poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-08-12 | |
În oraș ziua începe întotdeauna brusc. Cerul își schimbă deodată culoarea în timp ce străzile, clădirile, piațetele rămân neașteptat de negre, pustii, răcoarea umedă urcă timidă din pietrele cenușii prin adidașii mei albi, un frig neașteptat într-o vară imposibilă.
Îmi fac plimbarea fortuită, plimbarea cu dimineața în față și c-o singură cafea sorbită în grabă, înaintez greu din cauza unei întâmplări prostești, prozaice cu doar o zi înainte. Mă grăbeam, ca de obicei mă grăbeam să ajung la timp, îmi place să fiu punctual și am coborât scara prea repede, am călcat strâmb. O luxație ușoară dar de-ajuns să-mi strice planurile, bine-nțeles că mi s-a umflat glezna, bine-nțeles că de atunci șchipătez. Ce să-ți spun, e păcat că nu poți pune mereu toată talpa în pământ, unele lucruri îți ies pe dos, nu depind doar de tine. Vezi, ți-am mai zis, nu putem fi cu toții la fel, să ne placă tuturor aceeași mâncare, aceeași bere, aceeași femeie. Oamenii sunt diferiți, fie că vor, fie că nu. Drumul e plin cu denivelări, îți îngreunează traiectoria și viteza, iar tu nu ai decât două alternative: înaintezi sau renunți. Eu nu renunț, merg mai greu, pășesc într-o parte, în partea pe care n-o pot îndrepta fără durere și înaintez. După un colț soarele se ridică roșu, culoare ce nu luminează, sunt raze groase reflectate din ferestrele unui bloc înalt, așa se spune: clădirile înalte reflectă bunăstarea națiunii. Prostii europene îngurgitate cu plăcere de noi prin intermediul televiziunilor postmoderniste. Printre clădiri se strecoară în sfârșit culoarea aceea incertă și rece, în lungul străzii pisici somnoroase și încovoiate mă privesc bănuitoare, dispar până ajung în dreptul lor. Părăsesc strada principală, intru pe un drum simplu, cu piatră cubică și magazine închise de-o parte și de alta, mai sunt și porți metalice vechi, scorojite ce adăpostesc case și curți înguste. O fereastră se deschide brusc, aproape că-mi lovește fruntea, asta mai lipsea, pe lângă piciorul beteag să am și capul bandajat. O bătrână cu ochii umezi și sticloși scoate așternuturile la aer… Întâmplările simple, doar ele pot răsturna Universul și asta fără surle și trâmbițe. Întâmplări din acestea se produc în fiecare secundă, lucruri cărora nu le dai importanță, dar ele se adună, se rânduiesc în liniște, iar universul se întoarce în cele din urmă pe dos, își inversează polurile și atunci nu mai ai nimic de făcut. Þi-am spus că așa este, nu primești niciodată un avertisment, un email sau un telefon în miez de noapte. Se întâmplă și gata! Merg mai departe, mers legănat de gânsac domesticit, înaintez spre soarele ce-și scapără razele din ce în ce mai tare, dacă te uiți atent în interiorul lui le vezi cum se lovesc una de cealaltă aducând lumina și căldura zilei ce tocmai începe. Este dimineața când ar fi trebuit să merg apăsat, cu ambele tălpi lipite de pământ, cu pieptul înainte și spatele drept, mândru, dar ți-am spus că nu pot. Luxația mă trage mereu în dreapta, ca atunci când conduci o mașină cu pană de caiciuc, pană pe dreapta. În față nu mai sunt blocuri, doar case bătrânești, zarea e liberă, soarele nu mai este obturat de înățimile ce demonstrează bunăstarea europeană. El luminează din ce în ce mai puternic, ochii nu pot să mai susțină arsura, îmi lăcrimează și zăresc doar pete colorate, multe, pete ce-mi încurcă și mai mult drumul, mă stingheresc. Și uite, deodată ceva se schimbă, departe, pe strada îngustă, direct în soare zăresc o siluetă. Se apropie încet, nu-mi dai seama dacă este femeie sau bărbat, detaliile sunt greu de identificat. Are pachete multe, le ține în ambele mâini, par grele pentru că silueta merge încet, se chinuie prin mișcări circulare, e pătrunsă de un anume efort. Se apropie cu șuvoiul de lumină în spate, parcă i s-ar adăuga în fiecare clipă greutăți colorate într-un rucsac imaginar, îi strălucesc marginile, parcă ar avea raze de jur-împrejur. E înaltă, adusă puțin în față dar încă demnă și sigură în mișcări. Observ zâmbind că și silueta șchioapătă, automat încerc să pășesc normal, să nu care cumva să creadă că-mi bat joc de beteșugul ei, durerea ascuțită din gleznă mă face să renunț imediat. Înaintăm unul spre celălalt ca într-un film prost, bizar, doi betegi se apropie din capete opuse, unul de la răsărit, celălalt dinspre apus, binele și răul, urâtul și frumosul, albul și negrul... Acum silueta prinde contur, e un bărbat cu două sacoși mari agățate de mâini, șchioapătă, de fapt pășește cu o grijă exagerată cu piciorul lui stâng, nu-i zăresc fața, dar pare că mă privește insistent. Probabil duce de mâncare unui bătrân, sau poate chiar bătrânei care a deschis adineauri fereastra, atât de brusc încât era să-mi lovească fruntea. Sau poate vine de la gară, aduce provizii…, aiurea! De unde provizii la țară, vara asta a pârjolit totul. Îi simt în continuare privirea, nu pare amuzat de luxația mea, o consideră normală, ca și cum toți oamenii ar trebui să fie în dimineața aceasta infirmi. Se apropie indiferent, înconjurat de razele acelea strălucitoare, multicolore și fierbinți... În sfârșit ne intersectăm, nici nu s-ar fi se putut altfel și uite cum orice zâmbet dispare de pe fața mea… Tipul se uită în față, e absent, nici nu exist pentru el, îi văd părul blond și rar, ochii străini, opaci și albaștrii, bagajele acelea au dispărut, sau poate nici n-au existat vreodată, soarele mi-o fi jucat o festă... Trecem unul pe lângă altul ca într-un ritual grotesc, infirm și gata! nu mai este nimic în fața mea, doar lumina soarelui de dimineață. Și totuși omul îmi pare cunoscut, aceste trei secunde, cât a durat întâlnirea, mi-au fost de-ajuns să-l recunosc. Mă opresc uimit, mă răsucesc de jur-împrejur..., degeaba! nu mai zăresc nimic în josul străzii…, doar case și porți scorojite și vechi, pe alocuri magazine închise, în capăt două blocuri a căror ferestre întorc soarelui lumina. Lumina dimineții de azi. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate