mi s-a spus că maternitatea e o limbă vie,
și eu am învățat-o din dorință,
din dragostea aceea care nu știe să renunțe -
cu dicționarul lacrimilor deschis la prima pagină.

gramatica ei are viitor,
și e mereu în schimbare
dominat de imperativul: „să fii”

Să fii bine, copilul meu!

m-am deprins să respir între nopți nedormite
și bătăi de inimă care nu-mi mai aparțin.

mă trezesc uneori în mijlocul somnului tău,
ca într-un psalm - dialogul meu cu cerul.

nu am învățat niciodată declinarea absenței,
dar știu să-ți rostesc numele fără sunet,
cu mâinile, cu binecuvântare - alfabetul meu mut.
mirosul tău e țesut în nervii mei ca o limbă nouă,
și orice durere trece prin traducere:
te-am născut, deci exist.

într-o zi, ai să te întorci
eu ți-am împachetat copilăria
în cutii de aer cald cu povești iubite
le deschid din când în când,
ca să nu se stingă mirosul tău
iar în buzunare vei găsi fotografiile vechi
unde ți-am scris dedesubt, cu cerneală invizibilă:

„să nu te sperii când sângele tău are gustul meu.”