- Mioara dragă, într-o oră ajung în parcarea blocului Letiției, te sun, mă ajuți să urc, îmi prezinți locuința, apoi te duci la somn. E nevoie să stai cu mine până ce Letiția mă acceptă ca îngrijitor, după care mai treci doar când te sun eu că am nevoie de ceva. Marcel te va ajuta să urcați căruciorul, fără el m-aș descurca infinit mai greu. Eu l-am sunat pe Marcel să-mi urce căruciorul în mașină și să te ajute pe tine. Nu știi cât bine îmi faci și mie, pe lângă ție, dacă rezolvi chestiunea asta.
- Vorbim când ajungi.
A coborât în parcarea blocului, emanând o neliniște și un freamăt pe care, ca medic cu experiență, nu le avea în alte cazuri. A urcat în mașină să vorbim, a venit și Marcel, ne-a expus varianta ei, cu totul alta decât a mea, având argumente serioase.
- Dragii mei, sunt foarte multe treburi de făcut pentru cel care stă cu ea și nu ajunge să vrei, trebuie să poți, ori tu Iona nu vei putea să faci multe din cele necesare, mai ales aici, în apartamentul ei de bloc. Spațiile sunt mici, căruciorul s-ar mișca greu pe covoarele și mochetele care sunt peste tot, din ce mi-ai spus te miști încă cu greutate, stai greu în picioare... și sunt atâtea de făcut chiar în poziție bipedă. Exclud manoperele medicale, sunt două operații, chiar dacă prima este mai bine, cea de-a doua necesită încă îngrijire specială, toate astea le voi face eu de două ori pe zi, ar fi suficient să stai cu ea pentru a evita singurătatea, care subminează însuși procesul de vindecare. M-am tot gândit ce-i de făcut, Letiția nu este invalidă, doar forțele ei psihice sunt sever diminuate, în rest se gestionează suficient în ceea ce privește necesitățile fiziologice, dar refuză să supraviețuiască, fiind convinsă că finalul este același și foarte aproape. Dacă te-ar accepta măcar din când în când, noaptea și dimineața, să mă pot odihni și să merg la muncă, ar fi excepțional... dar... nu știu. Știi care ar fi cea mai bună variantă? și deși eram doi lângă ea, întrebarea îmi era adresată mie, să vrea să se mute la tine.
- Mamă! ce bine ar fi! Pentru toți, doar să accepte, ce bine te-ai gândit! M-aș mișca mai bine, am fi la parter, ea ar sta în dormitorul de jos, iar eu în bucătărie, am ieși în grădină, aș putea să merg la cumpărături, poate chiar împreună...
- Te anunț că va fi aproape imposibil s-o convingem, deja mi-a refuzat propunerea să stea la mine, care era și ea foarte bună, așa că... nu știu.
- Hai să urcăm amândoi, să vorbesc și eu cu ea... poate reușesc s-o înduplec...
- Eu vă las, a spus Marcel ieșind din mașina mea, succes! La coborârea căruciorului te ajută Mioara, este mai ușor, poate mergeți toți trei... Doamne ajută!
- Mulțumesc mult, Marcel, ne mai vedem.
A fost greu la urcarea celor trei etaje, primul mai ales a fost un chin, nu aveam tehnică nici pentru urcare, nici pentru utilizarea dispozitivelor mele auxiliare la urcarea pe scări. Nu mă gândisem înainte, la rece, era greu de anticipat dificultățile, după stângăcia deprimantă a primelor scări, m-am oprit pe primul palier intermediar încercând să gândesc o tehnică logică, cât mai simplă și eficientă de urcare, secretul fiind săltarea picioarelor pe treapta următoare, apoi ridicarea cârjelor, simultan cu o tehnică de rigidizare a structurii osoase în toate trei articulațiile picioarelor, prin utilizarea ortezelor genunchilor și a dispozitivelor de pe bazin, care-mi blocau mișcarea de cădere a trunchiului pe spate, tendința către înainte controlând-o cu ajutorul brațelor, prelungite și solidarizate cu cele două cârje. Lipsindu-mi controlul nervos al picioarelor, cel mai periculos moment era săltarea pe rând a cârjelor pe treapta următoare, folosind doar forța brațelor. Orice așezare imperfectă a cârjei pe scară putea să-i permită alunecarea și prăbușirea, cu efecte dezastruoase. Mioara a vrut să mă ajute, dar i-am spus că accept doar dacă poate să stea cu mine de fiecare dată când urc scările.
