poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-27 | |
Frig pentru ianuarie. Îmi afund bărbia mai bine în fular. Puțini oameni pe strada asta. Normal, e în construcții, e întoarsă pe dos, nu mai pot ajunge aici mașinile, deci nu mai prezintă interes...
Vreau să plonjez. Adânc, în jos, e un hău, văd clar baza, pământul de acolo. Vreau să ajung cât mai repede. Nu-mi dau seama de ce, e o pornire din mine care mă înfășoară, se agață și mă zdruncină, îmi cere, mă imploră, îmi ordonă, scâncește „Sari...” Nu mă mai pot controla, sunt deja pe margine, simt mirosul crud de jos care mă trage, sunt prinsă cu un firișor de particule fine ale sunetelor care alcătuiesc chemarea. Nimic de făcut. Mă las moale, dar nu mă prăbușesc, sunt perfect lucidă fără a fi eu în corpul meu. Sunt doar un voal care își împletește firele cu părul meu. Cât se poate de natual, pășesc și cad. Scurt, abrupt, o bufnitură înăbușită și am ajuns. Pământul de sub mine freamătă. Abia acum văd cât de vastă e întinderea asta, părăsită de oameni. Brazde adânci, de la buldozere galbene sau macarale înalte, încă se văd săpate în țărână, sunt forme fantastice, regulate, care împart totul în parcele și șănțulețe, poate un alt oraș în miniatură. De ce l-au călcat? De ce l-au mușcat? Cineva a vrut aici ceva, a distrus tot ce era la suprafață și apoi a început să sape. Mii de lopeți cu tăiș lucios se înfig la unison, se apasă cu forță și înverșunare, taie strat după strat, pur și simplu despart continuitatea aceea veșnic frumoasă, scormonesc cu vârful ascuțit și creează o breșă, apoi înclină și rup, smulg brutal bucata și o aruncă într-o parte ca pe un nimic. Stau aici prăvălită și văd încă urmele acestui masacru... Iau un pumn de pământ și mă uit la el, se fărâmițează dureros și mă face să mă gândesc la moarte. Aceleași lopeți aruncând tone de pământ peste coșciugul meu strâmt în care încă urlu, dar sunetele metalice acoperă tot. Apoi liniște. O liniște apăsătoare, ca acum. Pustiu peste această întindere maltratată de fiare mecanizate și lăsată în paragină. Nici iarbă nu mai crește. Doar pământ sterp pe care zac. E prea multă liniște, prea multe strigăte înăbușite și distrugere cu miros de ars, vreau să ies de aici! Încerc să mă ridic, dar nu pot. Mâinile mi se încelștează în clei, îmi intră pământ pe sub unghii și îmi targe podul palmei, mă absoarbe, mă vrea. Mă zbat, cu picioarele scurm noroiul, îl împroșc în toate părțile și mă smucesc să scap din strânsoare. Pământul crește în jurul meu, mă înconjoară și se ridică încet, încet, iar eu nu mă pot deplasa. Încep să se reverse valuri de praf înecăcios și humă neagră ce mă vor descompune, voi deveni și eu o parte din el, și lopețile îmi vor tăia carnea și pielea și sângele meu va naște noroi fertil. Mă sufoc... Îmi desfac fularul. E încă frig. Îmi scutur niște pământ prins de ghete și măresc pasul. Mă grăbesc.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate