Te uiti in jurul tau..Te uiti si vezi bancile pline de indragostiti,incerci sa evadezi din acest paradis al iubirii efemere abia scapat din bratele primaverii timide.Simti ca viata te minte mai multe decat ai fost mintint pana acum..Te simti din ce in ce strain de sentimentele si de senzatiile pe care le au toti din jurul tau,dar in acelasi timp te simti mandru si patetic datorita izolarii sentimentale pe care ai doboandit-o de ceva vreme.
Iti vine sa-I rupi poza pe care o poti cu tine peste tot,iti vine sa iti exteriorizezi furia si durerea pe care ai innabusit-o-n tine , intr-un mod simplist si naiv.Incerci si iar incerci,nu merge.Simti ca nu trebuie sa te dai batut,ai luptat prea mult pentru acea picatura minuscula de iubire care si-a dovedit falsitatea in cele din urma.Ti-a ucis fericirea pe care o asteptai parca de-o viata.
In zgomot si haos iti gasesti un loc in care sa-ti plangi nervii.Ti-e frica de liniste si pace,te-ai obisnuit cu haosul si zgomotul de pana acum,dar ai uitat sa reaprinzi focul sperantei .
Ti-e frica de strigatul asurzitor al tacerii eterne ce te cheama pe zi ce trece.
Te gandesti la altii,tu te gasesti undeva in trecut,nu in prezentul pe care-l traiesti cu sila si parca din obligatie.
Meditezi , asculti nimicul si visezi la ceva mai bun,ceva uimitor.
Te gandesti de la o vreme ca singura minune pe care Dumnezeu ti-o poate oferii acum, este insusi cel mai mare pacat fata de sine.
Refuzi sa te mai gandesti la parerea celorlalti,refuzi sa gandesti normal.
Si astfel calci pe cel mai mare ciob pe care-l poti avea in drum.
Ciobul acela actioneaza ca un anestezic puternic,iti intra in tot corpul,iti sfasie puterea de a mai gandii lucid, iti imobilizeaza puterea de a te mai intoarce la viata dinainte , iti omoara cu sange rece si ultima raza de speranta pe care o mai ai..
Astfel iti urlii ultimul strigat dupa ajutor in fata tuturor,dar este prea tarziu…
Deja ai pasit pe drumul etern si sobru al ,,libertatii tale’’.