbi, dar ele nici nu-l pot cuprinde în totalitate.
Meritul lui Vives, declară Coşeriu, este de a fi promovat dimensiunea istorică şi intersubiectivă a limbajului şi de a fi schiţat o separare între limbaj şi logică. Când afirmă însă că nu există decât o gramatică proprie fiecărei limbi, « depăşeşte cumva măsura ».
În continuare, voi reveni asupra dimensiunii intersubiective a limbajului promovată de Vives pentru a sublinia că aceasta favorizează atât descoperirea şi aprofundarea obiectului vorbirii cât şi revelarea de sine a subiectului vorbitor ; are o valoare euristică. În condiţiile date, interpretarea dintr-o perspectivă stilistică a formei de exprimare nu e fără temei. La urma urmei, stilistica vorbirii nu datorează nimic creaţiei literare, ba dimpotrivă. Rămâne discutabilă ideea unei gramatici proprii fiecărei limbi. La ce bun să deducem reguli din uzul limbii, dacă în final ajungem la tot atâtea reguli câte limbi ? Şi, serios vorbind, fără reguli gramaticale şi concepte lexicale comune, deşi diferit transpozabile, nu am putea găsi drumul spre o altă limbă.
Dar să ne întoarcem la discuţia amintită mai sus², discuţie în care soţul face referire la masa care, după el, merge cel mai bine cu evenimentul ce urmează să aibă loc în familie. Persoana căreia i se adresează este soţia, fapt ce nu e anodin, deoarece, cu persoane diferite, vorbim diferit despre acelaşi lucru. În prima replică a soţului, cuvântul masă, folosit cu articolul hotărât « a », indică un lucru cunoscut de soţie, ceea ce nu ar fi posibil în discuţia cu un coleg de servici, de exemplu. Determinantul « din sufragerie » are la rândul lui rolul de a permite identificarea de către soţie a mesei în discuţie, dat fiind că în casă erau mai multe mese. Superlativul « cea mai bună » este expresia modului în care soţul însuşi percepe obiectul vorbirii. În fine, turnura interogativă « nu crezi» lasă să se înţeleagă că punctul de vedere al soţiei contează. Şi într-adevăr, aceasta intervine pentru a spune : « mă întreab dacă masa de pe terasă nu e mai potrivită. » Antepunerea complementului « Pentru o familie cu mulţi nepoţi ca a noastră » dă mai multă greutate motivului pentru care masa de pe terasă ar fi mai potrivită. Pentru a avansa propunerea, soţia recurge de asemenea la comparaţia « ca a noastră », care este un mod subtil de a-şi atrage complicitatea soţului, dar lasă loc în acelaşi timp pentru obiecţii cu acel « mă întreb dacă ». Şi obiecţia nu întârzie : « în caz de ploaie [masa de pe terasă] nu e bine protejată ». Obiecţia este însă făcută luând în consideraţie argumentul soţiei privind prezenţa nepoţilor. Mai mult, acesta îi revelă soţului un alt avantaj al mesei din sufragerie, faptul de a se găsi într-un loc de unde copiii pot ajunge uşor pe terasă. Şi « Atunci… », cu valoare concluzivă, permite soţiei să încheie discuţia.
Nu voi mai reveni asupra modului de abordare a formei de exprimare decât pentru a spune că chiar şi într-o conversaţie oarecare, ca aceasta, avem figuri de stil. La nivel sintactic, inversiunile « nu crezi », « Pentru o familie cu mulţi nepoţi ca a noastră », la nivel semantic, comparaţia cu efect persuasiv « ca a noastră », atenuarea cu carcter litotic « mă întreb dacă… », amplificarea sub formă de gradaţie « Şi apoi… » . Aceste figuri revelă ceva din intenţia subiectului vorbitor în acelaşi timp în care transmit o informaţie, şi ne spun că forma de exprimare nu poate fi exclusiv arbitrară sau convenţională.
Întrebarea este cum putea soţia repera obiectul vorbirii, care este masa, fără deteminantul « din sufragerie”. Cum putea, pe de altă parte, să introducă argumentul care pledează în favoarea mesei de pe terasă fără complementul « Pentru o familie cu mulţi nepoţi » ? Cum putea soţul să-şi exprime părerea despre masa din sufragerie fără superlativul « cea mai bună » etc. ? Exista un obiect al vorbirii şi ce se spune despre acesta. Exista un nivel sintactic, unul morfologic şi un altul fonologic, după cum există şi un nivel suprasegmental. Diferenţele în forma lor de realizare nu le fac mai puţin aceleaşi.
Doi filozofi de marcă ai secolului XVII, John Locke şi Gottfried Leibniz, au exercitat o influenţă însemnată asupra teoriei semnului lingvistic. Pentru John Locke, cuvintele sunt semne ale ideilor care se găsesc în mintea omului, iar legătura dintre cuvânt şi idee nu este una naturală, ci arbitrară.
« Astfel, cuvântul aur reprezintă ceea ce individul cunoaşte despre aur. În cazul unuia, este culoarea strălucitoare, în cazul altuia, se adaugă greutatea specifică, maleabilitatea şi plasticitatea. » ( John Locke citat de Coşeriu, 2014 : 256 )
