SERGENT „MAIOR” GORIȚĂ
Atât era de pătruns de fiecare moment al manifestării îndatoririlor sale, atât de mult i-ar fi plăcut sergentului major Goriță să-i lucească pe epoleți o stea, o stea mare în locul tablelor lui cu luciu mat, chiar dacă le freca în fiecare dimineață când își îmbrăca vestonul, își dorea enorm, cândva, mai încolo, dar nu mult mai încolo, să-și lustruiască o stea, încât în mintea lui de visător incorigibil gândul frumos se întrupa în cuvânt. Socotelile lui erau cam așa - să fie avansat pentru fapte deosebite, eroice, la gradul de sublocotenent, de ce nu, locotenent, chiar dacă nu avea decât școala profesională și școala de gradați din armată, să fie curajos și permanent în misiune, să facă și liceul la seral, apoi, Doamne! dacă mi-ai asculta ruga, să-mi dai o misiune cum nu a fost alta de periculoasă, să o îndeplinesc fiind decorat și avansat la gradul de maior, Doamne, ți-aș fi îndatorat toată viața!
Sergentul major Goriță, zis și Pendula, datorită mișcărilor laterale permanente ale capului, stânga-dreapta, amplitudinea crescând în momentele tensionate, nu era un visător steril, de prost gust, el lupta în fiacare zi, în fiecare clipă pentru a-și apropia idealurile.
Într-o toamnă târzie, vreo patruzeci de angajați ai unei fabrici din oraș au fost urcați într-un autobus fiind duși duminica la culesul porumbului pe tarlalele CAP-ului dintr-un sat apropiat, chiar satul în care lucra și Goriță la postul de miliție. Pe la trei după amiază când oamenii se pregăteau să urce în mașină pentru drumul către casă, un echipaj format din trei subofițeri, doi plus Goriță, au apărut în locul de îmbarcare, zădărnicind în felul ăsta o eventuală tentativă de furt. Milițienii se cunoșteau cu muncitorii, s-au salutat strângându-și mâinile cu zâmbete mai mult sau mai puțin sincere pe chip. Singur Goriță a dispărut din grup, intrând în lanul de porumb, unde a zăbovit vreo zece minute, apărând cu vreo cinci știuleți pe braț, s-a apropiat de grupul culegătorilor, a aruncat ostentativ porumbul în fața lor, rostind cu maximă seriozitate, pătruns de importanța momentului: „- În urma controlului efectuat s-a constatat că culesul nu s-a efectuat conform cerințelor. Vă rugăm să poftiți în lanul de porumb, pentru corectarea situației!”
- Huooo! Du-te-n p..ă măi Pendulă, cară-te dracului prostovane! au început să strige muncitorii, cei din spate aruncând cu știuleți din remorca în care goliseră coșurile. Dispari tablagiule, organule, du-te și culege tu, nărodule! strigau oamenii urcând în autobus.
După câteva luni de navetă de la oraș în satul în care muncea, Goriță a primit o garsonieră într-un bloc al primăriei situat chiar în centru. Și-a asigurat strictul necesar, un pat, o masă un scaun și o sobă mică de tablă căptușită interior cu șamotă. Și-a cumpărat și un ștraif de lemne, și-a cărat un sac plin lângă sobă, cu hârtie și câteva surcele a aprins focul, mândru de realizările lui. Când fumul i-a umplut toată încăperea și a deschis fereastra, apoi și ușa, o vecină din casa alăturată blocului, speriată de fumul gros care ieșea pe geamul tânărului subofițer, s-a dus grăbită la ușa garsonierei, făcându-și cruce și apropiindu-și palmele, cu ochii spre înalturi.
- Doamne ferește, maică! tu nu ai țeavă, vezi de acolo din gaura din sobă trebuia să duci un burlan până la gaura aceea din perete, i-a arătat femeia necontenind cu făcutul crucii și ridicarea privirii.
Ascultând atent, privind alternativ cele două găuri nefolosite, Goriță și-a dovedit înalta capacitate de înțelegere: „- Da, îmi amintesc, parcă așa era și la mama acasă...”