Era o chestie de antrenament, mult antrenament, voiam să exersez urcând la etajul casei mele, având în vedere și o reluare a prezenței mele în firmă, unde biroul îmi era la etaj, după scoaterea din schemă a celor doi directori.
Aveam niște emoții de parcă urma să văd o Letiție muribundă, sau moartă, când am ajuns la etajul trei Mioara mi-a spus să rămân un timp în hol, să intre ea mai întâi în cameră, dar deschiderea ușii a surprins-o pe Letiția în mijlocul holului cu spatele către intrare, mergând probabil către camera ei, îmbrăcată într-o pijama albastră cu flori, cu o bluză largă.
- Salut, și-a făcut simțită prezența Mioara, dar răspunsul Letiției abia s-a auzit.
- Sărut mâna, Letiția, mă lași să te-mbrățișez? am surprins-o vizibil, determinându-i oprirea și întoarcerea capului, mai întâi, apoi a întregului corp.
- Dacă crezi că-ți este de folos, fă-o, dar cu mare grijă, te rog!
Mioara, care se găsea între noi, s-a tras către perete, eu pornind cu pași mici, neputându-mi dezlipi ochii înlăcrimați de la chipul ei palid, tras la față, cu cearcăne maronii spre vânăt.
- Ai progresat, nu-i rău...
Ajuns în dreptul ei, m-am apropiat cu spatele de perete, în câteva mișcări mărunte mi-am apropiat călcâiele la o palmă de perete, sprijinindu-mă puternic în cârje, apoi când întinderea la maxim a picioarelor, împreună cu lipirea spatelui de perete, mi-au asigurat stabilitatea verticală a corpului, am lăsat cârjele rezemate de perete, întinzând mâinile către ea.
- Vino te rog!
- Să nu mă strângi!
I-am pus mâinile pe talie, și ea, într-un gest care mi-a topit toată ființa, volatilizând-o în întreg universul, și-a așezat, cu o grimasă de durere, mâinile pe umerii mei cu palmele lipite pe gât și pe maxilarul de jos, m-am gândit că nu și le putea susține, îi erau grele, s-a apropiat simultan cu apropierea capului meu, atât cât permitea poziția mea rigidă, sărutându-mi cu o atingere delicată, parcă din ultimele ei puteri, buzele-mi pierdute într-un gest la care nici nu visau.
- Asta-i pentru trădarea trandafirilor, pe care nu-i voi mai putea îngriji.
- Daaa, s-o crezi tu! Nu scapi așa ușor, îi vom îngriji amândoi, cum om putea. Lărgesc aleile și intru cu căruciorul printre rânduri, îi sap și-i stropesc pentru dăunători, îi ud seara, iar tu îi vei tăia pe cei pe care îi vrei în vază. N-avem altă soluție, asta e. Ar trebui să te grăbești, am văzut că s-au scuturat cam mulți, netăiați, așa că spune-i Mioarei ce să-ți adune de prin casă și mergem la mine... Se ofilesc fără tine, la propriu, dacă nu vii eu nu mai fac nimic, ba da, fac ceva, pornesc drujba și-i tai pe toți, îi las să se usuce și-i aprind.
- Iona! Dragule! Te-ncurc, tu abia înveți să mergi, eu te-ncurc de nu-i adevărat, ce să mai caut eu la tine?
- Ce să mai cauți, ce să mai cauți? N-ai pierdut nimic în grădina mea, și totuși eu sunt mai bogat, cea mai frumoasă femeie din lume m-a lăsat să o privesc, să o iubesc, uneori să-i sărut buzele. Doar opt ani a ținut bucuria mea, dar mai vreau, până la capăt vreau, cât o fi de aproape sau de departe acel capăt, vreau să te privesc, să mă bucur, nu ai dreptul să mă lași singur, și știi ceva? o iubești pe Mioara de atâția ani și acum vrei s-o iei cu tine, nu-ți pasă că nu mai poate, înțelegi? pe lângă fiica ta, mai sunt doi oameni în lumea asta care și-ar da ani din viață pentru tine, iar tu vrei să-i omori, pe Mioara prin oboseală și amărăciune, iar pe mine prin îndepărtare. Nu poți face asta, de fapt tu nu știi ce faci, cei suferinzi devin egoiști, știu din proprie experiență, așa reacționează ființa umană când suferă, sau nu înțelege ce i se întâmplă. Letiția, suferința purifică, îndumnezeiește, lasă-mi toată suferința te rog, să-mi dovedesc că pot să o duc, suferința stearpă, în singurătate, este inumană, te duce la nebunie. Suferința împreună, aproape de ființa care ți-o produce, e ca o rugăciune, are putere tămăduitoare, intrați în cameră și adună-ți lucrurile, eu voi coborî la mașină, coborârea este mai grea decât urcarea, pentru mine. Vă aștept, i-am mai spus, căutându-mi cârjele, împingându-mă cu coatele de la perete, orientându-mă pe loc către ușă și pornind hotărât, convins că va veni și ea cu Mioara.