Eugeniu Coşeriu obiectează spunând că folosim într-adevăr cuvintele împreună cu cunoaşterea pe care o avem despre lucruri, dar avem în gând lucrurile însele, şi nu cunoştinţele limitate pe care le avem despre ele. De altfel, John Locke însuşi recunoaşte că libertatea pe care o avem în numirea ideilor proprii este limitată de uzul comun al cuvintelor « …însuşi marele August […] nu poate crea un nou cuvânt latin. Ceea ce înseamnă că el nu putea hotărî în chip arbitrar ce anume idee urma să fie semnificată de un anumit sunet în gura şi în limba vorbită de către propriii lui supuşi. (John Locke citat de Coşeriu, 2014 : 259)
După Locke, procesul de dezvoltare al semnificaţiilor lingvistice merge de la individual la general, ceea ce Leibniz contestă în mod categoric, procesul urmând după el direcţia inversă. În conceptia filozofului german, cuvintele sunt mai întâi semne ale ideilor generale şi abia apoi ale reprezentărilor individuale.
Locke ajunge la câteva concluzii care îsi păstrează şi azi validitatea. Este cazul ideii după care cuvintele din diferitele limbi se deosebesc între ele nu numai prin sonoritate, ci şi prin semnificaţia lor. La aceasta se adaugă constatarea după care semnificaţiile cuvintelor sunt structuri formate din trăsături distinctive. Cât despre Leibniz, el formulează principiul conform căruia la baza semnificaţiilor actualizate în vorbire şi condiţionate de context se află o semnificaţie unitară la nivelul limbii.
Personal, ţin să remarc că procesul de « abstractizare » şi « individualizare » a semnificaţiei cuvintelor, contrar a ceea ce spun cei doi gânditori, nu lasă loc pentru prioritaţi. E adevărat că abstractizarea şi individualizarea urmează direcţii opuse, dar ele sunt simultane. Prima are loc pe baza asemănărilor care se stabilesc între noua informaţie şi cea pe care o deţinem deja şi duce la recunoaşterea a ceea ce e general în informaţia nouă. A doua se produce datorită deosebirilor dintre informatia pe care o avem deja şi cea care ne e transmisă şi permite identificarea a ceea ce e particular în informaţia nouă. Nu putem, desigur, identifica semnificaţia unui cuvânt pe care îl auzim pentru prima oară, dar aceasta nu înseamnă că nu îl recunoaştem ca fiind un cuvânt, unul a cărui particularitate e de a avea o identitate necunoscută. Recunoaşterea a ceea ce e general şi identificarea a ceea ce e particular nu pot fi în contratimp în procesul de semnificare
Voi presupune acum că aud un enunţ în care apare cuvântul « selfie », un cuvânt pe care îl aud pentru prima oară : « Îi trimite câte un selfie când se plictiseşte. » Contextul îmi permite să recunosc în « selfie » un cuvânt. Cum am de-a face însă cu un cuvânt diferit de cele pe care le cunosc, el nu are înţeles pentru mine, este un cuvânt necunoscut. Voi presupune în continuare că la scurt timp aud un doilea enunţ : « Stă cu aparatul în mână şi îşi face selfie în loc să privească în jur. » De data aceasta, nu numai că recunosc un cuvânt pe care l-am mai auzit, dar acestui cuvânt îi ataşez două elemente de semnificaţie. Unul care e sigur : e vorba de ceva care se face cu un aparat. Asupra celuilalt, ezit : e ceva pe care ţi-l faci ţie însuţi sau e ceva pe care îl faci pentru tine. Un alt element de semnificaţie este adus de un al treilea enunţ: « A postat 5 selfie-uri in ultimele 2 zile » Aici selfie e ceva ce are de a face cu reţelele sociale. Fiecare nouă semnificaţie e particulară şi contribuie la sensul general al cuvântului « selfie », sensul general, unitar, fiind un construct. Sub acest aspect, ne înscriem pe drumul deschis de Locke şi de Leibniz. Dincolo de aceasta, procesul de semnificare al cuvântului selfie, amintitit aici, e doar unul din cele posibile. Spun aceasta, deoarece el a subînţeles o persoană, care e familiarizată cu retelele sociale şi cu aparatul digital, care cunoaşte verbul a posta şi are noţiuni de engleză.

Bibliografie

COŞERIU, Eugeniu, 2014, Istoria filozofiei limbajului: de la începuturi până la Rousseau, Bucureşti, Editura Academica Humanitas.

Note de subsol

¹Textul de faţă se bazează pe « Istoria filozofiei limbajului: de la începuturi până la Rousseau » de Eugeniu Coşeriu.
²Reproduc aici integral textul care face obiectul analizei.
- Masa din sufragerie e cea mai bună, nu crezi?
- Pentru o familie cu mulţi nepoţi ca a noastră, mă întreb dacă masa de pe terasă nu e mai potrivită.
- Aşa e, numai că în caz de ploaie nu e bine protejată. Şi apoi, uşa de la sufragerie dă pe terasă.
- Atunci rămâne masa din sufragerie.