Să te trezești brusc în România, să-ți analizezi autoritar tendința de înregimentare. Să te întrebi aspru ce cauți aici, pe ce lume trăiești, să nu te poți identifica firesc ori de-a dreptul lamentabil cu reperele zonei. Acum ești în România, ai anii potriviți pentru a-ți da seama că vorbești limba lor, a locuitorilor ce trec în grabă pe lângă tine, în ideea că vor găsi pâine și circ la preț moderat. Ani mulți ți-au trebuit pentru o astfel de periculoasă luciditate. Spun periculoasă deoarece reacțiile tale, comportamentul și limbajul au devenit inexplicabile și pentru tine, producătorul, directorul lor executiv. Ce vei face în țara asta săracă și plină de probleme sociale?
Scriu aceste rânduri pentru a te ajuta să înțelegi cine ești – drumul pe care o vei apuca ți-l vei determina singur.
Aici, oamenii își dau unii altora de lucru. Relațiile dintre ei sunt demne de expertizare. O să-i privești consternat, le vei înțelege revendicările, vei afla că poți scrie despre ei și mai mult decât atât, te poți ruga pentru ei. Ești părăsit într-o lume în care trebuie să reziști eroic și nu trebuie să te întrebi până când. Ești închis în configurația cea mai evoluată a lumii, ți se va face lene. Nu vei avea ocupație, aici nu poți spune: de profesie Eliberat. Pentru așa ceva nu-ți dă nimeni nimic. Muncești și câștigi bani. Banii sunt niște bucăți de hârtie colorată. Cu ei poți juca jocuri de noroc, îți poți face casă, poți mânca și poți deschide diverse afaceri. Banii se pot procura de peste tot dar, cum vei vedea pe ecranele televizoarelor lor, unii devalizează bănci (locuri unde se depozitează aceste hârtii) și sunt prinși, apoi închiși în tot felul de clădiri cu gratii de unde n-au voie să iasă. Ei stau acolo o vreme, supravegheați de oameni în uniformă care îi mai și lovesc din când în când. Bătaia înseamnă durere corporală. Nu demult, unii erau arși pe rug. Era o durere completă, selectă, rezervată în general exponenților, fie că afirmau un adevăr, fie că-l negau. Să nu faci ca ei și să nu intri în cercuri obscure cum ar fi justiția, politica, arta sau religia: sunt lucruri care le aparțin lor și pe care și le apără cu strășnicie.
Eu, de exemplu, m-am trezit într-un oraș foarte mare, fără a ști când s-a întâmplat venirea mea, de ce acolo și nu altundeva. Nu știam ce caut alături de niște oameni pe care îi aveam în subordine, cu ziarele și revistele pe care le cumpăram și aproape că nu le citeam. Trăiam ceva incredibil, eram detașat, aveam o mapă neagră ce nu-mi aparținea dar era “patrimoniul” meu de zile și zile. M-am gândit că ar fi indicat să angajez un observator obiectiv al comportamentului meu zilnic, dacă nu chiar un psihiatru, că tot erau la modă.
Aveam senzația că m-am decorporalizat, că acționam după un șablon strict numai pentru a nu mă risipi de tot. Existau pentru mine câteva puncte comune: o mamă, doi copii, o soție. Îmi tremurau mâinile. Femeia de lângă mine mă rugă să nu merg “mai departe”. N-am ascultat-o. Cunoașterea te fură, nu-ți poți opri gândurile de la verificarea miliardelor de combinații ale naturii umane. Mă întrebam cum poate Dumnezeu monitoriza pe fiecare, cum poate ține evidența oricărui copac ori fir de iarbă involuntar apărut alături de pavajul străzii. După o vreme am înțeles că El există în tot ce este viu pe planetă și chiar în ceea ce oamenii consideră că e materie moartă.
Într-o zi, i-am spus unui cerșetor cu barbă albă că-i dau o vodcă. A zis să-i dau bani pentru o pâine. I-am dat pentru două. În clipa aceea am simțit că în apropierea locului unde eram, moare cineva. O bătrână pe care o văzusem deunăzi certându-se cu funcționarii metroului din cauza unei cartele expirate, și-a dat duhul pe str. Lânăriei. Duhul sau Spiritul? Nu știam, dar oricum, ceva și-a dat, pentru că unii au intrat în alertă (sau panică?) și au cumpărat un coșciug.