M-am grăbit cât am putut, de parcă acceptul sau refuzul ei ar fi depins de rostirea unuia până părăseam apartamentul, n-a zis nimic până la închiderea ușii, teama mea de refuz dispărând doar după primele cinci-șase minute, cât a durat coborârea de la etajul trei la doi. Aveam mult de lucru pentru a învăța să urc și să cobor, dar, dacă Letiția era cu mine, nimic nu-mi era imposibil, însăși vindecarea mea era mai accesibilă, energia mea mentală era o forță de neoprit, care, speram în sinea mea, o va vindeca și pe Letiția, mai ales dacă Mioara va reuși s-o ducă la clinica din Viena.
Programul meu imediat era foarte clar: să-i golesc camera Letiției, dormitorul de jos, asta însemnând îndepărtarea cadrului metalic de deasupra patului, îndepărtarea accesoriilor de pe masă, așternut nou și deconectarea boxei dacă nu vrea niciun fel de muzică, sau schimbarea rockului pe care-l ascultam în ultima vreme, cu altă muzică, la cererea ei. Trebuia, de asemenea, s-o rog pe Mioara să facă un pic de ordine în baia cu intrare din dormitor, mie rămânându-mi baia de pe hol. Apoi trebuia să-mi pregătesc canapeaua din bucătărie, eventual s-o deschid, dacă era posibil, să transfer cadrul terapeutic deasupra ei, să-mi transfer obiectele personale și o anumită cantitate din lenjeria personală, din dormitor, făcând loc lucrurilor Letiției, s-o rog pe Mioara să-mi asigure cât mai mult accesul la produsele alimentare, mai ales să-mi ridice unele indispensabile, aflate foarte jos, la nivel accesibil.
După cincisprezece minute de la ieșirea din apartament am intrat în mașină, la volan, imaginea Letiției nu mi se ștergea de pe retină, sau din creier, îi vedeam ochii apropiindu-se de ai mei, senzația atingerii buzelor ei îmi lipsea, contactul nostru nefiind unul în esență senzual, de fapt ni s-au sărutat creierele, poate, într-o mai mică măsură, inimile. Inima mea o învăluia complet, dar inima ei era atât de speriată de ce va urma, încât se ascundea de oricine, în cele mai sigure și ascunse unghere. Speram să-mi fi ieșit destul de bine optimismul meu dezinvolt, în orice caz suficient cât să apară amândouă în ușa din spate a blocului. Și așa s-a întâmplat, trecuse aproape o oră, timp în care nu m-am temut, sau m-am temut tot mai puțin pe măsură ce trecea timpul, că nu vor veni. Dacă nu mă suna Mioara să-mi spună că pot pleca, eram convins că totul e bine. Din păcate, și chiar simțeam ca o vinovăție, nu am coborât să-i deschid portiera și s-o ajut să urce în față lângă mine, eram prins în centură și nici nu stăpâneam tehnica deplasării decât în foarte mică măsură, așa că toate operațiile, urcarea Letiției, a celor două sacoșe pe care le avea în mâini, pe bancheta din spate, le-a făcut Mioara, spunându-ne din ușă ca vine cu mașina ei să ne instalăm, apoi se întoarce să mai aducă trei sacoșe cu lucruri.Am parcat amândoi în fața porții, apoi i-am spus:
- Așteaptă că vin să te ajut să ieși din mașină!
- Iona! Fii tu atent la mașini, mă descurc!
Eram cel mai lent, într-adevăr, Letiția mergea pe alee cu mâinile îndoite în sus, în fața pieptului, temându-se parcă de lovituri, sau, poate, mascând absența sânilor, din cochetăria sau frustrarea femeii care avusese propriii ei sâni suficient de vizibili, când am intrat pe portiță Mioara lăsase sacoșele în fața ușii, întorcându-se către mașini și strigându-mi să aștept că vine și-mi scoate căruciorul.