Ațipiți de glasul unei doine visăm la visul cel visat în vis – și e prea mult o veșnicie ca să mai știm de noi… și cei din noi așteaptă doar să ne-amintim, căci nu-i prea lung firul cel lung și subțiatic al vieții – dar e prea mult o veșnicie. Am uitat să tăcem? Știm mult prea bine s-amuțim la glasul celor nevorbite, niciodată pomenite de a oamenilor minte – și muțim, orbind ca surzii fără să mai știm ce-i drept și ce nu e. Ne prelingem pe o rece lingură de sare clătinând din cap că ne-ar fi bine, leșinăm prea des de copleșire și ne-mprospătăm miresmele cu ieftine parfumuri de iubire; legați cu funii, astupați de țărâna sărată – lenevim cu calm în centrul unui univers opac și prefăcut. Mi-e milă de mine pentru lipsa milei dinăuntrul minții și a sângelui meu; mi-e bine între ziduri de neputință și pășesc încrezător că alții nu-s mai buni ori mai isteți. Mă-ntărește sarcina de a trăi cu viață înviată-n mine, din mine - și-ncep să cred că-s Dumnezeu. M-alint în brațele-mi mai calde decât aerul și respir un oxigen al meu.

Poate că totuși nu-i așa, îmi zic ne-ncrezător dar sigur că e bine; pășesc pe ritm rubat al doinei cu bobul de cristal în gene, neclintit din nemurire, ne-nvățat de-a mea pieire – dar nici prea târziu nu e s-o mai găsesc printre “eu” și “tu”. Cât caut mi-amintesc de Tine, răscolind în mintea-mi plină de visări și guri deșarte afundate peste cap în a mea moarte. Mă întreb de un’ Te știu, de unde-ai apărut de-o dată… dar raza Ta cu-a ei căldură mă topește de sub funii și țărână și m-aduce să Te-ascult, să Te mânc și să Te beau, Fântână! Triumfători doi ochi în mine au văzut lumină – și suspină; Tu mă scapă de-a mea vină… Vină! te-am chemat – și ai venit, cuprinsu-m-ai în totul Tău de tot, de Tată și de Tot - îmi e bine să-ncep să știu că-mi ești Dumnezeu. Rotundul univers profund e-nmiresmat de-arome de Iubire, în care încep să mă scald de cald, ca aerul… și respir un oxigen al Tău.