Murșila era fiica unei doamne și stăpâne de pe malul mării și a unui sclav traco-daco-get, din vecinătatea ei, care o copleșise cu multele sale favoruri. Acest sclav, cu adevărat foarte limbut și meșter mare la vorbă încât gurile pizmașe îl porecliseră „cel Bun de Gură” întrucât atât de alimănit era încât putea să smulgă cămașa până și de pe cea mai feciorelnică femeie măritată și la casa ei, fusese in tinerețea lui sclav al lui Pythagoras din Clazomenai, de la care învățase meșteșugul hulubăritului, iar mai apoi robise lui Anaxagoras din Milet, care îl învățase să vorbească orice altceva decât grecește, ceea ce i-a folosit în viață după cum am vedea, dacă am sta să îi istorisim povestea, și, mult timp după aceea, ajunsese sclavul lui Thales din Abdera, de la care învățase să mănânce răbdări prăjite și să se hrănească cu aer. Nu se știe cum eșuase în casa unui patron gingaș și amabil, dar tăcut, care era ocupat toată ziua cu scrierea, astfel încât nu băgase de seamă când sclavul său, acela pe care îl alinta zicându-i „cel Bun de Gură” prinsese a da lecții de limbă traco-dacă prea suavei și magiceștii lui stăpâne, de la care învățase în schimb elinește, și nici nu a avut timp să se mire când într-o bună zi i s-a născut Murșila, care crescu într-o zi cât altele în cu totul altă zi, făcându-se o mândră fecioară, precum maică-sa, și deșteaptă foc, precum taică-su. Însă calmul trio-ului familial devenit cvartet fu spulberat de o invazie traco-daco-getă care pornise în căutarea sclavului dispărut cu ani de zile în urmă de acasă, întrucât își doreau sa facă din el un zeu, neștiind că la sânul doamnei sale el devenise deja zeu. Așa că pe el l-au luat cu ei, răzbindu-l și găbjindu-l și zeberindu-l, cu toată venerația și respectul datorate unui Zeu în devenire, chiar dacă el a încercat să le spună că nu are nici un rost să îl țină însingurat într-o peșteră, lipsit de apă și vin și femei și toate cele necesare omului, că el este deja zeu, că lui tot ceea ce îi trebuie este sânul zeiței, de unde își ia el inspirația și darul profeției, dar ei nu l-au ascultat, și încă și pe patron l-au tras in țeapă dat fiind că îl găsiseră scriind, iar ei, fiind barbari, după cum spuneam, nu puteau înțelege. Cât despre tânăra stăpână a celui Bun de Gură, nu se mai știe nimic, ci se izvodește –dar despre acestea numai Gebeleizis Cel A Toate Știutor să mai știe câte ceva!- că s-ar fi ținut pe ascunselea după turma de barbari și s-ar fi strecurat noaptea în peștera unde aveau sa îl facă Zeu pe Acela care era Bun de Gură. Ci atât cu ea. Cât despre Murșila, pe ea o vândură unor pirați eritrei, care au comercializat-o cu de-amănuntul altor pirați, nasamoni, care au învățat-o să danseze din buric, o meserie puțin onorabilă, dar foarte folositoare în acele timpuri barbare, și au desfăcut-o astfel pe piața de dansatoare cu ridicata de la Bab-ilu, de unde, profitând de o oarecare tendință de baisse datorată scumpirii prețului cămilelor de producție meridională, a cumpărat-o un oarecare Antiukksu, fiul lui Silukku, din Antakya, care a dus-o la sine ca să se desfete cu ea și farmecele ei. Căci era Murșila cu adevărat fermecătoare și magicească foarte, cu ochi babilonici și pojarnici, la lumina cărora puteai citi sulurile cele din piatră lăsate de zeul Șamaș lui Antiochos al IV-lea din Commagena, căci despre ea spusese poetul că atunci când șoldurile mișcă, ea aruncă lumea in gol, iar privirile ei sunt ca săgețile care săgetează gazela în pustie, iar gura ei, ca o rodie despicată, și sânii ei, grei ca un ciorchine de Muscat de Hamburg, ar scula din morți până și pe un răposat profet al pustiei, căci era leită mă-sa la trup, și deșteaptă ca tătâne-su și mumă-sa la minte, încaltea că și ei erau în stare să procitească versurile cele uitate ale poeților arabi și persieni, și neîntrecută la vorbă era. Când mergea, rotindu-și șăgalnic și alene șoldurile, părea o oaste de luviți ieșită după pradă, pășind ca leul pustiei, iar cât despre farmecele ei… atâta e de spus, că l-ar fi doborât până și pe răposatul Enkidu, care de femeie atâta se ferise până ce îl nimerise. Ci mărire lui Marduk, și lui Bel, și lui Șamaș care au lăsat ca ea să fie zămislită! Din casa acestui oarecare Antiukksu, fiul lui Silukku, din Antakya, au răpit-o trei divizii de care de luptă medii hittite (comandate de Șupiluliuma cel Iute, fiul lui Șupiluliuma cel Aprig, fiul lui Șupiluliuma cel Tăcut) în urma unor operațiuni fulger, care au eșuat în fața porților Antakyei, dar s-au întors acasă cu Murșila, pe care i-au lăsat-o ca pradă de război lui Murșilis cel Bătrân, care s-a bucurat de ea, întrebându-se întotdeauna cine sunt părinții acestei minuni, până când într-o seară i-a apărut un Zeu care i-a spus să se ducă la Clazomenai, la Milet și la Abdera, căci cu siguranță va găsi ceva acolo. Iar când a plecat el, s-a născut, din acești părinți, în cetatea Hattușei, Hatușilis cel Mijlociu, care moștenise un dar de la bunică-su, de aceea i-au spus tovarășii „cel Foarte Bun de Gura, că atât de alimănit era, încât putea să răpească și hulubul din cămășuța tinerelor fecioare și mai multe nu. Ci atât cu el.