La sfârșit de săptămână, uneori și-n alte zile Goriță venea din satul unde lucra, la oraș, cu autobusul sau cu trenul. Cobora în prima stație sau la gară, ieșea în drumul mare, oprea o mașină care-i plăcea și-i cerea să-l ducă acasă, să vadă vecinii cum se descurcă un milițian.
Într-o zi de luni, pierzând autobusul către locul de muncă, a luat de nevoie o ocazie, un cunoscut din oraș care mergea la Cluj, trecând chiar prin fața sediului poliției, instituție superioară miliției vechiului regim. La una dintre cele trei bariere la trecerea la nivel peste calea ferată, trebuind să aștepte trecerea trenului, Goriță a dăruit omenirii una dintre cugetările lui neasemuite: „- Când eram copil am numărat câte vagoane avea un tren de marfă. Avea o sută unu, sau o sută două, nu-mi amintesc precis. Am rămas foarte impresionat.”
Gândindu-se să se însoare, Goriță a pus ochii pe o fată din fabrica în care și el fusese lăcătuș mecanic, cerându-i unui fost coleg de muncă să-i facă lipeala cu aleasa inimii. Zis și făcut, pețitorii s-au prezentat la sediul prințesei, colegul lui Goriță, băiat vesel și glumeț și-a epuizat toate resursele de conversație și întreținere a atmosferei, îl privea tot mai des pe pretendent care cu fața inexpresivă, simțind că era cazul să plece, a rostit două cuvinte, doar două cuvinte:„- Ești frumoasă!”, cuvinte care l-au scos din casă pe pețitor, îndepărtând-o definitiv pe prințesă.
Dornic să-și realizeze visul, Goriță cerea mereu șefului de post să fie trimis în misiune, voia să-și dovedească inimaginabilele și insuficient apreciatele lui calități de om al ordinii. Pentru a scăpa de insistențele lui, șeful inventa pericole și-l trimitea să prindă noaptea braconierii de pe râu, sau pe cei din pădure cu arma, să stopeze furtul lemnelor din pădure, acțiuni fără vreun rezultat.
Cu toate acestea, autoaprecierea sporea în mintea polițistului neobosit. Aștepta, cândva, la poarta fabricii în care lucrase înainte de a îmbrățișa noua meserie, voia să vorbească cu un fost coleg, portarul nu-l lăsa să intre, nu avea voie, a apărut inginerul șef, a intrat cu mașina în curte, a parcat, îndreptându-se către clădirea administrativă, moment în care vocea voit gravă a polițistului l-a strigat dându-i o sarcină precisă: „- Măi inginerașule, te rog trimite-l până la poartă pe...”, moment în care privirea necruțătoare a inginerului șef și dispoziția răstită către portar de a nu-l lăsa pe inteligentul să intre în fabrică, i-au oprit vorbele în gât. În mintea lui, polițistului i se cuvenea un respect împins până la slugărnicie, doar așa se poate explica solicitarea rostită foarte serios către doi foști colegi din fabrică, de a-i săpa grădina, într-o primăvară ca oricare alta, solicitare răsplătită cu un refuz însoțit de înjurături sexuale.
Un vis are două șanse, să se împlinească sau să nu se împlinească, să eșueze. Visul lui Goriță, așa cum era de așteptat, nu s-a împlinit, dar nu doar că a eșuat, a făcut-o lamentabil, original ca mai toate acțiunile lui. Se îmbătase de ziua lui, la câteva zile după ce fusese avansat, prin procedura standard datorată vechimii generată de vârstă, se lăuda cu tupeu prezentându-și unui vecin perspectivele lui minunate, se juca cu pistolul, vecinul i-a cerut arma, s-a jucat și el cu inconștiență, reușind, în cele din urmă, să se împuște în brațul stâng. Aici s-a terminat visul lui Goriță zis Pendula, ancheta mușamalizând o parte din rezultate, consecințele neglijenței polițistului materializându-se doar în eliminarea acestuia din rândurile apărătorilor ordinii publice și a siguranței cetățeanului.